BAZAAR recomanda – Expozitia Mircea Cantor: Q.E.D.

0
2

DE LA FOTOGRAFIE LA IMAGINATIE „Ti-am aratat cea mai puternica imagine vazuta in ultimele luni? Mergeam spre muzeu. Pe peluza Casei Poporului, zaresc un pescarus si o cioara mancand un porumbel.” In timp ce povesteste, Mircea Cantor indreapta spre mine ecranul iPhone-ului. „E puternica! Un punct alb si unul negru mananca unul gri. Dar dincolo de asta, e forta de sugestie. Ne aflam langa Parlamentul Romaniei, despre care se spune ca-i un loc unde se mananca unii pe altii. Pana si pasarile s-au virusat!” Imaginea este puternica, iar entuziasmul artistului atent la impactul vizual si emotional al unei franturi de realitate si la polisemia ei in context – molipsitor. Instantaneul duce cu gandul la sentimentul de pericol continut de intalnirea inscenata dintre un lup si o caprioara, din Deeparture. Iar de acolo, ca un ghem care se rostogoleste, la alte lucrari in care e prezenta trinitatea momeala-prada-pradator, precum Fishing Fly, la si mai multe lucrari ancorate in prezentul politic si economic, precum Europe Supported by Africa and Asia si Business Class Worried. Fiecare conexiune atrage dupa sine una noua pentru ca lucrarile lui – filme scurte cu ecouri lungi, fotografii de o frumusete pura, instalatii ce merg pe sarma intre gratie si violenta – iti raman intiparite undeva, amprente in camp rational si senzorial.

Cateva zile dupa interviu, Mircea Cantor avea sa dea foc unui fir de dinamita, cu care scrisese Sic Transit Gloria Mundi pe peretele frontal de la MNAC, la vernisajul celei mai ample prezentari de pana acum a operei lui (Q.E.D., 10 aprilie 2013 – 13 aprilie 2014) . „Expozitia de expozitii personale” aduce in Romania, in decurs de un an, 30 de titluri: de la fotografia Originea lumii (dupa Courbet), care a determinat plecarea lui din tara, in 1999 (profesorii l-au acuzat de pornografie), la o serie recenta de imagini cu Monica Birladeanu, care re-acteaza arderea flacarii din Sic Transit..., in urma dorintei lui Cantor de a relua in fotografie partea finala a filmului.


Mircea Cantor, Sic Transit Gloria Mundi, 2013. 61,8 cm x 100 cm. Serie de 7 fotografii.
© 2013 Mircea Cantor.


Interesul pentru fotografie i-a fost declansat la varsta de 8 ani de un cadou primit de la bunica lui: un aparat Smena Lomo, pe care-l are si acum. Ca student la Cluj se descrie drept „oaia neagra a Departamentului Foto”: „Ardeam clisee si le developam arse. Le zgariam. Experimentam.” Ajuns in Franta, avea o sete teribila de a face fotografii.  A descoperit diapozitivele, apoi digitalul. Dar in jurul lui 2006 s-a trezit in fata unei suprasaturatii. „O perioada am renuntat la fotografie. Mi-am dat seama ca a lucra cu imagine imi omoara imaginatia. Tindeam sa uit ca lucrurile au si o textura, poate si un sunet.”  Acum, foloseste cand imagini de iPhone pentru lucrari, cand tehnologie costisitoare. „Cred ca, daca Picasso si Cezanne ar fi avut calculator, ar fi incercat sa vada ce iese in 3D”.

