Cherchez la femme … à Cannes

0
96
Cherchez la femme … à Cannes
Cherchez la femme … à Cannes

IULIA BLAGA analizează felul în care Festivalul de la Cannes a reflectat anul acesta discuțiile intense despre reprezentarea femeii în societate prin filmele din Competiție, care au scos în față personaje diverse.

Once Upon a Time in Hollywood
Incidentul care a definit poate cel mai bine locul unde ne aflăm cu această dezbatere s-a petrecut la conferința de presă a celui mai așteptat film al ediției, Once Upon a Time in Hollywood, de Quentin Tarantino. Când o jurnalistă de la The New York Times l-a întrebat pe Tarantino de ce Margot Robbie, care o joacă pe Sharon Tate, are atât de puține replici, acesta a răspuns vizibil deranjat: „Pur și simplu resping ipotezele dumneavoastră”, propoziție cu care discuția s-a și închis. Schimbul succint de replici a fost comentat însă intens pe urmă. Unii au spus că discuția despre reprezentare a ajuns cam departe, alții – publicația Variety, de pildă, care e de fapt în avanpostul luptei pentru tot ce înseamnă reprezentare și includere – au obiectat că nu i se poate reproșa misoginismul tocmai lui Tarantino, care a construit Kill Bill pe un personaj feminin.

În Once Upon a Time in Hollywood, Margot Robbie joacă un personaj eteric și luminos, care e mai mult un fel de proiecție a inconștientului colectiv decât un personaj care își revendică dreptul la existență. Sharon Tate zâmbește tot timpul și, într-una dintre scenele cele mai calde, intră într-un cinematograf la un film de-al ei și se bucură incognito de reacțiile spectatorilor. Chiar dacă nu are multe replici, Tate se află în miezul poveștii și existența ei serenă e invidiată de vecinul interpretat de Leonardo DiCaprio, un actor care nu mai e în centrul atenției și al cărui cascador (Brad Pitt) își pune în cap gașca lui Charles Manson, cel care în realitate a pus la cale asasinarea lui Sharon Tate în 1969.

Schimbului de replici din jurul filmului lui Tarantino i se pot adăuga comentariile venite din partea unor asociații feministe împotriva deciziei festivalului de a-i da lui Alain Delon un Palme d’Or pentru întreaga activitate, deși acesta mărturisise acum câțiva ani că a pălmuit câteva femei la viața lui. „Doar nu-i dăm Premiul Nobel pentru pace”, a ripostat Thierry Frémaux, delegatul general al festivalului, apărându-și decizia. Oricum, și Delon a fost cam acru sugerând la ceremonia de premiere și în interviurile de dinainte că festivalul i-a uitat pe el și pe Jean-Paul Belmondo, și că acest premiu e aproape postum.
Revenind la zona feminină, deși festivalul refuză să aplice paritatea și să selecționeze mai multe filme semnate de femei dacă valoarea artistică nu o cere (în Competiție au fost în acest an patru filme ale unor regizoare), cele 21 de titluri care au concurat pentru trofeu nu au dus lipsă de prototipuri ale emanicipării feminine.

Portrait de la jeune fille en feu

Cele mai pregnante sunt personajele din Portrait de la jeune fille en feu, de Céline Sciamma, aproape toate numai femei. Foarte angajat politic, deși își plasează acțiunea în secolul al XVIII-lea, filmul urmărește împrejurările în care ia naștere povestea de dragoste dintre o pictoriță stăpână pe destinul ei, Marianne (Noémie Merlant), și tânăra Héloïse (Adèle Haenel), pe care trebuie s-o picteze în vederea căsătoriei cu un italian despre care nici nu știe cum arată. Filmul lui Sciamma, distins cu Premiul pentru scenariu deși mulți credeau că va lua trofeul, pune în lumină și alte personaje-tip, precum mama lui Marianne (Valeria Golino), care a luat decizia măritișului dintr-un conformism secular, și servitoarea Sophie (Luàna Bajrami), care e însărcinată și speriată de ideea avortului.

Mektoub, My Love: Intermezzo
Prezența în Competiție a noului film al lui Abdellatif Kechiche, cel care în 2013 a luat trofeul la Cannes cu love story-ul feminin La vie d’Adèle, a avut aerul că nuanțează discuția despre emanciparea feminină. Dar Mektoub, My Love: Intermezzo, care conține multe scene de nuditate feminină și sex heterosexual, a fost criticat de jurnaliști și considerat voyeurist (are, printre altele, o scenă de cunnilingus de 15 minute), făcându-ne să credem că singurul motiv pentru care a fost selecționat e dorința festivalului de a stârni puțin scandal. El te face însă și să-ți reevaluezi părerile despre La vie d’Adèle. Declarațiile actrițelor Léa Seydoux și Adèle Exarchopoulos despre comportamentul abuziv al regizorului, ca și comentariile de acum, despre faptul că ar fi folosit alcoolul ca să-i determine pe actorii din Mektoub să accepte scene de sex pe care nu le doreau, trimit mai degrabă spre o obiectivare a femeii decât spre o punere în valoare a emancipării ei sexuale.

