BAZAAR at Work: Melania Medeleanu

0
511
melania medeleanu foto Oltin Dogaru

Dupa o cariera de doua decenii in fata publicului, si-a descoperit vocatia in proiectele care au forta de a schimba vietile celorlati.

Cand intri in curtea larga de la MagiCamp, cu zonele de activitati si joaca, gradina umbroasa si piscina ce rasuna de rasetele celor mici, pare dificil de imaginat ca aici se afla o tabara pentru copii cu probleme de sanatate. Iar aparitia Melaniei, intr-o rochie in nuante intense si cu cercei colorati, cu acea privire magnetica pe care i-o stim de pe ecrane, compune un tablou mai degraba idilic, de vacanta. Dar dupa cateva minute aici, la Branesti, in judetul Dambovita, se intrevede agitatia fireasca a zecilor de oameni implicati, in fiecare saptamana de vara, intr-un proiect social cat se poate de serios, dedicat copiilor cu afectiuni oncologice, ce s-a dezvoltat rapid in doar cativa ani si beneficiaza de o notorietate rara. Pentru el, Melania isi poate atribui impactul impresionant – alaturi de Vlad Voiculescu (fostul ministru al Sanatatii), cu care a pornit MagiCamp – ce a dus la o schimbare radicala in viata ei profesionala; acum, aceasta se imparte intre proiectele sociale si cursurile de dictie si public speaking.

„Nu simt ca am lasat totul sau ca am facut un sacrificiu, pur si simplu am mers mai departe in directia pe care inima mi-a dictat-o. La inceputuri, mi-am imprumutat imaginea unor campanii sociale. Apoi, in 2014, s-a nascut MagiCamp, cu doua saptamani de tabere, iar in anul urmator, cand au fost patru saptamani de tabara, timp de 14 zile mi-am luat concediu, pentru ca atat puteam sa imi iau, iar in urmatoarele doua saptamani am facut naveta zilnic – la ora 23.00 aveam jurnalul, iar dupa aceea plecam spre Branesti, la doua ore distanta, stateam pana a doua zi dupa-amiaza, ma urcam in masina si ma intorceam spre Bucuresti. Am facut asta zilnic, a fost foarte obositor si mi-am dat seama ca nu o sa fac fata vara urmatoare, timp de noua saptamani. In secunda aia, a fost atat de fireasca alegerea, m-am gandit unde vreau sa fiu mai mult. Imi placea meseria mea, mi-a placut sa fiu jurnalist si sa am o cariera de 22 de ani in televiziune, dar inima mea era in alta parte.”

„Chiar ma gandeam cat de norocoasa sunt, ma uitam de curand la cum imi arata zilele si cum am sansa rara sa nu mai fac nimic din ce nu imi place. Tot ce fac aleg sa fac, nu mai e un sef sau un context care sa imi impuna ceva.”