IMPREVIZIBIL „Trebuie sa sacrifici lucruri pentru ca lucrarile sa fie adevarate.“ In ciuda avizelor necesare, a insistat ca fitilul pe care-l arde, la Paris sau Bucuresti, sa fie din dinamita. Similar, a fost obligatoriu ca acele de siguranta din reprezentarea sublima a ADN-ului in Epic Fountain sa fie din aur de 24 de carate. „Vorbim despre ADN. E ceea ce avem cel mai pretios, fizic vorbind, pe acest pamant.” Asemenea necesitati nu exclud flexibilitatea si remake-ul unor creatii deja existente. S-a intamplat cu Rainbow – un curcubeu din amprentele artistului, in care fasciculele iau forma unor lanturi de sarma ghimpata. In 2010, animat de provocarea de a lucra cu simbolistica textelor sacre la Tel Aviv, l-a facut urias, pe un perete. Un an mai tarziu, inspirat de locul expozitiei – Crédac, cu ale sale spatii luminoase –, l-a refacut pe sticla. Lucrarea dialoga astfel cu exteriorul, dar capata si noi valente: de a te reflecta si a-i reflecta pe ceilalti. „Experimentez continuu cu materialele, cu ideile. Nu stiu tot timpul ce va iesi. Asta-i marja de unpredictable.” (Unpredicteble future e chiar titlul unei lucrari). De imprevizibil tine si destinul lucrarii Double Heads Matches, ce consta initial in producerea a 20.000 de cutii de chibrituri cu doua capete la Fabrica Gherla, acum dezafectata. „In 2002, cand le-am expus, intrebarea recurenta era: Cum au fost produse? Asta m-a convins sa fac montajul filmarii de making of. Azi mai exista doar cateva cutii pe care le prezint impreuna cu filmul.”

Mircea Cantor, Double Heads Matches, 2002. 20.000 de cutii produse manual la Fabrica de chibrituri Gherla.
© 2013 Mircea Cantor. 

IMAGINE IN MISCARE Double Heads Matches, making of-ul devenit insasi lucrare, a starnit o perioada de lucru intens cu videoul. „Am ajuns la chestionari de tipul: Ce faci ca artist cu imaginea in miscare, intr-un format de muzeu? Nu voiam sa fac feature films. Cinematografia are o narativitate care nu ma intereseaza. Filmele mele sunt mult mai de impact, pentru ca simt ca exista un timp al lucrurilor, in care trebuie sa am un impact foarte puternic asupra privitorului.” Primul rezultat al acestui nou interes, The Landscape Is Changing, pune in discutie dialectica realitate-reprezentare, prin intermediul unei demonstratii atipice inscenate in Tirana: protestatarii, filmati de pe blocuri din imprejurimi, parcurg strazile purtand in loc de pancarte oglinzi, in care se reflecta peisajul urban. Al doilea rezultat: o lovitura si mai puternica. Deeparture. In putin peste doua minute si jumatate, Cantor instituie o stare de tensiune desavarsita, sublimand violenta si instaurand incertitudinea, prin aducerea laolalta intr-un mediu steril a unui lup si a unei caprioare – fiecare dintre animale, intens constient de prezenta celuilalt.

Mircea Cantor, Deeparture, 2005. 2 minute 43 secunde, in bucla. 16 mm transferat pe BETA digital, fara sunet.
© 2005 Mircea Cantor. Courtesy the artist; Yvon Lambert, Paris.

Filmul a fost creat pentru prima expozitie personala din SUA, in 2005, iar realizarea si expunerea lui intr-o galerie cu un decor selenar au echivalat cu o suma de riscuri asumate.  Asa cum e important ca materialele – oricat de periculoase sau de pretioase – sa fie adevarate, tot asa e nevoie de acte de curaj.

