Azar Nafisi: În căutarea adevărului

0
39
Author Azar Nafisi

Autoarea romanului Citind Lolita în Teheran vorbește cu BAZAAR despre lupta femeilor pentru drepturi și despre legătura dintre literatură și politică.

Azar Nafisi a devenit tot mai cunoscută în ultimii ani pentru vocea puternică pe care o are în lupta pentru respectarea drepturilor femeilor. Tradus în peste 32 de țări, romanul ei ne aduce povestea unei profesoare curajoase care organizează la ea acasă întâlniri literare cu șapte student în plin război. Astfel, istoria Republicii Islamice se întrepătrunde cu destinele unor personaje din romanele lui F. Scott Fitzgerald, Jane Austen sau Vladimir Nabokov. O carte splendidă despre curajul de a nu purta văluri impuse, Citind Lolita în Teheran se transformă într-un ghid literar al recâștigării libertății și viselor.

HARPER’S BAZAAR: Ați fost surprinsă de succesul cărții dumneavoastră?

AZAR NAFISI: Când scrii o carte, o faci pentru că simți presiune asupra unui subiect, vrei să vorbești despre el și să împarți și cu alții ceea ce simți. Am scris Citind Lolita în Teheran pentru că am vrut să transmit mai departe imaginea mea despre Iran. Toată lumea asocia Iranul doar cu violență, întuneric, iar în mintea mea era diferit. Totodată, mi-am dorit să îi conving pe cei din jur de importanța literaturii: ea conectează lumi, indiferent de distanțe sau revoluții. Cu aceste două gânduri în minte am scris romanul și am fost total surprinsă de succesul atât de mare pe care l-a avut. Nu m-am așteptat nici o secundă.

H.B.: De ce ați părăsit Iranul, acum zece ani?

A.N.: Nu mi-am dorit să plec în America, dar în Iran nu mai puteam trăi onorabil. Toată viața mea se învârtea în jurul lucrurilor pe care le iubeam: prieteni, familie, dar în egală măsură eram profesoară, eram femeie, eram scriitoare. Când nu am mai putut scrie, preda sau fi femeie, m-am simțit umilită. Zi de zi, totul devenea mai absurd și mai greu de dus: articolele îmi era cenzurate sau interzise, nu aveam voie să apar la catedră decât cu anumite subiecte și îmbrăcată așa cum regimul o cerea, practic mi-a fost luată libertatea. Plecând în America, am putut vorbi despre ce se întâmplă în Iran.

H.B.: Vi se pare că sunt schimbări remarcabile în ultimii ani în ceea ce privește drepturile femeilor la nivel global?

A.N.: Da, în mod cert. Spre exemplu, în Iran tinere protestează față de purtarea obligatorie a vălului, își ridică sfidător vălul în fața polițiștilor, chiar dacă știu că vor fi imediat arestate. Femeile încep să aibă curaj, se implică în asociații, organizații internaționale, luptă pentru legi și schimbări, își oficializează principiile. Am început acest nou secol cu o înțelegere tot mai puternică a drepturilor femeilor și asta îmi dă multe speranțe pentru viitor.

H.B.: Ce v-a ajutat mai tare în viață: politica sau literatura?

A.N.: Pentru mine, politica se referă la realitatea zilei, pe când literature este despre lucruri permanente. Literatura m-a ajutat să văd politica mai clar și să găsesc un limbaj prin care să comunic idei politice și diverse alte teme ce transcend această sferă. Când trăiam în Iran, nu puteam vorbi despre multe subiecte, așa cum știu că a fost și în România în perioada comunistă, însă prin literatură am putut transmite ce am dorit. Nu puteam să discut despre libertatea femeilor, dar puteam discuta despre Jane Austen. Toate cărțile alese la cercul nostru de lectură erau despre drepturile individuale, despre lucruri pe care nu le puteam rosti. Cred cu tărie că politica este dependentă de literatură pentru că literatura îi ajută pe oameni să înțeleagă viața mai bine. Literatura, pentru mine, este despre toată viața, nu doar despre părticele temporale din ea. Toată viața!

H.B.: „Ne trebuie mult curaj să murim pentru o cauză, dar ne trebuie și mai mult curaj să trăim pentru una” – pentru ce cauză trăiți?

A.N.: Vreau să trăiesc ca profesoară și scriitoare, ca om care luptă pentru drepturi. Îmi place să cred că trăiesc pentru a descoperi adevărul și a-l comunica mai departe. Drepturile umane pentru mine nu încep și nu se termină în Iran. Sufăr la fel de tare pentru o persoană care a fost torturată în Iran cât sufăr pentru cea torturată în Siria. Adevărul este universal și vreau să trăiesc pentru el. Nu știu dacă aș avea curajul să mor pentru adevăr, dar am curajul să trăiesc pentru el și îmi asum prețul plătit.

H.B.: Care este culoarea viselor dumneavoastră?

A.N.: Ce întrebare minunată! Chiar acum, de la geamul casei mele din Washinghton DC, culorile viselor mele sunt verde și albastru. Locuiesc cu un râu în față și cerul deasupra lui. Mereu mi-a plăcut să trăiesc în orașe verzi. În Iran, natura este foarte diferită: zi de zi mă trezeam cu ochii la munți și priveliști aride, așa că acum mă bucur de vise albastre și verzi, culorile libertății.

Articol apărut în numărul de iunie al revistei Harper’s BAZAAR România.

Citiți și: “Misterioasa Elena Ferrante și femeile din lumea ei”!

Text: Raisa Beicu; Foto: Guliver/Getty Images

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here