Acte de curaj: Isabelle Huppert

0
269
interviu Isabelle Huppert Harper's BAZAAR Romania

Despre cele doua filme in care a fost prezenta la Cannes anul acesta, curajul de a juca roluri oricat de provocatoare si fascinatia ei fata de figurile umane.

La peste 110 filme si peste 40 de ani de cariera, Isabelle Huppert e inca dornica sa lucreze cu regizori cat mai diferiti, din orice tara. Rolul femeii violate care se razbuna insolit in Elle (de Paul Verhoeven), prezentat anul trecut in competitia de la Cannes, i-a adus prima nominalizare la Oscar in conditiile in care filmul nu s-a putut face in SUA pentru ca nici o actrita americana n-a vrut sa joace un rol atat de provocator. Tot anul trecut a stralucit in L’Avenir/Things to Come, de Mia Hansen-Løve, premiat pentru regie la Berlin, unde a interpretat o profesoara de filosofie parasita de sot la o varsta dificila. Anul acesta a avut doua filme in selectia oficiala de la Cannes: Happy End, de Michael Haneke, si Claire’s Camera, de Hong Sang-soo. Primul urmareste o familie tarata din burghezia franceza, avand pe fundal o societate in care diferentele dintre clasele sociale sunt tot mai flagrante, in timp ce al doilea e un film fluid si aparent improvizat turnat chiar in Cannes, in care ea joaca rolul unei profesoare pasionate de fotografie. Si in viata reala Isabelle Huppert e pasionata de figurile oamenilor, desi recunoaste ca nu-i poate privi cu destula insistenta. E, poate, un reflex al curiozitatii care o face sa vrea sa joace orice, cu oricine – cu conditia sa fie un regizor talentat. In interviul acordat IULIEI BLAGA in timpul festivalului, marturiseste ca ar juca pana si intr-un film cu supereroi, dar asteapta si concretizarea unui proiect cu Cristian Mungiu.

Harper’s BAZAAR: Cum reactionati cand vi se spune ca sunteti cea mai mare actrita in viata?

Isabelle Huppert: [Rade.] E o intrebare foarte directa. As spune ca nu inseamna prea mult, ca e ca si cum s-ar spune ca gatesti cea mai buna tarta cu cirese. Fiecare o gateste in felul lui, nu exista cineva care e cel mai bun din lume la tarta cu cirese. Dar sigur ca e placut sa auzi asta, e mai bine decat sa se spuna ca esti cea mai proasta actrita din lume… Stiu ca unii ma pot place, iar altii ma pot uri.

H.B.: Cine sa va urasca?!

I.H.: Sau nu sa ma urasca dar, cum sa zic, nu poti place tuturor. Se pare ca va plac dumneavoastra si atunci va multumesc foarte mult!

H.B.: Cum e noul rol de mama pe care il interpretati in Happy End?

I.H.: Filmul nu spune lucruri foarte optimiste despre relatia dintre mama si fiu, dar nici nu poti face din aceasta femeie un monstru. E puternica, insa nu are nici un fel de putere asupra fiului, e complet dezarmata de esecul lui. In acelasi timp, nici nu stie cum sa comunice cu el pentru a-l putea salva, iar pretul pe care il plateste e mare. Ce se intampla intre ei la final, cand ea ii rupe degetul ca sa-l reduca la tacere, e ingrozitor pentru ca sugereaza ca doar violenta poate rezolva problemele. Sau doar sinuciderea sau doar moartea.

H.B.: E a patra oara cand va vedem intr-un film de Michael Haneke. Vi s-a parut interesant sa explorati din nou o familie burgheza?

