5 filme de Ingmar Bergman pe care niciun cinefil nu le poate rata

0
ingmar bergman
Ingmar Bergman alături de operatorul Sven Nykvist

„Dacă erai  în viață în anii ‘50 și ‘60 și de o anumită vârstă, un adolescent pe cale să devii adult, și voiai să faci filme, nu văd cum nu puteai fi influențat de Bergman”, declara celebrul regizor Martin Scorsese, într-un interviu pentru blogul Philosophy of Science Portal. Ca o notă personală, aș adăuga că nici în ziua de azi nu văd cum n-ai putea fi influențat de el.

De departe cel mai cunoscut cineast pe care l-a dat Suedia, Ingmar Bergman (14.07.1918 – 30.07.2007) face parte din categoria regizorilor de care n-ai cum să scapi dacă vrei să faci o școală de film, dar nici dacă vrei să devii expert în cinema pe cont propriu. Impactul său cultural nu poate fi ignorat; a regizat peste 60 de filme, dar și sute de piese de teatru.

Deși a abordat diverse stiluri de-a lungul anilor, amprenta și tematicile sale devin ușor de recunoscut începând cu anii 1950. A discuta despre doar cinci opere din vasta sa filmografie pare o nedreptate, dar considerăm că aceste titluri reprezintă un punct de plecare ideal pentru explorarea universului său cinematografic.

A șaptea pecete (Det sjunde inseglet), 1957

Întruchiparea cinematografică a Dansului macabru (o alegorie medievală asupra morții), A șaptea pecete rămâne cel mai cunoscut film al lui Bergman, dar și cel care i-a adus renume internațional și Premiul special al juriului la Cannes.

Poate că ar fi momentul să menționăm că întreaga filmografie a lui Bergman este dedicată explorării intime (adesea invazive) a trăirilor umane. În filmele lui ulterioare, acestea sunt adesea punctate prin momente onirice, suprarealiste sau meta-cinematografie. Însă, în A șaptea pecete, Bergman se apropie mai mult ca oricând de fantasy. Este probabil unul din motivele din spatele popularității filmului; nu încape nicio îndoială că apariția Morții (Bengt Ekerot) și începerea jocului de șah cu protagonistul filmului – cavalerul Antonius Block (Max von Sydow) – este o scenă pe care nicio carte de istorie a cinemaului nu își poate permite să n-o amintească.

Totuși, puterea filmului stă într-o evocare amplă (și foarte puțin realistă) a unei lumi medievale aflate în prag de apocalipsă. Nu este o evocare tipic hollywoodiană, ci una aproape minimalistă; nu ne sunt arătate nici Cruciadele, nici ciuma care bântuie și nici alte dezastre naturale. Dar acestea sunt discutate și trăite de personaje, iar evoluția lor este influențată de ce se petrece off-screen și de absența lui Dumnezeu (o temă recurentă în filmografia suedezului).

Fragi sălbatici (Smultronstället), 1957

Ingmar Bergman Victor Sjöström
Ingmar Bergman alături de Victor Sjöström

În același an în care a lansat A șaptea pecete, Bergman realizează un film diferit nu doar de predecesorul său apocaliptic, ci și de majoritatea proiectelor sale. Fragi sălbatici spune povestea profesorului Isak Borg (Victor Sjöström) care pornește împreună cu nora sa, Marianne (Bibi Andersson), într-o lungă călătorie din Stockholm în Lund, pentru a primi titlul de Doctor Jubilaris de la o universitate.

Din toate punctele de vedere, Fragi sălbatici este un road movie, presărat cu obligatoriile evenimente și revelații care schimbă perspectiva protagonistului asupra vieții. Pe lângă acestea, Bergman introduce numeroase vise și flashback-uri care ne relevă momente cheie din trecutul lui Borg, îi explică atitudinea ursuză și egoistă din prezent, dar îi prezintă și temerile față de viitor și moarte.