Un jurnalist respectat, Melania ar fi putut face multe alte lucruri – mai comode, mai bine platite sau mai glamorous. La inceput, s-a implicat in proiecte sociale asa cum o fac majoritatea persoanelor publice, imprumutandu-si notorietatea unor cauze diverse, fara sa simta neaparat o vocatie interioara. Imi spune ca ceva s-a schimbat radical acum mai multi ani, cand a vizitat orfelinatul de la Domnesti, aproape de casa ei, cu cateva jucarii si haine. „Secunda in care am intrat acolo a fost cea care mi-a schimbat viata. Cand am iesit – am stat doar un sfert de ora, am povestit putin cu copiii si m-am jucat cu ei – si i-am vazut cum si-au lipit fetele de geam, intreband cand ma intorc, atunci am stiut ca o sa ma intorc.” S-a tot intors apoi, s-a inscris si la un master in logopedie pediatrica pentru ca multi dintre copii aveau probleme de vorbire si nu a gasit un voluntar sa ii ajute. „Sa-i aud din nou vorbind a fost ceva incredibil. Dar, dupa un an, cand mi-am dat seama ca nu pot sa fac mai multe pentru ei, ca in relatia cu statul exista niste limite peste care nu se poate trece, am fost atat de furioasa si suparata, incat mi-am promis ca o sa fac ceva pentru un numar de copii egal cu cei din acest centru. Asa am construit afterschool-ul de la Clinceni, in 2010, care a inceput cu 17 copii si a crescut de la an la an, acum am ajuns la aproape 100.” In prezent, proiectul s-a stabilizat suficient pentru a functiona in mare masura fara ea, astfel incat energia Melaniei este focusata predominant pe MagiCamp, tabara gratuita in care copii intre 6 si 16 ani, cu afectiuni oncologice, dupa perioade de boala si izolare, se pot bucura de o saptamana cu joaca si aventuri. „Vara asta a fost cea mai ampla dintre toate: cu 11 serii, 220 de copii si 200 de voluntari, dupa ce am inceput in 2014, cu 32 de copii. Logistic, a fost extrem de provocator – sa aduni copii din toate colturile tarii si sa te asiguri ca fiecare are cu ce sa ajunga in tabara si cu ce sa se intoarca acasa, am apelat la foarte multi voluntari.” Voluntarii reprezinta o componenta esentiala a taberelor, iar anul acesta au avut atat de multe cereri, incat nu au putut include zeci de doritori. Rareori MagiCamp lasa pe cineva „necontaminat”, sustine ea. „Cand vezi cu cata pofta de viata isi incep copiii ziua, cand intelegi cat de pretioase sunt pentru ei clipele, ajungi, inevitabil, sa te intrebi daca tu te uiti asa cum trebuie la viata ta. Si, cumva, prioritatile se cam reseteaza. Viata nu poate sa fie doar despre mers la serviciu si intors acasa. Iar jobul, la modul ideal, n-ar trebui sa fie exclusiv sursa de venit, ci si sursa de inspiratie si sens.”

Melania isi pastreaza o energie calma, desi s-a intors din tabara doar cu o zi inainte, dupa 11 saptamani, si un zambet permanent cand vorbeste despre copii si voluntari, cand povesteste despre curcubeele care au devenit marca MagiCamp (au aparut pe cer acolo aproape in fiecare saptamana, din primul an al taberei), cand imi arata un mesaj de la unul dintre copii la cateva ore dupa plecarea din tabara, in care spune cat ii este de dor. De altfel, asta se intampla frecvent, copiii si-ar dori sa nu mai plece din tabere – dupa mini-vacanta la MagiCamp, unul dintre cei mici s-a ascuns intr-un cufar ca sa nu mai fie gasit la plecare. O intreb cum reuseste sa gestioneze emotiile atator intalniri si povesti. „Nu reusesc, de fapt, nu pot. Dar de cele mai multe plang de fericire – cand ii vad parcurgand traseul de aventura intr-un picior, pentru ca pe al doilea nu il au, sau cand vad un copil in carucior ridicandu-se sa danseze. Da, se intampla de prea multe ori ca unii dintre acesti copii, de care m-am atasat, sa nu mai fie. Insa trebuie sa intelegem ca putem sa facem doar o parte limitata si ca, dincolo de asta, nu mai tine de noi. Daca intelegi asta, iti faci partea ta, pe care te straduiesti sa o faci cat mai bine. Iar daca simt vreodata ca sunt jos, ca nu mai pot, e suficient sa ma gandesc la oricare copil din tabara si sa ma adun – cum sa cred ca eu am probleme?”

„Cineva mi-a cerut odata sa tin un speech inspirational. I-am spus ca nu stiu cum se construieste un astfel de discurs. Ce pot sa fac e sa impartasesc povestile pe care le-am auzit, ce am simtit, ce am trait, ce mi-a schimbat viata si a pus sens in ea.”

