Bobi Pricop și teatrul punk pe scena Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova

0
Bobi Pricop

Pe 14 și 15 decembrie au avut loc două reprezentații în premieră ale spectacolului „Radio”, în regia lui Bobi Pricop, la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. Textul scris în 1987 îi aparține lui Eric Bogosian, una dintre cele mai provocatoare voci ale dramaturgiei contemporane căreia i se atribuie introducerea atitudinii și energiei punk în teatru în anii ’70. Piesa a fost premonitorie în sensul în care a anunțat sosirea unui fenomen de succes la nivel național în America, acela al formatului talk radio cu telefoane în direct de la miezul nopții, făcut faimos de personalitatea lui Howard Stern și ajuns și la noi datorită lui Andrei Gheorghe și emisiunii sale, Midnight Killer. În ciuda anului și locului în care a fost publicată, actualitatea și relevanța piesei sunt dezarmante, motiv pentru care regizorul Bobi Pricop a ales să nu aducă modificări textului original. Alegerea regizorului este, însă, mai mult decât o mișcare inspirată, este o reacție la aberația vremurilor noastre.

Primele două spectacole au fost sold out și l-au avut drept special guest star pe Bogdan Șerban, cunoscut publicului pentru emisiunile sale de la Radio Guerrilla. Bobi Pricop, unul dintre cei mai inovativi și suprinzători tineri regizori, candidat, începând cu anul trecut, la Premiul Europa pentru Teatru, este la cea de-a patra montare la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, după PROFU′ DE RELIGIE de Mihaela Michailov, ILUZII de Ivan Vîrîpaev și AUTORUL de Tim Crouch.

Am stat de vorbă cu Bobi pentru a afla mai multe despre procesul din spatele creării acestui spectacol, care mai poate fi văzut pe 2 și 8 februarie, la Teatrul Național din Craiova.

RADIO. regia Bobi Pricop. foto Albert Dobrin

Cum ai descoperit textul “Radio” al lui Eric Bogosian, ce te-a atras la el și cât a durat să îl montezi, să îl aduci la varianta pe care ai prezentat-o sâmbătă și duminică la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova?

E o poveste mai veche. Primul spectacol pe care l-am montat într-un teatru de stat a fost tot pe un text de Bogosian, „Humpty Dumpty”, la Arad, în 2011. Așa că citisem multe dintre piesele lui, mă interesa genul de dramaturgie pe care o propunea. Cam de-atunci mi-am dorit și să montez „Radio”. Văzusem filmul lui Oliver Stone, știam că e o poveste pe care vreau să o spun, dar am tot amânat proiectul, din diferite motive. Și probabil că a fost mai bine așa, pentru că acum, la Craiova, am găsit echipa ideală pentru spectacol. Actorii de la naționalul craiovean reușesc să creeze un adevărat univers sonor din întuneric, iar Sorin Leoveanu conduce ca un hipnotic maestru de ceremonii toată vibrația spectacolului. Toată lumea e pe aceeași frecvență, echipa tehnică, artistică… Felul în care Nikola Toromanov a gândit dinamica spațiului, toată plastica acestei lumi în care vocea trebuie să devină aproape concretă, percuția live și felul în care Eduard Gabia aduce muzica în spectacol – mi se pare că se împletesc minunat.

Radio. foto Cătălin Cârneanu

Deși este o piesă publicată în 1987, lucrurile nu par să se fi schimbat mult de atunci. Trăim vremuri de regres, în care naționalismul, rasismul și extrema dreaptă au parte de un comeback în toată lumea. Intervențiile ascultătorilor americani din spectacol ar putea foarte bine să fie din 2019. E ceva din spectacol ce nu ar mai fi posibil în 2019?

M-am gândit mult dacă e cazul să actualizez textul, să-l aduc mai aproape de noi, geografic, temporal, social… Am hotărât să nu fac asta, pentru că mi s-a părut că lucrurile cu adevărat relevante pe care Bogosian le aduce în discuție sunt fundamental aceleași, chiar și la 30 de ani și 8000 de km distanță.

Nu-mi place să conectez toate punctele, vreau ca oamenii din sală să aibă surpriza descoperirii. Să citească printre cuvinte, să audă ce nu se spune, să-și facă propriul film despre ceea ce nu se vede.

Pentru că da, nevoia oamenilor de a comunica, de a-și face povestea auzită a rămas aceeași. Acum sunt alte mijloace, poți să te exprimi într-o mulțime de feluri, există câte o aplicație pentru orice variantă a ta vrei să arăți lumii. Dar până la urmă tot despre asta e vorba, despre a fi văzut, auzit, validat pentru părerile, gândurile, preocupările, emoțiile tale.

Într-adevăr, ideologiile radicale sunt acum mult mai vizibile și mai prezente în viețile noastre de fiecare zi, pentru că au o platformă de exprimare mult mai amplă, dar fricile oamenilor legate de străini, de cei care sunt altfel, de celălalt, pe care nu-l înțelegem și care ne scoate din zona noastră de confort, au existat dintotdeauna.

Felicitări pentru alegerea actorului Sorin Leoveanu. Rolul pare să i se potrivească foarte bine și interpretarea lui (chiar și vocea, tonalitatea) mi-au amintit de Andrei Gheorghe și emisiunea lui, „Midnight Killer”. V-a inspirat cumva amintirea lui în construirea personajului principal, Barry Champlain?