Iata intreaga poveste: „La Deeparture am inregistrat super-profesionist sunetul. Se auzea respiratia, se auzeau pasii. Dar odata terminat montajul filmului, am decis sa scot sunetul. La New York, la vernisaj, mi-am dat seama ce intuitie avusesem. In toata galeria am turnat un strat de beton de vreo 7-10 cm grosime peste betonul deja existent si am imprimat primul pas pe Luna. In plus, am hotarat ca spatiul sa ramana in bezna. Eram la prima mea expozitie in New  York, iar in sala de intrare in expozitie era bezna! Vizitatorul deschidea usa. Lumina zilei intra usor in galerie. La o asa distanta (Cantor arata cativa metri mai in fata pe aleea din Cismigiu unde ne aflam – n.red.) era pasul lui Armstrong, imprimat in betonul zgrunturos, iar in departare – o fanta de lumina. Vizitatorul intra. Usa se inchidea in urma lui. Nu mai vedea nimic, cu exceptia acelei fante. Pasea cu grija pentru ca nu stia daca betonul e uscat. Pe doua cutii de carton se aflau gramezi de Diamond Corn. (Cine-i Cantor? Cineva care intai te lasa in bezna, apoi te surprinde cu o splendoare!) Mergand spre lumina, dadea peste Deeparture, proiectat pe o suprafata mare, de 3×5 m. La vernisaj, oamenii intrau si, cand se apropiau de proiectie, se facea o liniste totala. Eu stateam lipit de perete si le auzeam respiratia in acea tensiune creata de filmul in bucla.  A fost unul dintre cele mai puternice momente pentru mine.”

„Cred intr-un mod tantric de a aborda arta, luand tot ce vine inspre tine si nerespingand nimic din ce ar putea sa-ti transmita” – MIRCEA CANTOR

VIOLENTA SI DELICATETEDeeparture i-a adus faima internationala, dar nu datorita expozitiei din America. Declicul s-a produs cateva luni mai tirziu, la Bienala de la Berlin din 2006. Filmul a fost cumparat in primele doua zile de muzee precum MoMA din New York si Museo Reina Sofia din Madrid. Scriind despre Bienala, ziarele germane au titrat „Despre lup si caprioara”, o parafraza a titlului editiei din acel an, „Despre oameni si soareci”. Mircea Cantor avea 29 de ani. Era reprezentat de prestigioasa galerie Yvon Lambert din Paris. Ce urma sa faca mai departe? „Atinsesem o treapta, dar trebuia sa merg mai sus. Nu-mi permiteam sa fac acelasi lucru, valoric vorbind”, spune el, descriind obiectiv situatia. In termeni subiectivi, simtea „o angoasa”, care intre timp a disparut. „Mi-am dat seama de-a lungul anilor ca-i doar o chestiune de timp. Nu-i nici o graba. Totul se naste frumos. Trebuie numai sa stiu sa-mi gestionez aceasta tensiune interioara inerenta.”

Renuntand la fotografie, se intoarce la obiect, la tridimensionalitate. Lucreaza cu sticla, plexiglas, lemn, teracota, aur, metal, beton pentru a explora fragilitatea existentei noastre sau timpul suspendat. Face un film de o secunda, Vertical Attempt, o taietura in timp, care ar putea fi interpretata si ca o expresie a conditiei artistului: de a incerca imposibilul, asa cum copilul din film incearca in mod repetat sa taie cu foarfecele firul de apa ce curge de la robinet. Are expozitii in institutii de prestigiu din Franta, Marea Britanie, Elvetia, Germania. La cinci ani dupa ce numele Mircea Cantor incepuse sa aiba un ecou pe scena internationala, castiga, in 2011, Prix Marcel Duchamp – unul dintre cele mai renumite premii din arta contemporana.

Mircea Cantor, Epic Fountain, 2012. Ace de siguranta placate cu aur de 24 carate. 314 cm x 21 cm.
© 2012 Mircea Cantor. Courtesy Galeria Magazzino, Roma.

In toata aceasta perioada, Mircea Cantor n-a avut nici o expozitie personala in Romania. Pentru a face ceva aici simtea nevoia unei „provocari”. S-a ivit toamna trecuta, cand la initiativa lui Mihai Pop (Galeria Plan B) si a Rodicai Seward (casa de licitatii Tajan), i s-a propus sa aduca in Casa Poporului propria lui casa: o sculptura de 7 metri lungime si aceeasi inaltime, realizata dupa modelul unei constructii maramuresene, cu o funie sculptata in lemn de jur-imprejur, ca si cand casa ar fi un gigantic cadou aterizat in mijlocul muzeului. Expusa pana acum in aer liber, Prag resemnat isi gaseste pentru prima data locul intr-un spatiu inchis. Arhitectura in arhitectura. O intalnire marcata de contrast. In opulenta arhitectonica a Casei Poporului – „un tort cu frisca”, dupa cum o numeste Cantor –, simplitatea eleganta a casei din lemn pare si mai izbitoare. „Initial, era vorba sa expun, timp de un an, doar aceasta lucrare. Insa am venit sa vad locul – nu mai fusesem la MNAC de la deschiderea lui, in 2004 –, am intalnit oamenii de aici si am hotarat sa amplific expozitia, sa creez o constelatie in care lucrarile isi raspund una alteia prin alaturare”.

