Andra Ionete, prim-balerina Operei Naționale

0

Am ieșit din ceainărie, mi-am luat la revedere și m-am urcat în mașină. Am reușit să ajung doar două străzi mai încolo, unde m-am oprit pe avarii, cu ochii împăienjeniți de lacrimi și cu un nod în gât. Asta se întâmpla imediat după întâlnirea cu Andra Ionete, prim-balerina Operei Naționale din București. Știam că avea să fie un moment emoționant, dar nu mă gândeam că, după atâția ani pe scenă, o voi vedea și eu pe ea cu ochii înlăcrimați vorbind despre balet, pe care îl definește, cu vocea ușor tremurândă, ca fiind „cea mai sublimă artă care poate exista”.

Andra îmi spune că vine direct de la repetiții; o doare tot corpul, dar continuă să se miște ca o ființă din altă lume. Gustă puțin dintr-un biscuit, soarbe dintr-o cafea mică, cu un strop de lapte, și îmi spune că adoră să caute acele cești care dau aroma perfectă cafelei. A primit de la mama ei o educație spirituală subtilă, vede și simte lumea cu o sensibilitate aparte. E sigură pe ea, dar păstrează modestia omului care se întâlnește zilnic cu cea mai mare pasiune de parcă ar fi prima dată. Este mamă, soție și balerină.

După aproape un de an de pauză, Coppélia e primul spectacol de anul ăsta pentru Andra. E vesel, vioi, cu o muzică jovială, așa cum nu sunt multe arii de balet; „o bucurie”, cum spune ea. De altfel, ăsta este un cuvânt care apare foarte des în discursul ei. Spun discurs pentru că, deși am mers pregătită cu o listă lungă de întrebări, nu am întrerupt-o de prea multe ori adresându-i-le. Am lăsat-o pe ea să îmi povestească exact așa cum simte, iar asta m-a făcut să îi trăiesc fiecare cuvânt.

A început prin a-mi mărturisi că a fost o zi grea; avusese o mică problemă cu un costum, cineva îi răspunsese pe un ton nu foarte politicos, dar a trecut repede la o altă stare atunci când a început să vorbească despre baletul propriu-zis. Așa am aflat ce i-a lipsit în anul care a trecut. „În pandemie, uitasem de frezenia aia pe care ți-o dă muzica și de energia care crește și care începe să îți fremete în stomac. De curând, am auzit muzica unui spectacol și, pur și simplu, mi-am dat seama care trebuie să fie senzația spectatorului, pe care o simțeam și eu când eram mică și de-abia așteptam să văd o prim-balerină pe scenă, să văd cum interpretează. E minunat. În carantină mi-a lipsit bucuria pe care ți-o dau aplauzele. Bucuria! Aplauzele sunt singurele care ne fac să ne întoarcem a doua zi la serviciu – da, și ăsta e un serviciu –, te fac să uiți, nu mai contează ce a fost ieri, ăsta e momentul de glorie, de încununare. Când faci asta (n. red.: își deschide brațele), cuprinzi sala și iei totul înapoi. Când nu am putut să fac asta, ascultam muzica și îmi spuneam că trebuie să mă bucur mai mult când ies pe scenă, să nu mă mai gândesc doar la ce n-a mers, ce puteam face mai bine. De acum mă voi bucura pe scenă. Nimic nu poate fi perfect. Nici tu ca individ nu ești ca ieri, nu știi cum vei fi azi. Dar te balansezi între o minimă și o maximă a ceea ce poți fi. Când aud aplauzele, îmi spun: «Asta este.» Aplauzele umplu liniștea. Asta e starea pe care o duc acasă.”


Rochie Laura Lazăr, curea și cercei The Italian Vintage

Acasă o așteaptă fiica, soțul și mama. Familia s-a obișnuit să se plieze pe programul ei, mai ales în weekend, când are spectacole și repetiții. În soțul ei găsește atât un mare sprijin, cât și un mare critic. A studiat muzica, așa că îi cere sfatul și ajutorul în studiul partiturilor pentru a putea înțelege mai bine perspectiva muzicianului. Însă, pentru fiica ei, pandemia a venit la fix: „E momentul ăsta de la cinci, șase ani când copilul vrea cu mama; fetița mea e atentă la ce fac și mă imită mereu. Are nevoie de un exemplu fresh, nu de o mamă obosită, deci mă bucur că i-am putut oferi asta acum. După ce s-a născut ea, mi-am dorit să mă întorc repede la Operă. Pe de-o parte, era și vinovăția aia că «Aoleu, îmi las copilul», dar am avut noroc că mama mea a fost alături de mine, iar Ana s-a obișnuit de mică cu situația.” Ana a mers de două ori să își vadă mama pe scenă, însă a fost mai degrabă impresionată de backstage, decât de spectacol în sine. Asta nu a reținut-o să exclame, tare, „Maamaa!!!”, atunci când a văzut-o pe Andra în costum.

Între familie și scenă, Andra încearcă tot timpul să pună o limită. Îmi dă cel mai dureros exemplu din viața ei: „După moartea tatălui meu eram foarte afectată și mi-a fost frică să nu se vadă asta. De multe ori e greu să creezi în tine fericire și feerie când, de fapt, nu îți mai pasă. Conștientizam toată starea mea, plângeam foarte mult, dar mă gândeam la oamenii care veneau la spectacol, ei nu aveau nicio vină. Apoi mă gândeam că, dacă Dumnezeu mi-a dat capacitatea de a ieși pe scenă, OK, hai să fac asta. Dansezi, te încarci, uiți. Știu că tatăl meu s-ar fi bucurat.”

