A Hatful of Dreams: Gabriela Dumitran

0
143
gabriela dumitran interviu

Gabriela Dumitran era cu gandul la haute couture inca de cand invata sa modeleze palarii pe aragazul de acasa. Fiecare camera a atelierului ei de acum vorbeste despre cum perfectiunea poate fi atinsa si intr-un colt din Bucuresti.

Exista povestea pe care de mici suntem invatati sa ne-o spunem despre un designer. E o poveste cu tipare, croitorese, schite si haos, inspiratie si nopti albe, defilari si reflectoare. Exista un refren in aproape orice interviu cu un designer, intrebari si raspunsuri care se repeta cu variatiuni neglijabile, conturand tot mai apasat ceea ce vrem, poate, sa ramana: iluzia ca orice brand are-n spate o mica minune, impresia ca designerul e un semizeu, senzatia ca ceva magic se intampla acolo, in atelier, si ca magia se poate lua prin purtare.

gabriela dumitran interviu

Atelierul Gabrielei Dumitran invita la genul asta de poveste. E un parter de casa din cartierul Domenii, cu podele de lemn si tavan inalt, in care primul lucru pe care-l vezi cand intri sunt palarii aliniate pe rafturi. Niciuna la fel, fiecare cu geneza ei, piloni din cei noua ani in care Gabriela a devenit un palarier de renume. Intri si nu ti-e greu sa ti-o imaginezi pe Audrey cea din Funny Face cantand si zburandu-si fustele dintr-o camera in alta, in timp ce bentite cu pene, canotiere cu panglici, voalete, palarii fedora, turbane ar zbura, pe rand, de pe capul ei.

Refrenul, in cazul asta, nu incepe cu „stiu ca suna banal, dar faceam haine pentru papusi de cand eram mica”. Daca ai citit vreodata de Gabriela Dumitran, probabil ai citit si asta: Ca a terminat Sociologie si Asistenta Sociala si apoi a lucrat trei ani in mediul farma. Ca a fost tipa in sacou si tocuri care muncea pana la epuizare si care intr-o zi si-a spus ca nu mai poate continua asa. Pe 12 noiembrie 2008 avea nevoie de o palarie care sa-i completeze tinuta pentru o receptie organizata de Lena Criveanu, asa ca s-a apucat sa-si faca una, cu niste fetru prost, singurul pe care-l gasise la magazin. Folosind instructiuni din carti, a modelat palaria pe un vas de yena pus deasupra unei oale cu apa fiarta, pentru ca aburul face fetrul maleabil. A legat-o cu o sfoara in jurul vasului, a lasat-o cateva ore ca sa se fixeze forma, apoi a uscat-o cu föhnul, ca sa fie gata la timp. La final a adaugat o floare argintie si niste sarme. A fost atractia serii. Toata lumea o intreba de unde are palaria, iar Gabriela a stiut, chiar de atunci, ca asta vrea sa faca.

gabriela dumitran interviu

 

Nu existau tutoriale pe net atunci, a cumparat carti de afara, a vizitat expozitii si muzee si asa a invatat. A participat chiar si la un concurs organizat de idolul ei, palarierul britanic Stephen Jones, cu o palarie din sarma si dantela inspirata de secventa cu punga zburata de vant din American Beauty, la care a lucrat o luna. Din atelierul tinut impreuna cu mama ei, au inceput sa iasa palarii tot mai exacte, din materiale tot mai pretioase, create pentru vedete ca Inna, Delia sau Andra, dar mai ales pentru cliente ale caror nume raman secrete. Vei fi citit, probabil, si asta: ca intr-o zi, Caroline de Maigret, style icon-ul ei preferat, s-a pozat purtand o palarie creata de ea si palaria a devenit hit. Creatiile ei apar acum in Vogue-ul japonez si se vand in Moscova, Seoul si New York. Succes international, spune refrenul. Doar ca-n povestea ei nu tacane masini de cusut, nu se perinda angajate si nu zburda muze pe catwalk. In atelierul din Domenii sunt trei camere de lucru si fiecare vorbeste in felul ei despre ce a construit Gabriela.