I.H.: Sa stiti ca nu asta e motivatia pentru care lucrez cu Michael Haneke. Motivatia mea ca actrita e cu totul diferita – pur si simplu vreau sa lucrez cu el, indiferent de subiectul filmului. Statementul este al lui. Cred ca felul in care trateaza orice subiect e extrem si radical si asta se aplica la toate filmele lui, inclusiv la cele in care am jucat [Iubire/Amour (2012), Pianista/La Pianiste (2001), Le temps du loup (2002), Happy End (2017)]. Desigur, stim cu totii ce crede Michael Haneke despre lume, iar in acest film statementulul lui e mai extrem si mai puternic decat in alte parti. Mie imi place foarte mult ca filmul a iesit asa. Am auzit spunandu-se ca e un film despre o familie anormala. Nu cred. Cred ca filmul scoate in evidenta esecurile familiale – n-as spune disfunctionalitatile –, iar ce mi se pare surprinzator e ca Michael Haneke decide sa-i puna pe toti membrii familiei impreuna, ceea ce nu se intampla des. Nu toate familiile locuiesc la un loc: bunicul, generatia mijlocie si generatia tanara. Generatia in varsta, intruchipata de Jean-Louis Trintignant, se indreapta spre moarte, iar Haneke stie sa arate ce inseamna sa imbatranesti si sa nu mai ai nici o speranta sau iluzie. Pe urma vine generatia reprezentata de personajul meu si de cel al lui Mathieu Kassovitz, dar mai ales al meu, pentru ca eroina mea vrea sa salveze aparentele si sa pretinda ca totul merge bine. Iar apoi vine generatia tanara care, evident, plateste pretul cel mai mare si care e reprezentata de fiul meu din film [interpretat de Franz Rogowski], atat de fragil si de vulnerabil, si de fetita Eva [Fantine Harduin], extrem de infricosatoare si care probabil ca si-a omorat mama. Imi place constructia narativa ce amesteca toate aceste planuri astfel incat sa le faca pe toate vizibile, iar felul in care Haneke infatiseaza violenta mi se pare extrem de puternic. De fapt, nu exista violenta in film, e vorba mai degraba despre o implozie decat despre o explozie. Ceea ce se intampla intre mine si fiul meu e ascuns. Totul e ascuns in film. Nimic nu trebuie sa transpara, trebuie sa pretindem ca functionam normal.

interviu Isabelle Huppert Harper's BAZAAR Romania

H.B.: Michael Haneke are si mult umor.

I.H.: E adevarat, in toate filmele lui exista o unda de umor, mici momente amuzante. Si in Pianista existau astfel de momente foarte taioase, dar amuzante. Haneke e un fel de moralist care, ca orice moralist, observa natura umana din toate unghiurile, asa ca in statementul pe care il face introduce si putina ironie si un simt fin al umorului, ceea ce il face mai disturbing si mai dificil de prizat. Daca tragedia ar fi mai evidenta, filmul ar fi mai putin nelinistitor.

H.B.: Sexualitatea e o parte importanta a filmelor lui Haneke. Ce parere aveti despre cum trateaza el sexualitatea si zonele ei secrete in Happy End?

I.H.: Mai ales in Happy End nu poti desprinde sexualitatea de social media pentru ca intreaga sexualitate a filmului e exprimata numai prin social media. Nu vezi personajele facand dragoste, ci urmaresti o extrem de provocatoare si de indrazneata descriere a relatiei lor prin cuvinte. Punctul de vedere al lui Haneke e evident: in zilele noastre, poti avea o relatie doar prin mailuri si mesaje. Nu spun ca personajele nu fac sex, presupun ca fac, dar din felul in care Haneke ne arata relatia lor – o vedem o singura data pe amanta lui Mathieu Kassovitz cantand la violoncel, si asta e tot – intelegem ca relatia lor se desfasoara mai ales pe Internet si ca e probabil mai mult virtuala decat reala. Pe de alta parte, aceasta relatie ne face sa banuim cum s-a terminat relatia cu fosta sotie si de ce a ajuns aceasta atat de deprimata. In fine, totul se leaga si nu exista explicatie aparenta sau drama aparenta, lucru pe care eu il gasesc genial. Si mai are Haneke aceasta capacitate de a arata un lucru desi il plaseaza hors champ…

H.B.: Exista similaritati cu Pianista, macar pentru faptul ca acesti oameni sunt foarte manierati, dar ascund o viata sexuala ciudata.

I.H.: Sigur ca da. In Pianista era mai mult vorba despre niste obsesii, dar existau si acolo niste lucruri care trebuiau tinute safe, no matter what. Aici e cazul acestei relatii foarte toxice dintre mama si fiu.

H.B.: Acum doua zile, cand am stat de vorba cu Toby Jones despre rolul sau din Happy End, a spus ca apreciaza la dumneavoastra curiozitatea. intr-un interviu mai vechi spuneati acelasi lucru, ca sunteti un om curios. Ce va mentine astfel dupa mai bine de 40 de ani de meserie?

I.H.: Dupa cum stiti, curiozitatea…

H.B.: Nu moare niciodata?

I.H.: Sper asta. [Rade.] Altfel as muri eu. Curiozitatea e cea care te tine in viata. Cred ca tine de felul meu de a fi. De fapt, majoritatea oamenilor sunt asa in acest domeniu, isi doresc sa lucreze cu anumiti oameni, cu anumiti regizori, dar in cazul meu curiozitatea e poate mai vizibila pentru ca am lucrat cu multe persoane din zone foarte diferite. De pilda, nu toate actritele franceze au lucrat cu regizori coreeni. Tot timpul mi-a placut ideea de a lucra cu regizori din alte tari si, de altfel, cred ca asa cum am jucat la Hong Sang-soo n-am jucat la nimeni. El e in stare sa scoata din mine ceva amuzant si unic si care tine numai si numai de relatia pe care o avem.

