Andreea Gavriliu – spectacole în pandemie

Andreea Gavriliu a ridicat ștacheta în 2013, în ceea ce privește conceptul de teatru-dans, cu reprezentația Zic Zac. Cam de atunci există în București spectacole demne de Broadway.

0
Andreea Gavriliu

Harper’s Bazaar: Ce face Andreea Gavriliu în această perioadă, din punct de vedere profesional?
Andreea Gavriliu: Mă zbat, chestionez importanța meseriei mele, visez, în ciuda greutăților. Sunt, totuși, destul de norocoasă pentru faptul că am lucrat constant din luna mai încoace. Am făcut spectacolul Outfitul șearpelui, după poezii de Marius Aldea, la Teatrul Național din Craiova. Am avut premiera online, acum se joacă în sală, cu public. Apoi M de la Muprhy, în cadrul programului 9 G la TNB, la Sala Amfiteatru, în aer liber. Apoi a urmat Who Am I? la H3, în parteneriat cu Teatrul Odeon, unde am avut șansa să dansez cu un robot industrial. Acum lucrez la Cântăreața cheală, la unteatru. Sperăm să putem ieși în decembrie. Mă adaptez.

Andreea Gavriliu în spectacolul Who am I?
Andreea Gavriliu, în spectacolul Who am I?

H.B.: Ce planuri ți-au dat peste cap noile restricții?
A.G.: Multe. Proiecte și spectacole decalate, anulate. Abia aștept să detaliez la întrebarea „Care este legea ta preferată?”! Ha-ha-ha!

H.B.: Ai un spectacol nou la TNB, M de la Murphy. Vorbește-mi puțin despre el.
A.G.: Am aplicat la acest proiect din dorința de a face un spectacol în București cu un „dream team”. Toți cei din distribuție sunt actori/dansatori cu care am mai lucrat la alte proiecte și sunt un fel de „best of”. Avem încredere unii în alții, ne admirăm profesional (aș îndrăzni) și ne simțim foarte bine împreună. Inițial, ar fi trebuit să facem spectacolul în aprilie. Am făcut eforturi pentru a-l face în iulie. Spectacolul, dincolo de simpaticele „bitter-sweet” legi ale lui Murphy, vorbește despre eșec, așa cum îl percepe fiecare în parte. În ciuda acestei teme aparent fataliste, spectacolul s-a dovedit a fi unul dinamic, cu vibe mai mult decât pozitiv. Aceasta este și părerea cronicilor care s-au scris despre el.

H.B.: Cât ai muncit la M de la Murphy și cum ai făcut asta, în contextul actual?
A.G.: Am lucrat o lună la spectacol, intens, cu implicare maximă din partea tuturor. Repetițiile au fost precum o oază de creativitate și bună dispoziție în contextul în care pluteau în mod constant tot felul de pericole deasupra noastră. Legile lui Murphy au fost întotdeauna valabile, dar parcă acum trăim și mai intens absurditatea lumii despre care el vorbește.

H.B.: Tu ce simți?
A.G.: Am gândit acest proiect încă din vara lui 2019, când pandemia era doar un subiect din filmele documentare de pe Netflix, și nu ceva ce credeam că ni se poate întâmpla vreodată… nouă. Drept urmare, pe-atunci aceste legi însemnau altceva. Mi-am propus să nu introduc niciun fel de trimitere „pandemică” în spectacol. S-au strecurat vreo două mai mici, totuși…

H.B.: Care este legea ta preferată?
A.G.: Iată: „Viața este ceea ce ți se întâmplă atunci când tu îți faci alte planuri.” Este exact ceea ce definește tot ce mi/ni se întâmplă de câteva luni bune încoace.

H.B.: Care este cel mai absurd lucru care ți s-a întâmplat în ultima vreme?
A.G.: Faptul că „m-am aruncat” să fac un spectacol de teatrul absurdului: Cântăreața cheală, de Eugen Ionescu.

H.B.: Dar cel mai revelator?
A.G.: Faptul că în cele două luni de izolare am ajuns la concluzia că mi-aș dori să încerc și alte zone de artă performativă și, la scurt timp, am primit propunerea de a face parte din proiectul Who Am I? – A Human Robot Performance.

H.B.: Predai cursuri de dans pentru amatori la Linotip. Cum e experiența asta pentru tine?
A.G.: Iubesc Linotip și workshopurile acolo sunt mereu reușite. Pauza aceasta lungă în care nu numai că nu am susținut niciun workshop, dar nici n-am putut participa și eu la vreunul, a făcut ca ultimul să aibă dublu efect pentru mine: l-am susținut pentru ceilalți, dar și pentru mine – am dansat cu cea mai mare poftă, cot la cot cu participanții.