„Chiar simt ca-n fiecare las o parte din mine. Le mai si pup, vorbesc cu ele.” Gabriela Dumitran

2 martie, o dimineata noroasa si umeda, care-n Paris ar fi morose. Gabriela deschide, te invita inauntru si o zbugheste inapoi in mijlocul camerei principale, la un colet pentru New York pe care il securizeaza cu folie de plastic si banda adeziva. Are pe ea un pulover din casmir azur, jeansi Levi’s, tenisi negri si un sort gri prins la mijloc. E ceva frapant la ea, dincolo de ochii albastru-clar – poate faptul ca nu prea seamana cu Gabriela din portretele afisate de Google, ca asa, nemachiata si cu parul revarsat pe umeri, la 39 de ani, arata de parca ultimii ani n-au facut decat sa-i ilumineze chipul. De deasupra usii spre bucatarie vegheaza „cinema”, un ansamblu de litere masive, negre si rotunjite, primit cadou de la prieteni, dupa ce l-a descoperit intr-o expozitie la Palatul Stirbei. E semnul folosit in anii ’70 de cinematograful din Corabia, orasul ei natal. O voce de frantuzoaica data prin caramel face tranzitii intre piesele de la FIP, singurul radio pe care il asculta Gabriela si soundtrack-ul de zi cu zi al atelierului. Pe masa de la geam sunt intinse elemente din colectia de toamna-iarna 2017/2018: dantela neagra de la Sophie Hallette, casa frantuzeasca fondata in 1887 care produce si pentru Chanel si Dior, margele vintage si paiete de la un producator parizian, albine de diferite marimi si brose cu pietre colorate, facute special de Tria Alfa. In spatele lor, doua busturi albe – unul cu un Doorman galben si celalalt cu o voaleta neagra pe cap – par ca-si susotesc ceva.

Creat acum doi ani si pus pe orbita modei de Maigret, Doorman e hitul absolut al casei Dumitran si produsul ei cel mai recognoscibil. Fiind alcatuit din mai multe segmente prinse intre ele si imbracate in catifea, e si palaria cel mai greu de facut, cu un timp de executie de patru zile. Gabriela a dezvoltat timp de doi ani reteta produsului, modificand materialele din interior si ordinea operatiunilor si variind culorile. Nu-i greu de inteles de ce exista deja o lista de asteptare pentru el. Se preteaza la orice tinuta, e genul de lucru pe care l-ar purta si o tipa care spune ca n-ar purta niciodata palarii. Gabriela era la dentist cand l-a vazut. I se intampla des sa se gandeasca la un produs, la o sursa de inspiratie si, cumva, palaria sa-i apara-n minte in cel mai mic detaliu, cerand sa fie executata. Pentru Studio Monaco, o colectie despre calatoria unei fete intre Monaco si New York, s-a inspirat din Studio 54 si a ajuns sa citeasca si despre Haoui Montaug, portarul clubului, un excentric care facea legea, decizand, dupa bunul plac, cine intra si cine ramane afara. Doorman e cum si-a imaginat ea ca a fost acel om.

gabriela dumitran interviu

Ca Doorman, mai sunt zeci de creatii cu poveste pe rafturi, cum e a doua palarie facuta vreodata de Gabriela, un joben din acelasi fetru ieftin cu care a inceput, dar cu fasii negre din satin zigzagate meticulos peste, sau un batic din dantela fina paianjen, cu zeci de noduri facute unul cate unul din ac – primul produs care a atras atentia asupra atelierului.

Materialele au devenit, in timp, un punct esential al brandului si spun multe despre perfectionismul Gabrielei si despre dragostea ei pentru haute couture. I-a luat si luni intregi sa convinga furnizori, le-a trimis poze cu produsele, s-a dus personal sa le vorbeasca despre ce face. Aproape orice lucru pus acum cu naturalete pe masa e rezultatul unei mici campanii de cucerire intr-o tara straina, asa ca devine cumva firesc sa o auzi spunand lucruri ca „Am aplicat sa cumpar ata”. Primul ei furnizor strain de capeline – palarii din fetru tip clopot, care sunt materia bruta pentru ce face ea mai departe in atelier – a fost un batran din Florenta care a descusut-o insistent vreo jumatate de ora si din biroul caruia a iesit lac de sudoare.

Gabriela pune coletul deoparte si se asaza la biroul din fata rafturilor cu palarii. „Asa ma oboseste partea asta cu achizitiile”, spune luand cu ea foaia pe care a notat ce benzi are de comandat din Japonia. „Daca ar fi dupa mine, n-as sta deloc la computer.”