H.B.: Tine poate de faptul ca lucrati altfel cu el?

I.H.: Nu, pentru ca eu in nici un film nu simt ca joc, deci si la Hong Sang-soo e la fel. Nimic nu e improvizat in filmele lui si imi place ca lucreaza foarte repede – am turnat Claire’s Camera in cinci zile. Dar in interiorul acestei durate foarte limitate de lucru isi acorda tot timpul de care are nevoie, si e uimitor ca trage foarte multe duble pentru foarte putine cadre. Totul e foarte fluid la el si, da, ii lasa pe actori sa fie ei insisi. Filmele lui sunt pentru mine niste povesti filosofice, extrem de volatile si de inteligente. Nu e nimic spectaculos in ele, dar as putea sa le urmaresc zile-n sir. Mi se pare fascinant cum pune lucrurile la un loc. imi place cum construieste relatiile dintre personaje si imi place tonul filmelor lui, care e lejer si, in acelasi timp, profund si poetic.

H.B.: Am inteles ca Hong Sang-soo nu e foarte popular in Coreea de Sud. In schimb, e foarte prizat in Franta.

I.H.: Asa e. E foarte iubit in Franta, unde a fost comparat cu toata lumea, mai ales cu Eric Rohmer. Si cu Jean-Luc Godard, in privinta improvizatiei, desi Hong nu improvizeaza deloc. Mi se pare ca aduce si cu Buñuel, daca ma gandesc la precedentul film pe care l-am facut impreuna, In Another Country, unde exista o nota suprarealista – de pilda, scena in care vorbeam cu o capra.

H.B.: Revenind la curiozitate, v-as intreba daca ea se aplica unor idei si experiente noi.

I.H.: Nu, n-as putea spune asta pentru ca mie, pur si simplu, imi place sa fac filme. Nu fac filme ca sa invat ceva, ci ca sa petrec timp de calitate alaturi de un regizor de calitate. Asta e tot.

H.B.: Dar colaborarea cu Haneke, a carui privire asupra lumii e uneori extrema, nu v-a influentat ca persoana?

I.H.: Nu, ca spectator nu m-a influentat, desi el spune lucruri radicale despre lume – de pilda, despre distanta dintre bogati si saraci, care devine tot mai mare. Asta e o tema care il preocupa de mult. Imi amintesc, cand filmam Pianista, ca imi tot vorbea in procente despre faptul ca majoritatea populatiei traieste intr-o situatie foarte precara. Filmele lui Michael Haneke sunt vehiculul ideilor lui. Nu as vrea sa ma substitui punctului sau de vedere, statementului sau. De fapt, nici nu cred ca un actor are vreun statement. Avem doar alegeri estetice, nu si politice.

H.B.: Sunteti prietena cu Michael Haneke? Tineti legatura intre filme?

I.H.: Cred ca pot spune ca suntem prieteni in sensul ca ne placem foarte mult, dar el locuieste in Austria, iar eu la Paris, si trec luni intregi in care nu vorbim. Relatia dintre un regizor si o actrita e setata intr-un fel anume. Nu ai nevoie sa vorbesti in fiecare zi sau sa te vezi des, dar e mult mai important sa te intalnesti regulat pe platou.

H.B.: Care e filmul dumneavoastra preferat regizat de Haneke, dintre cele in care nu ati jucat?

I.H.: [Dupa o pauza.] Mi-a placut mult Benny’s Video.

H.B.: Cum a fost sa lucrati din nou cu Jean-Louis Trintignant?

I.H.: A fost al treilea film pe care l-am facut impreuna. Primul a fost in 1981, Eaux profondes/The Deep, de Michel Deville, o ecranizare dupa Patricia Highsmith care infatisa o relatie foarte perversa dintre o femeie si un barbat care ii permite sotiei sa aiba amanti ca sa-i ucida pe urma. Un thriller foarte bun. Ulterior, Jean-Louis Trintignant a devenit din sot tatal meu, in Amour si acum in Happy End.

H.B.: E din ce in ce mai bun.

I.H.: Asa e, a crescut ca actor de la un film la altul. E un om minunat, foarte bland, foarte dulce. E foarte multa suferinta in el, foarte multa blandete, foarte multa inteligenta. Cu totii il iubim, Michael e indragostit de el. E minunat sa lucrezi cu el.

H.B.: Ati explorat abisurile fiintei umane in toata cariera dumneavoastra. Exista un lucru de care sa va temeti foarte mult?