Andreea Gavriliu, la Linotip
Andreea Gavriliu, la Linotip

H.B.: Cum vezi tu următoarea perioadă, din punct de vedere artistic, pentru tine?
A.G.: Încerc să-mi asum faptul că n-o prea văd. În ultimii ani m-am obișnuit să-mi știu programul, în linii mari, chiar cu un an în avans. Acum încerc să găsesc sens în ceea ce mi se întâmplă, sau să fac eu eforturi ca ceva să se întâmple.

H.B.: Reușești să-ți mai faci planuri, ai proiecte în derulare?
A.G.: Cum spuneam, „m-am luat la trântă” cu Cântăreața cheală la unteatru și urmează să fac un spectacol la MStudio din Sfântu Gheorghe, orașul meu natal. Ar mai fi și un doctorat care nu se scrie singur, cursuri de ținut la Facultatea de Teatru din Cluj și… câteva vise poate de transformat în realitate la un moment dat.

H.B.: Ne spui și nouă măcar unul dintre vise?
A.G.: Visez să-mi public teza de doctorat, visez să am compania mea în spațiul nostru, visez să fac un film de dans. Oare sunt prea lacomă? Nu cred…

H.B.: Ce-a învățat Andreea Gavriliu despre ea, în ultimele șase luni? Dar despre ceilalți?
A.G.: Am simțit într-un mod acut faptul că meseria mea nu salvează vieți, la propriu. Și asta m-a descurajat… Am înțeles cât de diferit gândim și acționăm în fața pericolului: unii neagă și ignoră, alții se lasă copleșiți.

H.B.: Cum e să fii coregraf/dansator în România? Ce frustrări ai, ce bucurii?
A.G.: Dansul contemporan nu este o artă atât de populară la noi cum este în alte țări din vestul Europei. Limbajul dansului încă îi face pe consumatorii de teatru convențional să ridice din sprâncene, să chestioneze sensul formei sale. Acest fapt îmi produce uneori frustrare, mai ales când șansele de reușită ale anumitor produse artistice sunt limitate din simplul motiv că eticheta de „teatru-dans” sau „teatru-fizic” cauzează o anumită reticență în rândul spectatorilor. Bucuria survine atunci când oamenii totuși „riscă” expunându-se unei asemenea experiențe și prind gustul… și vor mai mult!

H.B.: Ce te inspiră în această perioadă?
A.G.: Orice restricție mă inspiră. O simt ca pe o modalitate de supraviețuire. Bineînțeles, prima reacție este de descurajare, dar apoi mă simt ca și cum aș fi fost dată afară pe ușă și mă strecor înapoi pe fereastră. Nu le este permis performerilor să aibă contact fizic? Ce trist! Nu-i nimic, se poate dansa și fără atingere. Nu sunt bani de producție? Nu-i nimic! Facem în spațiul gol și pe gratis! Și tot așa… compromisuri. N-ar fi corect, totuși, ca aceste restricții să devină normalitate, pentru că explorarea lor este limitată. Mai mult decât atât, eu n-aș folosi formularea „cultura e muncă”, mai degrabă „îmi câștig existența prin cultură”.

H.B.: Cum te simți când dansezi?
A.G.: Mai înaltă, mai puternică, mai influentă, mai expusă.

H.B.: Ce admiri cel mai mult la tine?
A.G.: Răbdarea. Chiar și atunci când simt că nu am răbdare, sfârșesc prin a avea răbdare și mă felicit de una singură. Și asta pentru că realizez că nu are sens să nu am răbdare atât timp cât lipsa de răbdare nu duce la vreun progres.

H.B.: Ce-ți dorești să poți accepta mai ușor?
A.G.: Că nu există timp fizic să fac toate lucrurile pe care mi le doresc.

H.B.: Cine este eroul/eroina ta din viața reală?
A.G.: Mama mea.

H.B.: Ce filme vezi? Ce muzică asculți?
A.G.: Filmele și muzica sunt un „must” în viața mea de zi cu zi de când mă știu. Ultimul film care m-a captat în mod deosebit este I’m Thinking of Ending Things, al lui Charlie Kaufman. Ascult muzică destul de variată și o categorisesc cam așa: posibilă coloană sonoră pentru vreun spectacol de-al meu și muzică de dragul ascultării. A doua categorie, cel mai des, face parte din zona electronică. În ultima vreme m-am delectat cu Lord Tusk, Peggy Gou, Mux Mool și muuuuulți alții…

H.B.: Cu ce înlocuiește Andreea Gavriuliu energia primită de la oameni, cu care se hrănesc actorii, în perioada în care nu ești pe scenă (acum din motivele pandemiei)?
A.G.: Ei, acesta este un tip ne energie de neînlocuit. Aș juca acum o Cataclisma (unteatru)… cu toată ființa mea!

Foto: Sorin Florea, Mihai Ghiță, Adi Bulboacă; Interviu de Andreea Cipca

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here