Atipic pentru stilul narativ al lui Bergman este optimismul prezent în evoluția personajului Isak Borg și acceptarea de sine pe care o dobândește în urma introspecției. Însă Fragi sălbatici mai reprezintă o reușită pentru cariera lui Bergman, anume faptul că a reușit să îl regizeze pe Victor Sjöström – unul din idolii săi – în ultimul său rol. Sjöström a fost un regizor prolific în era mută, care a reușit să pună Suedia pe harta cinemaului cu filme precum Ingeborg Holm (1913) și Căruța fantomă (1921), după care a avut și o carieră de succes, dar de scurtă durată, la Hollywood. Nu ar trebui să ne mire faptul că, în pofida succesului artistic reprezentat de Fragi sălbatici, cei doi mari regizori ai Suediei nu s-au înțeles prea bine pe platou.

Persona, 1966

Persona este o operă emblematică pentru Ingmar Bergman, motiv pentru care este important să o plasăm în contextul cronologic al filmografiei sale. Pelicula a fost realizată după ce regizorul a încheiat ceea ce mulți consideră o trilogie tematică ce explorează credința (și pierderea ei), comunicarea cu Dumnezeu (și tăcerea sa), dar și alienarea umană în societatea contemporană. Dacă deja v-am trezit interesul pentru filmele lui Bergman, nu ar trebui sub nicio formă să ratați Printr-un geam întunecat (1961), Lumină de iarnă (1963) și Tăcerea (1963).

Dar să revenim la lista noastră. Este destul de clar că regizorul își dorea să exploreze existența umană din alte unghiuri. Nu i-a ieșit prea bine în comedia Toate aceste femei (1964 – primul său film color), însă Persona este un tur de forță, chiar dacă unul minimalist. Atenția se schimbă de la comunicarea omului cu Dumnezeu la comunicarea omului cu sinele, iar ceea ce rezultă este un eseu modernist despre identitate și demență.

Povestea o urmărește pe asistenta Alma (Bibi Andersson), care trebuie să aibă grijă de Elisabet Vogler (Liv Ullmann) – o actriță care refuză să mai vorbească. Relația celor două este un roller-coaster de afecțiune și ostilitate, ce culminează într-o fuziune psihedelică a celor două… persone. Filmul este important și deoarece marchează prima colaborare dintre Bergman și Liv Ullmann și adevăratul început al unei cariere de succes pentru cea din urmă. La fel ca Harriet Andersson și Bibi Andersson înaintea ei, Liv Ullmann a devenit muza și amanta lui Bergman. Colaborarea lor a fost însă de departe cea mai prolifică, ei realizând nu mai puțin de zece filme împreună, chiar și la mult timp după finalul relației lor amoroase.

Strigăte și șoapte (Viskningar och rop), 1972

Poveștile cinematografice ale lui Bergman sunt adesea centrate în jurul personajelor feminine, tradiție pe care regizorul a început-o probabil cu Vara cu Monika (1953).  În fața traumelor existențiale la care sunt supuse, eroinele se dovedesc mai puternice decât personajele masculine, iar sexualitatea nu reprezintă un tabu. Această stare de fapt este evidentă în Persona, dar și în drama de epocă Strigăte și șoapte.

Povestea sumbră se învârte în jurul a trei surori: Maria (Liv Ullmann), Karin (Ingrid Thulin) și Agnes (Harriet Andersson). În timp ce Agnes se află pe patul de moarte, Maria și Karin încearcă o reconciliere adesea zădărnicită de caracterele lor complet diferite; Maria este o ființă senzuală, care nu dă înapoi de la adulter pentru a-și arăta disprețul față de soțul ei (pe care îl aduce nepăsătoare la un pas de suicid), pe când Karin este nu doar frigidă, ci și  recalcitrantă față de încercările Mariei de a o atinge și de a purta conversații profunde.