Deși sufletul scenei îi răpește foarte mult dintr-al ei, continuă să își menajeze publicul foarte mult. Atât de mult, încât uneori îi e frică să nu se bucure prea mult de ceea ce face: „În timpul spectacolului, m-am întrebat de foarte multe ori dacă oamenilor le place ce văd. Asta îmi dă un fel de anxietate, care totuși mă mobilizează, e datoria mea să le dau oamenilor ceva. Dar încă mi-e teamă să nu exagerez cu bucuria pe care eu o simt. Mi s-a întâmplat să merg la un spectacol în care să apară o solistă care se bucura prea mult. OK, minunat, dar mie mi se părea exagerat, era luată de val. Mi-ar plăcea ca spectatorul să plece mai viu de la Operă. Când eram elevă și plecam de la anumite spectacole, eram atât de bucuroasă și de motivată, încât pe drumul spre casă dansam și începeam deja să repet. Asta îmi doresc, vreau ca lumea să plece mai «ușoară» de la Operă, vreau să citească, eventual, cartea de la baza spectacolului, să se intereseze mai mult de poveste, nu vreau să se termine acolo, chiar dacă este o artă a momentului.”

Rochie Omra

Asta nu o face, însă, să pice pradă clișeisticei energii a publicului, ba chiar îmi prezintă o viziune inedită asupra acesteia: „Eu sunt cea care creează, nu publicul mă creează pe mine. În primul rând, eu trebuie să mă cred pe mine, ce simt, ce gândesc, numai așa îl fac pe cel din fața mea să perceapă toate astea. Personalitatea unui artist este cea care te face să nu-l uiți.”

Andra Ionete a dansat pe scene mari din lume, cum ar fi legendara Bolshoi, însă una dintre experiențele care au marcat-o a fost cea de la Covent Garden (Royal Opera House). Acolo, proba decisivă a fost însăși repetiția și aprecierea colegilor de spectacol, care fost foarte generoasă, așa cum românilor, din păcate, nu prea le stă în fire.

Dincolo de mișcare, Andra a început să lucreze și cu sentimentele: „Una e senzația mea, în timp ce dansez, alta e senzația celui care te privește. De multe ori mi se pare că trăiesc mai mult decât dau și atunci încerc să îmi calmez interiorul și să ofer mai mult în exterior. Mă implic foarte mult emoțional. Dar trebuie să existe un echilibru. Atunci când ești foarte emoționat, nu mai stăpânești acuratețea tehnică, nu mai ai liniștea aia cu care trebuie să îți privești partenerul în ochi, de exemplu. Dar echlibrul despre care vorbesc acum vine odată cu experiența. Emoția nu dispare oricum niciodată.”

Deși a susțintul roluri foarte dificile, precum Manon, preferatul ei de până acum, sau Frumoasa adormită, știe că poate mult mai mult. Cel pe care îl așteaptă este Giselle. A fost primul spectacol pe care l-a văzut la Operă ca elevă în școala de balet și care a lăsat asupra ei o impresie foarte puternică. Pentru ea, un rol înseamnă o transpunere într-o altă dimensiune. Odată ce a intrat în cabină și și-a schimbat hainele, intră într-o lume în care nu aduce nimic din afară. Mai puțin emoția, care e mereu în discuție. Emoția, pentru ea, vine într-o proporție imensă din muzică, despre care îmi vorbește cu o gestică a mâinilor de o tensiune care te face să tremuri fără să auzi un sunet. „Dacă nu exprimi muzica, nu ai făcut nimic. Uneori ascult ceva până îmi dau lacrimile. Ajunsesem la un moment dat să îmi placă atât de mult un adagio, încât mă ducea la starea de sublim doar ascultând; voiam să ating acea senzație și prin dans.”

Când ne-am întâlnit pentru poze, am lăsat-o să aleagă singură muzica. M-a surprins primul nume pe care l-a spus: Kovacs, o voce feminină joasă, foarte senzuală, cu o notă tragică, dar un pic ironică pe alocuri. S-a încălzit puțin și apoi am trecut la treaba adevărată. Am rugat-o să încalțe o pereche de poante și atunci am cunoscut-o, de fapt, pe Andra. Pe Fantasia în F minor, scrisă de Schubert pentru pian, a început minuțios să își lege panglicile în jurul gleznelor. Mi-a fost mult mai ușor să trec de scena asta din spatele telefonului cu care am filmat-o. Ăsta a fost momentul în care am înțeles de ce arta, dacă nu doare, nu poate fi absolută.

Înainte să ne despărțim, Andra îmi spune că „baletul e cea mai sublimă artă care poate exista. Când vezi cum se mișcă un om, știi imediat cine e. Baletul te definește. E o mișcare dusă la extrem prin muzică, care te ajută să îți exteriorizezi personalitatea. Te face să te simți gol, mereu vulnerabil. Ți-e teamă de multe ori de ce simți și ți-e teamă să nu fii atât de expus. Uneori e frumos să vezi un om căruia nu îi e frică de vulnerabilitate. Să fii vulnerabil nu înseamnă că nu ești puternic.”

În urmă cu doi ani, când am văzut-o pe scenă ultima dată, în Don Quijote, Andra era o zeiță în formă de vrabie care plutea, pur și simplu. Față în față, este o femeie minionă care zâmbește cald mai tot timpul, cu o gingășie răvășitoare. Nu vrea să povestească despre ultima dată când i-a căzut o unghie din cauza poantelor; vrea doar să simți magia care apare odată cu adierea cortinei care se ridică și care durează până la ultima bătaie a unor palme înroșite de admirație. În unele cazuri, chiar și după. 

Jachetă Studio Cabal, body Murmur, coliere The Italian Vintage
Makeup: Adina Vlad
Hairstyle: Adrian Gherghe / Robert Both Studio
Styling: Andreea Leța
Studio: The Brewery

Foto: Lehel Kelemen
Text: Andreea Leța

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here