Asocierile nu sunt, intr-adevar, intamplatoare. De pilda, in Sala de Marmura, spatiul din muzeu care pastreaza cele mai multe reminiscente ale arhitecturii comuniste, Prag resemnat intra in dialog cu alte trei lucrari: filmul I decided not to save the world, in care propozitia din titlu e repetata ca o mantra de un copil angelic, si interventiile in situ Cer variabil si DNA Kiss. Aceste juxtapuneri dau nastere unui discurs despre vremelnicie, relocare si perpetua schimbare. Cantor nu ascunde decoratiunile originale – multiple stucaturi rococo –, ci le foloseste drept contrapunct pentru interventiile sale: Cer variabil, scris cu fum de lumanare pe tavan, pentru prima data in limba romana (a conceput lucrarea in romana in atelierul lui, dar a tradus-o de fiecare data cand a realizat-o in expozitii, in Franta, Italia sau Statele Unite), si lanturi ADN create din saruturi cu ruj pe pereti (12 femei din zodii diferite au facut cele 12 lanturi, urmarind spirale fine schitate cu creionul). „Interventiile sunt minimale: saruturi pe perete si un scris cu lumanarea. N-am vrut sa transform decorul. In centrul spatiului vezi un monolit, aceasta sculptura-casa. Ai putea spune ca-i kitsch – ca si cand, intr-o prezentare de moda Dolce & Gabbana, apare dintr-odata un model in costum popular. Da, dar e un element de soc. Spatiul e electrocutat prin prezenta acestor lucrari. Sunt violente, insa e vorba de a gentle violence.” Expozitiile anterioare sugerasera aceeasi stiinta de a mentine in echilibru forte de sens contrar. La Centre Pompidou, de exemplu, Epic Fountain – coloane cu structura de dublu helix a ADN-ului, formand o naratiune despre omenirea intr-o stare de continua mutatie – avea in vecinatate o rozeta monumentala compusa din site gaurite, pe marginile carora sunt dispuse gloante din beton si aur (Don’t Judge, Filter, Shoot).

„Pentru mine, rolul artistului e sa nu aiba roluri. Sa fie atent. Urmaresc sa fiu cat mai treaz in lumea in care traiesc. Imi dau seama ca nimic nu e inocent.” – MIRCEA CANTOR