I.H.: Ah, nu mi-e frica de nimic! Mi-e frica sa nu fac filme proaste, desi asta e ceva ce se poate intampla oricum. Mi-e foarte teama sa lucrez cu un regizor prost, dar, cand lucrez cu un regizor bun ca Michael Haneke sau Hong Sang-soo, n-am de ce sa ma tem. Ma simt protejata, desi uneori subiectele pot fi aspre si extreme – e cazul lui Haneke. Singurul pericol e sa lucrez cu oameni netalentati.

H.B.: Dar cand lucrati cu oameni despre care nu stiti mai nimic, mai ales daca sunt debutanti, cum decideti daca merita sa va implicati?

I.H.: Cand lucrezi cu debutanti, operezi cu alte criterii de selectie, insa nu faci niciodata un film de unul singur. Sunt mai multi oameni care construiesc o poveste. Trebuie sa recunosc ca n-am dat niciodata rateu cu un regizor debutant. Am avut noroc, am lucrat cu oameni ca Ursula Maier in Elvetia [pentru Home (2008)] sau cu belgianul Joachim Lafosse [Nue propriété/Private Property (2006)]. E adevarat ca exista si o farama de neprevazut. Nu stii niciodata ce poate iesi.

H.B.: Regretati ca nu ati primit Oscarul pentru rolul interpretat anul trecut la Paul Verhoeven, in Elle?

I.H.: Bineinteles ca e mai bine sa-l primesti decat sa nu-l primesti, dar nu poti gandi in termeni foarte precisi. Am fost foarte fericita sa vad ca filmul a luat vreo 20 de premii. De fapt, am fost in primul rand surprinsa de cat de bine a fost primit in SUA. intr-un fel nu ma asteptam sa iau si Oscarul, intelegeam ca era un salt final mai dificil. Spun asta, fireste, datorita subiectului filmului. Cu alte cuvinte, Elle a depasit toate obstacolele, dar pentru ultimul aveam indoieli.

H.B.: Barry Jenkins, autorul lui Moonlight, pe care l-ati cunoscut in timpul sezonului premiilor americane, s-a laudat pe urma pe Instagram cu pozele facute impreuna si a declarat ca e in cautarea unui rol pentru dumneavoastra.

I.H.: Ar fi grozav sa lucram impreuna.

H.B.: Ati juca intr-un film cu supereroi?

I.H.: Oh, mi-ar placea la nebunie! Cred ca ar fi o experienta limita pentru mine. Nu am absolut nimic impotriva, orice fel de cinema e bine-venit in viata mea. Sigur, mi-ar trebui un rol adaptat varstei, dar as fi mai mult decat fericita sa-l interpretez.

H.B.: Am citit undeva ca va place sa priviti fetele oamenilor.

I.H.: Asa e. Din pacate, nu e ceva ce pot face in public in mod prea insistent. Ieri, la petrecerea de 70 de ani de existenta a Festivalului de la Cannes, a fost suficient sa ma detasez un pic pentru a incepe sa-i vad pe ceilalti cu alti ochi. Nu, nu pot spune cine mi s-a parut mai fascinant. [Rade.] Despre asta e vorba si in cinema. Ne place sa privim fetele oamenilor. Pregatesc acum un film cu regizorul italian Tonino De Bernardi, cu care am mai lucrat la Medea Miracle. E aproape un regizor de film experimental, un fel de Werner Schroeter italian, desi Werner era unic [cu Schroeter, Huppert a facut Malina (1991)]. Tonino De Bernardi vrea sa faca un film cu titlul Primo piano, in care sa exploreze intreg potentialul figurii umane.

H.B.: Aveti vreun plan de a lucra cu Cristian Mungiu? Stiu ca v-ati intalnit cu ocazia vizitei pe care ati facut-o in Romania, in 2010 [Huppert a venit de doua ori in Romania – prima data in copilarie, intr-o calatorie cu parintii, iar a doua oara in 2010, cand a participat la vernisajul expozitiei Isabelle Huppert – Femeia cu portrete].

I.H.: Mi-ar placea foarte mult. Foarte mult. E adevarat ca am discutat la un moment dat niste posibilitati si am incredere ca asta se va intampla la un moment dat. Il consider un maestru. Aseara, la ceremonia de 70 de ani, am fost foarte fericita ca am putut sa-i fac cunostinta lui Cristian Mungiu cu Michael Haneke, amandoi admirandu-si reciproc filmele.

Interviu aparut in numarul de iulie – august al revistei Harper’s BAZAAR Romania.

Cititi si: “Yes, you Cannes”!

Foto: Guliver/ Getty Images

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here