Cand vine vorba despre modele si repere care o ghideaza, raspunsul Melaniei este instant si fara ezitare: „E suficient sa ma uit la Vlad [Voiculescu]. Cand vezi ce face el, intelegi ca nu suntem pierduti, ca mai exista speranta in umanitate. Are o generozitate si o forta incredibile, nu oboseste niciodata. Eu l-am cunoscut pe Vlad dintr-un articol scris de Vlad Mixich despre reteaua citostaticelor. Imi aduc aminte si unde ma aflam, eram in redactie la Realitatea, ma pregateam de jurnal si imi curgea machiajul pe fata din cauza lacrimilor, nu imi venea sa cred ca exista asemenea oameni. Cativa ani mai tarziu, o prietena mi-a mentionat ca este colega cu el la Aspen si i-am spus ca vreau sa il cunosc.” Impreuna, au initiat si continua sa extinda MagiCamp – care acum include o serie de copii cu arsuri grave, iar printre voluntari au fost cativa dintre supravietuitorii de la Colectiv, si doua serii BlueCamp, dedicate copiilor care au pierdut pe cineva drag. Mai mult, pentru ca in primul an de tabara au descoperit ca multi dintre copii nu aveau suficiente haine si traiau acasa in conditii grele, au creat MagicBox, un pachet cu alimente neperisabile, haine, jucarii, ce ajunge lunar la aproape o suta de familii. Iar MagicHome s-a nascut dupa vizitele in spitale, cand au observat cum, de foarte multe ori, un parinte dormea acolo, pe doua-trei scaune, ca sa fie langa copil. „MagicHome este un spatiu de tranzit pentru parintii care au copii internati – sa poata sa doarma, sa se spele sau sa gateasca – si pentru copiii care au de facut tratamente ce nu necesita internare si vin de prin tara. La inceputul anului, am inchiriat un apartament si, pana acum, au trecut pe acolo peste 4.000 de oameni, deci nevoia este uriasa. Intre timp, am cumparat o casa mare, la 1 km de spital, si speram ca la inceputul lui 2018 va fi gata. Tot cu bani din sponsorizari.”

Anul acesta, taberele i-au costat 94.000 de euro, toti din sponsorizari si din donatii, asadar relatia cu cei care le sunt parteneri e o componenta esentiala, in care joaca un rol si experienta ei profesionala anterioara. „Cred ca notorietatea te ajuta ca, daca bati la usa, sa ti se deschida, insa nu e niciodata suficienta pentru a-i convinge pe oameni. E important ca aceia care asculta sa rezoneze cu proiectul, sa inteleaga ca banii lor pot fi investiti cu cap, sa aiba incredere in tine, iar notorietatea cred ca m-a ajutat la acest capitol, al increderii.” Anii petrecuti in televiziune se afla si la baza cursurilor de dictie si public speaking pe care le tine cu succes. Lumea o intreaba daca nu ii este dor de TV si spune, simplu, ca toti acei ani au fost o pregatire pentru ce face astazi. „Am invatat sa comunic mai bine ca sa pot strange bani pentru proiecte, sa am o dictie mai buna ca sa ii invat pe altii, iar satisfactie mai mare decat sa iti pui cunostintele la bataie si sa vezi rezultatele pe oameni nu exista. Cumva, oamenii pleaca de la aceste cursuri cu aceeasi stare cu care pleaca copiii din tabara, cu incredere in fortele proprii, ca sunt mai buni decat credeau ca sunt si ca pot face lucruri de care nu se credeau in stare.” Aici stie ca cel mai mult o ajuta experienta proprie, pentru ca a fost un copil extrem de timid, iar mai tarziu, nu a avut probleme in fata camerei de luat vederi, in schimb avea blocaje cand era nevoie sa vorbeasca in public. „Mi-a fost atat de groaznic de frica, incat mi-am promis ca trebuie sa pot face asta, ca trebuie sa fie o metoda sa inveti. Nu am mers la nici un curs, am tinut discursuri cum am crezut eu, am avut ocazia sa fac o multime de greseli si sa invat din ele, de asta cursul meu nu e unul tinut din carti, desi am citit foarte mult pe subiect, ci l-am structurat bazandu-ma pe toate greselile pe care le-am facut eu.”

Articol aparut in numarul de octombrie al revistei Harper’s BAZAAR Romania.

Cititi si: “BAZAAR at Work: Modern Hero”!

Foto: Oltin Dogaru Styling: Ina Borcea. Makeup: Adina Vlad. Hairstyling: George Cozma

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here