Când inima bate mai tare: Iulia Blaga

0
Iulia Blaga zbor2

Sus, în aer, la manșa unui avion ușor, Iulia Blaga se simte, cel puțin o vreme, cel mai fericit om din lume.

Când eram mică nu voiam să mă fac pilot de avion, dar îmi formasem o imagine mentală care mă ajuta să adorm repede și care era copiată după genericul unui serial TV – un avion ce rulează noaptea pe pistă, numai că eu eram avionul și momentul decolării coincidea cu cel în care adormeam.

Pe atunci voiam să mă fac actriță, scriitoare sau șofer de taxi. Pe urmă am vrut să scriu despre filme, ceea ce mai târziu s-a și întâmplat. În 14 august 2007 eram la Sfântu Gheorghe, la Festivalul de Film Anonimul, când, în drum spre plajă, m-am intersectat cu un avion care ateriza. Era pilotat de regizorul Alexandru Mavrodineanu și de instructorul acestuia, Nicolae Mihăiță, cunoscut în lumea aviatorilor drept Mami, cel mai în vârstă pilot în activitate din România. Pe atunci nu-l cunoșteam, dar în acea zi m-am ținut de capul lui până a făcut un zbor cu mine. După decolare (eram pe scaunul din stânga), mi-a zis: „Vrei să pilotezi?” „Da!” Și mi-a lăsat manșa. Cele câteva secunde cât am ținut avionul în aer m-au resetat complet. Am înțeles atunci, simplu și definitiv, că pentru tot ce mi se întâmplă bun sau rău în viață sunt singura responsabilă. Tocmai ieșisem dintr-o relație grea și munceam mult pe un salariu mizer, și acel moment a fost pentru mine miracolul de care aveam nevoie.

Întoarsă în București cu inima plină de zbor și de aviatori, mă îndepărtasem deja ani-lumină de fostul iubit, iar când i-am cerut patronului o mărire de salariu, am avut un succes nesperat.

Mi-ar fi plăcut să încep zborul pe loc, dar, din motive care n-au depins de mine, a trebuit să mai aștept. Doi ani mai târziu, când am început, în sfârșit, zborurile cu Mami, ca să pot plăti orele am redus cheltuielile cât am putut de mult: m-am mutat cu chirie într-o garsonieră minusculă (motanul a făcut diabet pe fond de stres), m-am lăsat de fumat, nu mi-am mai cumpărat nici haine, nici cărți, doar strictul necesar supraviețuirii. Nu voiam să plec în concedii, nu mă interesa să văd nici un loc mișto din România și nici o țară străină. Să știu că pot fi o jumătate de oră, o dată la două săptămâni, în aer mă făcea cel mai fericit om de pe planetă.

“Cele câteva secunde cât am ținut avionul în aer m-au resetat complet. Am înțeles atunci, simplu și definitiv, că pentru tot ce mi se întâmplă bun sau rău în viață sunt singura responsabilă.”

Nu voi uita niciodată cum începeam să mă concentrez involuntar cu o seară înainte de zbor, liniștea din Drumul Taberei când plecam la 5:30 dimineața (pentru că la început e bine să zbori devreme, când atmosfera e calmă), încordarea pe care o aveam de fiecare dată în drum spre aerodrom (și acum o am), euforia și senzația de putere de după, primele termice care m-au făcut să experimentez teama cea mai reală, mirosul ierbii de la Clinceni combinat cu mirosul de benzină care mi se pare mai sexy decât orice parfum franțuzesc, trifoiul cu patru foi pe care-l găseam numai lângă avion, buna dispoziție constantă a lui Mami, pe urmă dificultatea de a ne despărți – eu de a-mi dori să ies la simplă, el de a mă lăsa și, în fine, primul zbor singură. Știam de la alții că te apucă groaza când vezi că în dreapta nu mai e nimeni, dar pe mine nu m-a apucat, pentru că deja abia așteptam. Cred că după primul zbor în simplă comandă am început să mă maturizez în mod real. (Atunci țin minte că au apărut de nicăieri două pisici ca să mă chibițeze. Pe-a mea o vindecasem între timp de diabet.)

Am luat licența de pilot aeronave ultraușoare înainte de a-mi lua carnetul de șofer – alt lucru care mi-a arătat că în viață lucrurile nu trebuie făcute neapărat în ordine. Și nu neapărat la 20 de ani, eu fiind trecută de 40 când m-am trezit cu cele două permise în portofel. La întrebarea ce e zborul pentru mine n-aș putea răspunde: „O pasiune, un hobby”. Când l-am descoperit, mi-am spus că e „lucrul meu” și că restul nu mai contează. Între timp lucrurile s-au mai nuanțat. Sigur, n-aș putea renunța la el, dar cred că am înțeles (și nu ușor) că nu voi putea atinge nivelul de performanță pe care-l visam, pentru că e o plăcere costisitoare și, când alegi să trăiești fără compromisuri, e bine să-ți asumi asta. Cred că am înțeles și că pentru mine zborul e un mijloc, nu un scop în sine.

Cum să explic? Cred că toți venim pe pământ cu ceva de învățat și ni se oferă niște lucruri care ne ajută să ne șlefuim. Pentru mine, zborul e un astfel de lucru. În cinema mi-a plăcut mereu să văd dincolo de ecran. Cred că și dincolo de zbor e o astfel de lume. Somewhere over the rainbow. Am visat de foarte multe ori că zbor, încă din copilărie, și întotdeauna în vis am instinctul zborului în corp. Am convingerea, trează fiind pe urmă, că avem chestia asta în noi, rămasă de undeva. Poate e un atavism sau poate pe lumea cealaltă asta facem. Cred că, într-un mod deloc poetic, putem zbura și fără avioane.

Iulia Blaga este jurnalist și critic de film freelancer, colaborator permanent al Harper’s BAZAAR.

Articol apărut în numărul de mai al revistei Harper’s BAZAAR România.

Cititi si: “Ghid de buna purtare: 7 abordari ale celor mai dezirabile mantouri”!

Foto: arhivă personală

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here