Actrita care iubeste prea mult

0
15

FASCINANTA LA 50 DE ANI – CATRINEL DUMITRESCU


Un altfel de personaj. Rochie Oscar de la Renta, The Place X, 4.432 Lei

Harper’s BAZAAR: In acest moment, sunt doua spectacole in Bucuresti – ambele in regia lui Cristi Juncu si ambele bazate pe piese ale unor dramaturgi contemporani americani extrem de apreciati – in care publicul va poate vedea in roluri cuceritoare: Niste fete si Un pic prea intim. Ce va atrage inspre colaborarea cu Cristi Juncu si inspre asemenea texte?

Catrinel Dumitrescu: Am lucrat cu Cristi Juncu trei spectacole. Totul a inceput cu Niste fete, de Neil LaBute, urmat de Omul hazardului, de Jasmina Reza (spectacol care, in ciuda tehnologiilor dezlantuite, nu-si gaseste amintirea decat in sufletele noastre) si, de curand, Un pic prea intim, de Rajiv Joseph. In ce ma priveste, nu m-am propus niciodata intr-o distributie. Cand ti se propune, ai senzatia ca in tine se investeste incredere. E revigorant. Propunerile provocatoare ale lui Cristi au pentru mine o dimensiune in plus, pentru ca el este un om frumos, care stie sa-si transforme colaboratorii in prieteni pe viata. Este regizorul ce nu-si etaleaza „viziunea” prin mijloace teatrale ieftine, nu urmareste succesul facil, nici nu-si doreste sa placa cu orice pret. Repetitiile lui au un ton „intim”, creator, totul e precis si curat. El insusi intr-o cautare continua, iti pune centura de siguranta cu fermitate tandra si asa incepi sa cauti, sa indraznesti, sa gasesti acel „neasteptat” si energii nebanuite. Dar ce mi se pare cel mai important: te pune in acea stare de disponibilitate in care iti poti insusi modul corect de a nu juca…

H.B.: Au trecut peste 30 de ani de la Buletin de Bucuresti, care si-a asigurat un loc printre cele mai indragite filme romanesti produse vreodata. Cum credeti ca se explica aceasta popularitate de durata? Obisnuiti sa revedeti filmele in care ati jucat si, daca da, exista vreo urma de nostalgie?

C.D.: Orice privire in urma presupune un oarecare disconfort de nostalgie (te mai ustura ochii, ti se mai strange inima…) si pentru asta nu-i nevoie sa ma mai si uit la filmele in care am jucat. Buletinul… a fost bine primit; mi se pare ca in prima saptamana de la premiera a facut milionul de spectatori. Era si perioada in care teatrul si filmul erau singura oaza in care se putea evada din realismul crud al anilor ceausisti. Dar nu cred ca e singurul motiv pentru care filmul asta s-a bucurat de succes. Scenariul lui Francisc Munteanu era o satira fermecatoare bine pusa in pagina. Regizorul Virgil Calotescu a mizat pe o distributie ce era o garantie a umorului de buna calitate: Octavian Cotescu, Draga Olteanu Matei, Mircea Diaconu. In ce ma priveste, terminasem de curand Institutul, eram „repartizata” la Nationalul din Cluj (fara buletin de Bucuresti) si eram, asa cum spunea profesorul meu Cotescu, „in garantie”. Un telefon de la Bucuresti si in cateva zile am inceput filmarile. E o sansa unica sa fii langa mari actori. Stiau atat de bine sa-si stapaneasca sentimentele, incat personajele lor comice capatau dimensiuni umane. Totul era adevarat, nefacut. Prin asta cred ca se explica popularitatea, desi, in lumea cinica si galopant de dezumanizanta de azi, poate parea „banal” si „depasit”. Sau ma insel?

H.B.: De ce moment din cariera va aduceti aminte cu cea mai mare placere?

C.D.: Am crescut in teatru si tin minte tot ce ma impresiona: candelabrele stralucitoare, starea febrila de dinaintea fiecarui spectacol, agitatia cabinierelor cu costumele, actorii preocupati, asteptind gongul inceputului de „sarbatoare” (asa mi se parea mie ca era), freamatul publicului ce se auzea in difuzoarele din cabine, vocea regizorului tehnic (taticu!) care ruga „publicul spectator sa-si ocupe locurile in sala”. in ochii si sufletul meu, teatrul era ceva magic, un loc in care am fost si eu cand un paj, cand o fetita. Implinisem 14 ani si tocmai se terminase un spectacol. S-au retras toti la petrecerea de dupa premiera. M-am strecurat pe scena goala, m-am asezat in genunchi si incetisor m-am rugat sa fiu si eu o data pe scena actrita. Mai tarziu, „munceam” intr-un cerc de teatru condus de doi actori tineri, Anca si Mircea Cretu. Si a aparut Toca! Nu lungesc povestea si-asa romantata. La doi ani de la rugaciunea mea timida am fost Swanewit in spectacolul Swanewit, de August Strindberg, in regia lui Alexandru Tocilescu. Au urmat examenul la I.A.T.C, clasa Cotescu, primul rol in film in anul II, apoi in anul III Anecodate provinciale, in regia lui  Valeriu Moisescu la Bulandra (cu Cotescu, minunata doamna Tamara Buciuceanu Botez, Virgil Ogasanu, Stefan Banica, Ovidiu Schumacher, Petre Lupu…). Ce sa zic? La inceput mi-a fost daruit mai mult decat mi-as fi inchipuit. Pe urma am incercat sa fac tot ce mi s-a „oferit” cat am putut eu de bine. Dar cred ca e un pic cam mult sa-mi numesc activitatea „cariera”. N-am „spart” lumea cu „creatiile” mele… Mai astept.