I se pare amuzant ca a ajuns, cumva, sa imbine ocupatia strabunicii, care crestea viermi de matase, facea fir, tesea la razboi si confectiona haine, cu cea a strabunicului, care fusese tamplar, dar si apicultor. Spune asta ceva mai tarziu, cand e deja prinsa in camera din spate a atelierului, cea in care modeleaza, cu o capelina si un calapod din lemn pe care trebuie s-o fixeze. In spatele ei, pe rafturi, sunt teancuri, teancuri de palarii din fetru de iepure, asezate pe culori.

Gabriela s-a nascut in Corabia si a copilarit in Buzau, dar vacantele de vara si le petrecea la bunicii din Balta Brailei. „Era un paradis la ei acasa.” Cum ajungea, strabunicul o intreba: „Ce copac vrei?” si ii facea o casa. Avea leagan masiv si sareta cu cal, trasa de unchiul Rom, numit asa dupa bautura preferata. Fanus Neagu e oarecum ruda cu ea. „Serios, in cartile lui sunt descrise foarte multe personaje din familia noastra.”

Ceva sigur s-a transmis, te gandesti, privind-o cum isi strange parul in varful capului, isi asaza sortul si se apuca sa framante o capelina la steamerul care deja scuipa abur. Si apoi nu-ti ramane decat sa urmaresti minute-n sir mainile cum apasa si rotesc si iar apasa fetrul. Nu sunt maini de semizeu. Are maini care s-au ars de atatea ori, incat uneori isi imagineaza ca le-ar putea baga in apa fiarta si n-ar avea nimic. Care preseaza si fixeaza cu piuneze rosii fetrul pe calapod, apoi tin calapodul in aer, sa se patrunda materialul de abur, apoi iar fixeaza, pana ce materialul e perfect intins pe lemn. Are degete care se chinuie sa impinga acul in fetru, intr-atata incat si-a cumparat un degetar de la Paris la ultima ei vizita si se forteaza sa coasa cu el, pentru ca altfel simte ca o sa-i cada unghia de la inelarul drept. Au gresit de multe ori mainile ei in anii astia, dar acum stiu foarte bine ce fac.

„In ziua in care n-o sa mai fiu fericita ca vin aici, inchid atelierul. Nu m-as incrancena niciodata. Si oricum n-ar mai iesi bine.” Gabriela Dumitran

Poate e o iluzie a modei, un mod de a te face sa vrei, ideea ca un obiect ar avea inmagazinata in el energia tuturor celor care l-au facut posibil, ca povestea unei palarii ar putea fi mai buna si datorita zecilor de maini care au contribuit la ea. Dar Gabriela crede-n asta. Tot procesul de facere a unei capeline precum cele pe care le foloseste e manual, spune ea, si la final parca e prea ieftina, oricat ar costa. Incepe de la niste fuioare in jurul carora oamenii danseaza ca sa obtina forme rotunde. Se incheie cu cel mai greu pas, aplicarea culorii in jeturi fierbinti. Fiecare capelina e tinuta si invartita extrem de repede, ca sa nu se pateze. O secunda de neatentie si e buna de aruncat. La final de tot, o femeie sta la lupa cu penseta, in cautare de fire naravase. „De asta o capelina poate ajunge si la 80 de euro,” spune Gabriela. Si tu nici macar n-apuci sa vezi vreuna dintre acele maini, ci doar palaria in devenire pe care ea o apasa, o incalzeste, o inteapa, o preseaza cu cotul, o taie, o impodobeste, o pileste pe margine, o curata de scame, o mangaie, o probeaza cand e gata. „Chiar simt ca-n fiecare las o parte din mine. Le mai si pup, vorbesc cu ele.”

Din momentul in care a ales sa faca palarii, Gabriela lucreaza in liniste si complicitate absoluta cu Geta, mama ei, care e economista si a lucrat in banca pana la pensie. Au trecut impreuna prin alte doua ateliere, daca nu-l pune si pe cel de acasa. Acum vreo patru ani au inchiriat parterul asta senin, undeva intre Arcul de Triumf si Piata 1 Mai, si si-au gasit locul. Nu si-au impartit roluri, fiecare stie sa faca de toate. Povestesc razand despre palariile dificile: Doorman, evident. Canotierele, pentru ca e greu sa modelezi paie si sa cosi pe ele fara sa plesneasca, dar sigur o sa fie cele mai cerute vara asta. Voaletele, clar. Poti sa muncesti opt ore la montaj, pe cap de papusa, si sa nu-ti iasa nimic.