Sorin Leoveanu

Andrei Gheorghe a fost una dintre prezențele sonore fascinante din copilăria mea. Pe la sfârșitul anilor ‘90 ascultam noaptea în căști „Midnight Killer” și mă intriga spiritul lui liber, felul în care răsturna clișeele, ataca dur mediocritatea, meschinăria, bigotismul, suficiența de sine. Și da, cred că Barry Champlain, așa cum e gândit în spectacolul de la Craiova, are mult din libertatea, cinismul, sarcasmul, joaca asta periculoasă, la limita indignării, care-l caracterizau pe Andrei Gheorghe. Dar nu am căutat dinadins asta în lucrul cu Sorin. Cred că l-am menționat de câteva ori pe Andrei, dar nu am insistat. Sorin Leoveanu a reușit să dea atâtea nuanțe unice personajului, să-l desfacă și să-l deconstruiască în atâtea feluri, încât fiecare repetiție era o nouă descoperire. Este un actor senzațional, care găsește sensul fiecărei tăceri, fiecărui gând, după care răstoarnă tot ce-a găsit până atunci, reasamblează piesele cum vrea, dar te poartă mereu cu el, uneori împotriva voinței tale. E o muchie foarte fină unde te duce, făcându-te să iubești și să disprețuiești personajul în același timp. M-am bucurat mult că am putut să lucrăm împreună, pe el l-am avut în gând de la început și a fost extraordinar că ne-am întâlnit în proiectul ăsta.

Percuția live a lui Eduard Gabia m-a ținut în priză. Percuția era ceva cerut de text sau a fost ideea voastră? Cum a apărut Eduard Gabia în echipă și cum ați colaborat?

Eduard Gabia, foto Cătălin Cârneanu

Colaborarea noastră durează de ceva timp. Am lucrat la mai multe spectacole împreună: „Kepler-438b”, „Tristețe & melancolie” (spectacol-lectură) – la Odeon, „Un stejar”, la Teatrul din Piatra-Neamț, „Autorul”, tot la Craiova. Dincolo de faptul că este un artist super talentat, coregraf, dansator, muzician, un om care a primit recunoaștere pentru arta sa cam peste tot în lume, Edi are și o energie fantastică pe care o aduce în orice proiect, starea aia de bine, de creativitate relaxată, de care ai nevoie pentru a face lucrurile să funcționeze.

Plus că simte extraordinar fiecare moment și prin fiecare sunet dă și mai mult sens întâmplărilor de pe scenă, are o intuiție formidabilă și caută în fiecare moment soluțiile sonore cele mai potrivite.

Cum ai descrie scenografia cuiva care nu a văzut încă spectacolul? Dacă ar fi să numești un film care să te bage în atmosfera spectacoului, care ar fi acela?

RADIO. regia Bobi Pricop. foto Albert Dobrin.

Nikola Toromanov a construit un spațiu ideal, în care sunt mai multe povești care se împletesc, care se întâlnesc și există împreună în același timp și loc. Tot ce se întâmplă pe scenă e descompus în mini-puzzleuri care alcătuiesc ansamblul – e zona birourilor, a operatorilor și producătorilor din radio, apoi e studioul de unde transmite Barry; mai e și un restaurant tipic american, în care viața se desfășoară absolut liniștit, în ritmul ei.

Fiecare plan are povestea lui și tu poți alege la ce să fii atent, fără să rămâi cu impresia că pierzi ceva din întreg.

Mai e loc de astfel de emisiuni de talk radio, fără script, în vremurile politically correctness-ului?

Da, cred întotdeauna e loc de provocări, de emisiuni care să-ți dea de gândit, de idei care să te provoace, într-un sens sau în altul. Dar, dincolo de corectitudinea politică (ea putând deveni la rândul ei subiect de dezbatere), în România există atâtea legi și reglementări ale audio-vizualului, încât e complicat să-ți imaginezi o discuție foarte liberă la radio. Poate doar în on-line. Plus că îți trebuie omul ăla care să-și asume cu mult curaj rolul de „animator” de idei, un om care să te stimuleze, care să te provoace, care să te scoată din zona ta de confort și să îți pună în față adevăruri alternative, fără să-ți vândă niciunul dintre ele.

RADIO. regia Bobi Pricop. foto Albert Dobrin

Îmi spui, te rog, care este relația ta cu Teatrul Național din Craiova și ce le-ai spune spectatorilor ca să îi convingi că merită să facă un drum din București sau alt oraș să vadă un spectacol din stagiunea teatrului?

Teatrul Național din Craiova este teatrul unde sunt angajat de cinci ani și pot să spun că aici mă simt cel mai acasă. E o adevărată echipă: tehnicieni, actori, oameni de la birouri – toți se simt bine când lucrează împreună și asta se vede pe scenă. Am avut suficient timp să îi cunosc pe colegii mei, toți au o pasiune extraordinară, se dedică spectacolelor și atunci am și eu o mai mare bucurie și lejeritate în lucru.

Cu siguranță merită făcut un drum din orice colț al țării pentru a vedea spectacolele teatrului din Craiova. Dincolo de faptul că programul se face cu un an în avans, așa că îți poți planifica oricând o vizită, repertoriul e unul extrem de divers, de la texte contemporane la texte clasice reinterpretate, regizorii invitați să monteze aici sunt cei mai apreciați din țară, trupa de actori este formidabilă, teatrul este foarte deschis noilor generații de creatori, este o energie specială, o atmosferă permanentă de reinventare. E un loc special, care trebuie descoperit.

Citește și

Uncard de spectator: Fă-ți cadou experiențe unteatru pentru tot anul 2020

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here