MUZICA SAU TACERE Daca pentru Deeparture cea mai buna solutie s-a dovedit a fi lipsa sunetului, pentru Sic Transit Gloria Mundi – o lucrare inclusa deopotriva in expozitia Mircea Cantor Prix Marcel Duchamp 2011 de la Centre Pompidou si in cea de la Bucuresti – coloana sonora e esentiala. Bataile de toaca – ritmate, accelerate, frenetice spre final – insotesc gesturile protagonistei, inspirate de ritualul prin care noului Papa i se aminteste efemeritatea gloriei si a vietii. Pentru a inregistra coloana sonora, Cantor a refacut un drum initiatic. „La Putna am ajuns pentru prima oara in 1996. Dadusem la facultate la Bucuresti si, pentru ca n-am intrat, am avut un an sabatic in care sa strabat tara in lung si-n lat. Putna a fost primul loc unde m-am dus. Am fost surprins sa vad ca-i alba (Rade – n.red.). Acum cand iti vorbesc, ma gandesc ca poate a fost simbolic: totul incepe de la zero… M-am imprietenit cu un calugar care batea toaca. Ma simteam in transa acolo, in turnul manastirii care reverbera. Cand am facut Sic Transit..., stiam ca trebuie sa inregistrez o toaca, asa ca m-am intors la Putna sa-l regasesc pe calugar. Era pariul cu necunoscutul, fireste. Am ajuns la manastire intr-o dimineata de iarna, pe la ora 5, m-am dus la staret, i-am povestit despre film si despre calugar. L-a chemat. Avansase in ierarhie, nu mai batea toaca, avea atributii mult mai importante de ordin spiritual, dar am insistat. A doua zi, dupa slujba, ne-am urcat cu totii in turn si a batut toaca. Un moment incredibil. Era exact ce-mi aduceam aminte (…) O viteza, o virtuozitate, un fel de Paganini la toaca. Nici nu vedeai ciocanul. Stiai ca mainile i se misca, dar unde atingea?” Intrand la MNAC, primul lucru pe care-l remarci e muzica de toaca. Te atrage in expozitie ca un magnet, inspre acest reper din biografia artistica a lui Cantor: un film in care umilinta celui care cere este contrapusa vanitatii celui care da.


Mircea Cantor, Sic Transit Gloria Mundi, 2012. 4 minute. Film High Definition.
Sunet: Toaca Manastirii Putna. Courtesy the artist; Yvon Lambert, Paris;
Dvir Gallery, Tel Aviv; Magazzino, Roma. (deasupra si dedesubt)

RIGOARE La fel de seducator de simplu in forma si teribil de percutant in fond, filmul Tracking Happiness – ce va putea fi vazut la MNAC din septembrie, cand Mircea Cantor va da un refresh expozitiei inlocuind aproape toate titlurile video – propune o meditatie despre ciclul vietii si posibilitatea permanenta de a-ti fi detectate urmele in era GPS-ului si a Facebook-ului. Sapte fete matura cu miscari ritmice urmele lasate de picioarele lor in nisip. Urma, stergere, urma, stergere. Timpul devine elastic. Din nou, nici o alegere nu-i intamplatoare: numarul 7, prezent si in Rainbow, este un instrument de lucru, la fel ca proportia de aur si alte masuratori pe care le foloseste in mod uzual. „E legat de o anumita cunoastere care vine din istoria artei. Exista o ritmicitate intrinseca numarului. Nu degeaba avem 7 zile sau 7 planete.” Atentia lui Mircea Cantor fata de diverse forme de cunoastere si mestesug e atotcuprinzatoare: e pasionat de piese artizanale romanesti, dar adora si haiku, si pictura chinezeasca si japoneza, mai ales din secolele XVI-XVII.  Judecand dupa asta, e cu adevarat un cetatean al plane-tei; formula pe care o enunta pe site-ul sau si o repeta in interviuri este ca „traieste si lucreaza pe Terra”. Incercarea de a-l „localiza”, inscriindu-l intr-o succesiune de artisti si ganditori romani pentru care Franta a devenit tara de adoptie, primeste un raspuns neechivoc: „Exilul meu sunt expozitiile mele, nu Franta.” Cand totul se rezuma la expozitii, nu-i de mirare ca, la 36 de ani, cumuleaza un entuziasm, o ascutime si o curiozitate ce-l fac aproape invulnerabil. „Cred intr-un mod tantric de a aborda arta, luand tot ce vine inspre tine si nerespingand nimic din ce ar putea sa-ti transmita”, spune Mircea Cantor.

Mircea Cantor, Tracking Happiness, 2009. 11 minute. S-16 mm transferat pe HDCAM. Sunet: Adrian Gagiu.
© 2009 Mircea Cantor. Courtesy the artist; Yvon Lambert, Paris; Dvir Gallery, Tel Aviv.

 

Articol aparut in editia Harper’s BAZAAR mai – iunie 2013. 

Toate drepturile rezervate.

Cititi si: Andrei Serban si Corneliu Brudascu in expozitia Mircea Cantor 


Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here