„Din fiecare intalnire pe plan profesional am avut de invatat, dar in toate am aplicat lectia Cotescu: pe scena, ca si in viata, trebuie sa spui neconditionat adevarul, sa nu te prefaci, sa nu dai senzatia ca ai mai mult de dat decat ai de fapt.”

H.B.: Intre Pastreaza-ma doar pentru tine (1987) si Aurora (2010), e o perioada destul de lunga in care nu ati avut un rol principal – o intamplare sau o decizie personala?

C.D.: E adevarat ca pe puntea asta de ani am pasit cam dezechilibrat in ceea ce priveste activitatea cinematografica, si nu este decat vina mea. Am participat la cateva castinguri, dar de fiecare data a iesit „necastigator”, ca la loz in plic. Poate sa para paradoxal intr-o profesie ce presupune competitie, dar mie nu-mi plac castingurile. Explic: Situatia in care esti pus e falsa din pornire – nu stii mai nimic despre scenariu, despre personaj, ai la indemana cateva replici si, in cel mai bun caz, un partener, camera de filmat, care ia de la tine si nu da niciodata nimic inapoi. Incerci atunci sa „demonstrezi” ca esti actor, suprasoliciti, arati sau reduci totul la un firesc banal, care se poarta, dar care n-are nici o legatura cu firescul artistic. Nu-mi place „sa ma fac ca…”, nu am reusit sa gasesc la nici una dintre aceste incercari bucuria libertatii interioare si nici nu las adevarul eclipsat de o falsitate emotionanta. Vorbesc doar din punctul meu de vedere. Exista actori minunati care sunt capabili sa faca asta genial. Eu nu sunt geniala si nu e vina nimanui ca am o pacatoasa psihologie de eleva perfectionista, timida si vesnic in defensiva. Si mai e si pacatosul ala de orgoliu – doare cand realizezi ca devii din nume un numar intr-o fisa de casting. Cu filmul lui Cristi Puiu a fost altfel. Am primit tot scenariul (tulburator!). La prima intalnire a venit chiar el, regizorul, nu ajutorul lui. Punctual, interesat sa te cunoasca, sa-ti afle parerea despre scenariu. N-am fost pusa in situatia de a arata. In schimb, am comunicat. La filmari n-am simtit o mare afectiune, nu e un regizor catifelat, dar stie ce vrea si te chinuieste pana cand acel ceva se naste firesc. Si daca ai forta, rabdare, daca iti cunosti posibilitatile si n-ai orgolii fata de profesie, constati ca stradania n-a fost in zadar.

H.B.: Ca profesoara la Universitatea Hyperion v-ati asumat, probabil, unul dintre cele mai dificile roluri. Care au fost cele mai mari satisfactii?

C.D.: Intr-adevar, acest rol e unul dintre cele mai frumoase in care am fost distribuita, desi la inceput m-am indoit ca stiu atat de multe, incat sa-i invat pe altii. Ma crispa, ca si acum, acest „profesoara”. Le-am fost celor patru generatii de studenti un prieten mai mare, cu ceva experienta in plus. Am luat-o de fiecare data de la inceput si impreuna cu ei, la „lucru”, am reinvatat sa ocolim drumurile usoare, sa ne asumam esecurile, sa ne gasim disciplina interioara, capacitatea de concentrare, forta de convingere… I-am iubit pe toti, i-am considerat copiii mei si unii asa au si ramas.

H.B.: Care este arma dumneavoastra secreta?

C.D.: Nu-mi plac armele, dar incerc mereu sa am la mine o batista alba si putin umor.

H.B.: Si ce va face sa mergeti inainte?

C.D.: De mai bine de doi ani ma intreb si eu asta. Singura certitudine e dragostea lui Dumnezeu. Si zilnica lectie de iubire neconditionata de la mica mea familie de catei, a caror privire curata curata toate „petele” cu care vii murdar de-afara.

Fotografii de Oltin Dogaru
Makeup: Adina Vlad
Hairstyling: Diana Mogos
Asistent foto: Stefan Curta

Articol aparut in editia Harper’s BAZAAR Romania, mai – iunie 2014.

Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here