Când inima bate mai tare: Mirela Bucovicean

0
65

La volanul unei mașini de raliu, gonind pe circuit. Sus, în aer, la manșa unui avion ușor. Pe o placă zburând deasupra apei oceanului, împinsă de forța vântului ce bate în zmeul umflat. Oricare ar fi situația, aceste trei femei se simt, cel puțin o vreme, cei mai fericiți oameni din lume. Cel de-al doilea episod al seriei îi aparține Mirelei Bucovicean.

Căutăm mereu răspunsuri raționale la acțiuni iraționale. Ce caut eu în raliuri auto? Desigur, mi-a plăcut dintotdeauna să conduc, se pare că am demonstrate și un mic talent. Dar n-am visat că voi ajunge vreodată să fiu pilot de raliuri. Într-o zi, după câteva tatonări refuzate categoric, prietenul meu – și el pilot, acum dublu campion national – m-a informat sec: „Vezi că te-am înscris pentru raliul Sibiului”. Așa am început, în urmă cu trei ani, să merg la raliurile de regularitate, pe un spectaculos Porsche 911 E din 1969. Am câștigat din prima – norocul începătorului. Apoi, din ce în ce mai des. E un sport care ține mult de lifestyle. E așezat, exact, meticulos. Anul trecut mi-am luat licența de pilot pentru raliurile de viteză. Aici, spre deosebire de cele de regularitate, e vorba despre cât de mult te țin mașina și stomacul. La limita dintre inconștiență și tehnică de pilotaj, raliurile de viteză m-au cucerit definitiv. Mă uitam la Formula 1, mergeam ocazional la carting, zâmbeam de câte ori auzeam un motor turat, dar asta e ceva normal – voi nu faceți la fel? În schimb, nu m-am deranjat niciodată să stau pe marginea drumului, cu orele, în frig, ploaie ori caniculă ca să văd preț de două secunde un derapaj controlat. Nici pe piloți nu știam cum îi cheamă ori cum arată, cu excepția celor de Formula 1. Și totuși, iată-mă practicând acest sport, iubindu-l, simțindu-mă recunoscătoare, fiindu-mi dor de mașină când suntem despărțite prea mult, uitându-mă cu melancolie la orice cauciuc extraexpus și stând pe o coamă ca un vârf de ac să-mi aplaud colegii.

“Cum e să fiu pilot de raliuri? Sexy. Puterea e sexy. La fel și forța metalului brut, adrenalina, ideea de femme fatale murdară pe mâini de ulei de motor (din greșeală, desigur) și mirosind a benzină, faptul că fac ceva atât de diferit.”

Raliurile de viteză sunt un sport de echipă. Nu-l poți practica fără copilot și, mai mult de atât, simți întreaga comunitate ca pe o echipă, o familie cu bune și rele, cu frustrări și bucurii până la lacrimi, cu luat în brațe „bărbătește” și râs cu gura până la urechi, dar și cu amărăciune, cu lacrimi reținute, tăceri grele, dureroase, brodate de eșecuri. Mă întreb uneori dacă mă duc pentru plăcerea pilotatului, cum declar dintr-un oarecare teribilism, sau pentru că îmi place să fac parte din această comunitate. Probabil că amândouă. Îmi dă un puseu de putere să știu că sunt capabilă să fac ceva în afara zonei mele de confort, să îmi demonstrez că pot să mă adaptez situațiilor dificile. Asta-i cea mai mare satisfacție: trăirea unei vieți noi de vineri până duminică. În sezon, din martie până în octombrie, participând atât la campionatul de viteză, cât și la cel de regularitate, avem câte două raliuri pe lună. Anul acesta am început cu raliul de la Monte Carlo, ce combină exactitatea probelor de regularitate cu adrenalina celor de viteză. Prima etapă a constat în condus 27 de ore. Au urmat probe pe zăpadă, altele pe traseu umed cu gheață ori pe timp de noapte. În patru zile am schimbat doar trei seturi de cauciucuri cu profile diferite, de la cuie la sleek-uri, oscilând de la temperature ridicată la una apropiată de zero în interiorul mașinii. Sunt întrebată adesea cum e să fii femeie într-un sport dedicat bărbaților. Ce-i drept, în tot campionatul de viteză, din aproximativ 70 de echipaje, adică 140 de oameni, femei suntem doar vreo 15. Sunt momente când am impresia că genul nu există, nu suntem bărbați și femei, ci niște suflete de copii dornici de o nouă aventură.

Echipamentul nostru e greoi. Avem șosete, colanți, combinezon, helancă, mănuși și cagulă, toate ignifuge și toate obligatorii. Mașinile nu au aer condiționat ca să nu ia din puterea motorului și nici să îngreuneze. Geamurile sunt din plexi și avem o ferestruică de mărimea unui iPhone Plus, prin care comunicăm cu arbitrii și echipa tehnică. Centurile de siguranță în cinci puncte ne strâng până la colaps. Purtăm căști grele și hansuri, adică niște hamuri de protecție. În raliurile din timpul verii, afară temperatura urcă spre 40 de grade. În mașină, ventilația bagă căldură de la motor. Ajunge spre 50 de grade. Totul se lipește de tine. Adrenalina te face să uiți pe moment de orice. Doar gura uscată și transpirația care curge ușor de pe frunte în ochi îți spun că ești la un raliu de macadam. La final de probă te intervievează cineva. Până să-ți aduni cuvintele, te salvează zâmbetul care spune tuturor cât ești de fericit că faci asta. Încă din liceu, cu mult autocontrol, am reușit să nu mă atașez dincolo de logică de ceva. Cred că mi-am găsit nașul în raliurile auto. M-aș rostogoli de nenumărate ori, aș risca infinit, aș renunța la vacanțe, numai ca să mai simt o dată gustul competiției. Asta cel puțin până îmi voi lua licența de căpitan de barcă și poate atunci voi scrie despre alte experiențe.

Mirela Bucovicean este fondatoarea platformei Molecule F și a boutique-ului de PR Molecule PR.

Articol apărut în numărul de mai al revistei Harper’s BAZAAR România.

Citiți și: “Când inima bate mai tare: Liviana Rotaru”!

Foto: arhiva personală

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here