Destrămarea relațiilor și a familiei ne este prezentată prin flashback-uri, adesea la fel de apăsătoare ca prezentul. Imaginea lui Sven Nykvist (operatorul cu care Bergman a colaborat cel mai des) este în permanență dominată de un roșu aprins, evocând o atmosferă de coșmar intens și apăsător (fapt deloc întâmplător, având în vedere că filmul este inspirat de un vis de-al lui Bergman).

A spune că Strigăte și șoapte e tulburător ar fi o afirmație modestă. Țipetele lui Agnes pe patul de moarte sau flashback-ul în care Karin își mutilează organele genitale cu cioburi pentru a-și scârbi soțul sunt printre cele mai morbide scene filmate de Bergman. După ce Agnes moare, ea revine de dincolo de mormânt și se arată surorilor ei și Annei într-un vis, pentru a cere o ultimă îmbrățișare. Dacă alți cineaști mai convenționali ar fi înfățișat-o pe Agnes ca pe un spirit împăcat, Bergman ne oferă o perspectivă grotescă și pesimistă asupra vieții de apoi. În toată cariera sa, Bergman a intenționat și reușit să realizeze un singur horrorOra lupului (1968). Însă numeroase scene onirice din dramele sale pot fi considerate printre cele mai înfricoșătoare din istoria cinemaului.

Fanny și Alexander (Fanny och Alexander), 1982

Majoritatea filmelor lui Bergman sunt relativ scurte; regizorul reușește de obicei să-și încheie poveștile în aproximativ o oră și 30 de minute și rareori „se lungește” mai mult de două ore. Excepție fac Scene dintr-o căsnicie (lansat în 1972 ca o mini-serie de televiziune și scurtat la „doar” 168 de minune pentru a putea fi lansat în cinema) și drama de epocă Fanny și Alexander.

Versiunea de cinema se întinde la trei ore și opt minute, în timp ce varianta întreagă (concepută ca o mini-serie și lansată mai târziu ca film) are 5 ore și 12 minute – unul dintre cele mai lungi filme din istorie. Povestea îi urmărește pe Alexander (Bertil Guve) – un copil cu o imaginație foarte bogată – și pe sora lui, Fanny (Pernilla Allwin), în timp ce aceștia încearcă să scape de abuzurile tatălui lor vitreg, episcopul Edvard Vergérus (Jan Malmsjö). Astfel rezumat, Fanny și Alexander poate părea un remake suedez la Noaptea vânătorului (1955) al lui Charles Laughton, însă filmul este în primul rând inspirat de copilăria regizorului. Chiar dacă nu era vitreg, tatăl lui Ingmar a fost un preot luteran, adesea abuziv cu fiul său.

Deși înfățișează destrămarea violentă a unei familii, Fanny și Alexander este în mare parte cald, nostalgic și magic. Cum protagonistul este un băiat cu imaginație debordantă, drama psihologică lasă uneori loc pentru scene fantasy sau chiar horror. Dacă de-a lungul carierei a făcut filme doar pe bugete mici, pentru Fanny și Alexander Bergman a strâns în jur de 6 milioane de dolari. La vremea sa, a fost cel mai scump film făcut vreodată în Suedia. Întreaga producție este demnă de un film epic hollywoodian și nu-i de mirare că i-a adus regizorului un Oscar pentru cel mai bun film străin (al treilea din carieră).

Bergman a intenționat ca Fanny și Alexander să fie ultimul său film pentru cinema. Deși a continuat să regizeze piese de teatru și filme de televiziune, a revenit pe marile ecrane abia în 2003 cu Saraband, o continuare la Scene dintr-o căsnicie, realizată inițial ca film de televiziune. Însă dacă Saraband poate fi privit ca un rămas bun afectuos, Fanny și Alexander rămâne o încoronare a unei cariere spectaculoase.

Citește și: Cele mai bune 100 filme din toate timpurile realizate de femei

 

Autor: Adrian Șerban

Sursă foto: Wikipedia

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here