Când inima bate mai tare: Liviana Rotaru

0
102

La volanul unei mașini de raliu, gonind pe circuit. Sus, în aer, la manșa unui avion ușor. Pe o placă zburând deasupra apei oceanului, împinsă de forța vântului ce bate în zmeul umflat. Oricare ar fi situația, aceste trei femei se simt, cel puțin o vreme, cei mai fericiți oameni din lume. Primul episod al seriei îi aparține Livianei Rotaru.

Întotdeauna am fost fascinată de zbor. M-am întrebat încă de când eram copil ce simt păsările și, deși nu mai țin minte exact, cu siguranță a existat o perioadă când am vrut să mă fac aviator. Apoi am vrut – asta îmi amintesc – să mă fac pescăruș. Încă vreau. Dar pentru că nici asta nu se poate, m-am apucat de kiteboarding. Grație lui, trăiesc mai mult pe plajă, la ocean, și zbor deasupra apei. E incredibil cum un sport îți poate schimba viața total și sunt cea mai fericită femeie din lume că mi-am făcut asta!

Zmeiele au intrat în viața mea în 2013, ușa fiindu-le deschisă de o călătorie în Brazilia. Prietenul meu a învățat asistat de mine să se dea cu kite-ul și, pentru că am văzut tot procesul de învățare, mi-am spus aproape trei ani de zile că eu nu sunt în stare de așa ceva. Nu mă alintam, eram cu adevărat convinsă că nu pot să fac kiteboarding. Deși întotdeauna am făcut sport (merg cu bicicleta, cu longboardul, cu skateboardul, cu rolele, schiez, patinez, joc badminton, volei, tenis de masă), cu kite-ul nu credeam că voi reuși, pentru că e un sport periculos și greu. Ești în permanență expus pericolului de a te răni fizic și trebuie să ai disponibilitatea să faci asta. E un sport în practicarea căruia te domină două emoții: frica și bucuria. Dacă plângi când ți se rupe o unghie și la prima vânătaie te dai de ceasul morții, nu o să poți niciodată să te dai cu kite-ul. Nici un trofeu sportiv nu se câștigă ușor, așa că nici libertatea de a te plimba pe apă ca și când ai avea propriul vapor cu pânze nu e ușor de obținut. Trebuie să muncești ca să faci kiteboarding: trebuie să muncești cu voința, cu deznădejdea, cu temerile, cu comoditatea, cu lipsa confortului, cu valurile, cu vântul, cu curenții marini, cu rafalele, cu frigul, cu soarele, cu durerea, cu renunțarea. Un om strunea un zmeu – până și în basmele din copilărie asta implică o luptă! La final, în loc să aleg, am rămas și cu Zmeul, și cu Făt-Frumos.

Apoi, după ce nu mi-a mai fost frică de mine și am avut încredere că sunt capabilă și de dureri, și de vindecări, mi-a fost destul de ușor să învăț. De ce ai nevoie? De condiție fizică, de bani, de răbdare, de vânt, de apă, de rezistență, de orientare în spațiu, de orele de fizică de la liceu (de la care ai chiulit), de geografie, de mușchi, de ligamente rezistente, de coaste puternice, de cremă anti-soare, de ambiție. Cea din urmă face diferența. Cel mai probabil, eu din ambiție am învățat. De altfel, faptul că mă dau cu kite-ul e cea mai mare reușită din viața mea, pentru că m-a schimbat în bine. Nu numai că m-a făcut să arăt mult mai bine decât înainte, ci și m-a educat în spiritul unei rigori specifice sportului. A scos la iveală calități neexploatate: anduranța, curajul, entuziasmul, calmul, pasiunea, loialitatea,concentrarea, simțul responsabilității și al dedicării totale. Ce mi-a dat acest sport pentru tot ce i-am dat? Curaj și picioare frumoase! Nu-mi mai e frică de nimic după ce mi-am pus prima data placa în picioare și am plecat pe mare. Nu există propunere profesională, de exemplu, de care să îmi fie frică, pe care să mă gândesc că nu sunt în stare să o duc la capăt. Cel puțin încerc să reușesc, chiar dacă nu am nici o garanție a succesului. Pierdem atât de multe lupte prin neprezentare! Kite-ul m-a învățat să fiu prezentă de fiecare dată. Așa am ajuns să trăiesc mai mult de o lună în Caraibe, la începutul acestui an, să mă dau cu kite-ul printre mangrove în Sri Lanka, în Oceanul Indian, să descopăr plaje abia călcate de om în Vietnam, să stau în Shark Bay din Insulele Capului Verde (se numește Shark Bay, da, pentru că acolo vin rechini!), să mă simt ca acasă în Insulele Canare, să trec de bariera de corali din Boracay, în Filipine, și să număr firele de nisip din cea mai militarizată insulă turcească. Sportul acesta m-a făcut să străbat Pământul în lung și-n lat cu lunile – dacă pleci la kite, pleci cu săptămânile, nu cu zilele – și să îmi lipsească vântul de fiecare dată când mă întorc acasă. Dar cel mai important lucru pe care acest sport periculos l-a adus în viața mea nu e un lucru: sunt oamenii pe care i-am cunoscut. De la ingineri la notari și de la rentieri la chirurgi, suntem toți la fel când ne umflăm zmeiele și plecăm pe apă. Nu contează câți ani sau bani avem sau ce facultăți am terminat sau câte inimi am rupt, contează doar pasiunea care ne-a adus pe toți în același loc. Sunt singura jurnalistă din România care practică kiteboarding, dar pe plajă, când bate vântul, sunt doar un om fericit care a învățat că viața nu se termină nici măcar când ajungi la terapie intensivă.

Liviana Rotaru este jurnalist.

Articol aparut in numarul de mai al revistei Harper’s BAZAAR Romania.

Cititi si: “Cele mai bune zile din saptamana pentru a face sport”!

Foto: arhiva personală

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here