„Voalete?”, spune Geta. „Ah, crima.” „Crima”, subliniaza Gabriela cu un zambet. „Dar n-apucam sa facem una, ca se vinde imediat. Toata lumea stie ca facem cele mai frumoase voalete.” Gabriela nu crede ca si-ar putea gasi prea curand o noua partenera de lucru. A incercat, spune, dar a epuizat-o procesul de delegare, de supraveghere, senzatia ca persoana respectiva nu voia decat sa-si verifice telefonul. Multe dintre cliente adora, de altfel, ca palariile sunt facute de ea; probabil ar avea un soc daca intr-o zi s-ar ocupa altcineva de ele. Si nu e vorba doar despre asta, ci si despre ea, despre cum se raporteaza la ce face.

E ceva – o liniste, o siguranta? – ce se vede in timp ce lucreaza impreuna cu mama ei in lumina dupa-amiezii, la masa mare din camera de cusut, incruntandu-se cand ceva nu-i convine. Privirea se muta de la boldurile cu perla pe care le infige intr-o palarie verde-negru din viitoarea ei colectie, la degetele cu inele subtiri si unghii visinii de pe care lacul sare zilnic. Coase pe palarie o brosa cu pietricele verzi si ingana cum ii dicteaza FIP. Fiecare colectie a avut o coloana sonora, spune, un album pe care l-a ascultat obsesiv in timp ce lucra la ea. Pentru Studio Monaco a fost Random Access Memories de la Daft Punk, in timp ce pentru colectia de primavara- vara 2017, intitulata Vacanta la Deauville, s-a nimerit sa fie albumul Ne dis rien al Almei Forrer.

gabriela dumitran interviu

Exista o mie de feluri de a fi designer, ea l-a ales pe asta: nu mai cususe din scoala, de cand isi facea singura rochii, dar stia ca se pricepe. A inceput cu o investitie de vreo 2.000 de euro, cu care a luat primele capeline, din Timisoara, si cateva calapoade. Posta pe Facebook ce facea. Cativa ani mai tarziu, creatiile ei au inceput sa apara in pictoriale de moda, iar clientela a crescut si s-a diversificat. A ajuns sa vanda palarii cu 300-500 de euro, sa aiba cliente care au colectii de zeci de palarii, cliente care au nevoie de palarii de paie in miezul iernii, cliente care muncesc 16 ore pe zi prin cabinete de avocatura sau corporatii. Dar nimic nu s-a intamplat peste noapte. A avut o perioada de patru ani in care nu si-a luat concediu. Treaba asta nu e o joaca, e nevoie de disciplina, iar Gabriela vrea sa faca performanta. Dar in felul ei. in martie, n-a mai preluat noi comenzi, pentru a putea lucra la colectia de toamna-iarna fara sa puna presiune suplimentara asupra ei si a mamei. Daca vor creste comenzile – si au tot crescut – va folosi liste de asteptare. I s-a intamplat sa munceasca nopti la rand, pana i s-a facut rau, si a zis no more, pentru ca nu si-a dorit niciodata un atelier axat pe volum. Atunci cand spune ca si-a gasit menirea in acea zi din noiembrie 2008, o spune cu toata inima. Si poate suna si asta a bucata de refren, dar mai conteaza? „Ca o iluminare a fost, iti jur. Convingerea aia. N-am mai avut-o niciodata legat de nimic. si am gasit un tip de fericire pe care n-o traisem pana atunci. si o curiozitate si o pornire pe care le am si-n ziua de azi si-n fiecare zi cand vin aici. In ziua in care n-o sa mai fiu fericita ca vin aici, inchid atelierul. Nu m-as incrancena niciodata. Si oricum n-ar mai iesi bine.”

Toate palariile din imagini au fost create de Gabriela Dumitran. Realizat de Andrei Iovu. Styling: Ina Borcea

Articol aparut in numarul de mai al revistei Harper’s BAZAAR Romania.

Cititi si: “Nostalgia, o poveste de stil”!

Foto: Oltin Dogaru; Model: Anita Badea/MRA Models; Makeup: Adina Vlad, makeup artist Rimmel London; Hairstyling: Diana Mogos/Haze Hairdressers

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here