Parasite
În replică, femeile din Parasite, câștigătorul Palme d’Or, sunt fie descurcărețe de la natură – dacă fac parte din pătura săracă a societății, fie naive – dacă sunt bogate. Bong Joon-ho construiește filmul ca o satiră socială combinată cu un thriller și urmărește felul cum o familie săracă se introduce în vila și viața unei familii bogate, angajându-se în toate posturile muncii de jos și ajungând aproape să răstoarne ordinea socială. Filmul nu e corect politic; dimpotrivă, e chiar subversiv. Femeile sunt aici în ambele cazuri adevăratele motoare ale familiei, chiar dacă bărbații dețin rolul de stăpân al casei. Ele au inițiativa, ele iau deciziile importante.

Lungmetrajul „La Gomera”, al lui Corneliu Porumboiu

La Gomera
Nici Corneliu Porumboiu nu are treabă cu corectitudinea politică. În La Gomera, unde combină mai multe genuri și coduri cinematografice, el operează cu personaje-tip, inclusiv feminine, și toate puternice: femeia fatală (Catrinel Marlon), procuroarea profesionistă (Rodica Lazăr), mama iubitoare (Julieta Szönyi). Toate trei sunt ipostaze ale feminității și sunt, de fapt, cele care determină acțiunea. Eroul interpretat de Vlad Ivanov – un polițist care pleacă pe insula La Gomera din Canare să învețe un limbaj fluierat foarte vechi, numit el silbo – nu e decât un pion în jocul acestor personaje feminine. Interesant, Catrinel Marlon și Julieta Szönyi sunt făcute din machiaj să semene foarte mult una cu alta, ca și cum femeia fatală ar fi o proiecție a imaginii materne.

Dolor y gloria

Penélope Cruz, Dolor y Gloria, r. Pedro Almodovar

La Pedro Almodóvar imaginea mamei e duală, dar afecțiunea pentru ea e la fel de intensă pe perioada întregii vieți. În Dolor y gloria, care a fost favoritul criticii până la proiecția cu Parasite și care a fost finalmente recompensat pentru interpretarea memorabilă a lui Antonio Banderas, mama e interpretată la vârste diferite de Penélope Cruz și Julieta Serrano. Dolor y gloria e cel mai autobiografic film al spaniolului care se regăsește în alter egoul interpretat de Banderas, un regizor ajuns la vârsta când amintirile încep să fie mai vii ca prezentul. În scenele rememorate despre copilărie, când familia se mută într-o locuință subterană, imaginea mamei efectiv luminează acel spațiu alb și aparent inospitalier. Îl aranjează, aduce flori, se bucură că soarele intră prin tavanul deschis. Copilăria cineastului e percepută ca fericită grație imaginii mamei. În schimb, în scenele în care mama e deja în vârstă și nu mai are mult de trăit, ea nu mai e atât de luminoasă, pentru că între timp fiul a dezamăgit-o într-un mod pe care nu-l înțelegem și atunci e dură cu el, dar Banderas, care niciodată n-a fost mai intens, revarsă găleți de iubire necondiționată din ochii lui frumoși.

Atlantique, r. Mati Diop

Atlantique
Filmul de debut al lui Mati Diop, distins cu al doilea premiu din palmares, Grand Prix, are în centru o tânără senegaleză frumoasă și săracă (interpretată de neprofesionista Aminata Kane), aflată într-un moment de cotitură. Băiatul pe care îl iubește, muncitor pe șantier, a plecat pe Mediterana spre Europa, iar ea trebuie să se mărite cu un tip tânăr, bogat și frumos, pe care nu-l iubește. Povestea realistă se transformă în policier când la nunta fetei patul nupțial ia pur și simplu foc, și face un mare viraj când apar niște personaje cu ochi albi (printre care și iubitul emigrat), ce se dovedesc a fi fantome. Deznodământul – piroga cu care plecase iubitul se răstoarnă – nu simplifică intriga prea creață, dar întregește portretul eroinei care rămâne fidelă iubirii pentru cel plecat. Amenințările polițistului că poate intra la complicitate nu o sperie și refuză să consume mariajul, asumându-și că nu poate trăi cu un om pe care nu-l iubește, chiar dacă el are un superapartament și stă opt luni pe an în Europa.

Bacurau, r. de Kleber Mendonça Filho și Juliano Dornelles

Bacurau
Nu putem omite personajul vital interpretat de Sonia Braga în Bacurau, de Kleber Mendonça Filho și Juliano Dornelles. Filmul, care a primit Prix du Jury ex-aequo, e o distopie ciudată amestecată cu un western horror, care vorbește de fapt despre Brazilia de azi, măcinată de corupție și politicieni veroși. Acțiunea se petrece într-un viitor neprecizat, când în orășelul fictiv Bacurau, un primar corupt, care speră să fie reales la viitoarele alegeri, aduce contra cost turiști americani bovarici să vâneze locuitori ca pe animelele sălbatice. Totul până când populația opresată se revoltă. Sonia Braga, care a fost protagonistă în Aquarius (2016), primul film cu care Kleber Mendonça Filho a intrat în Competiția canneză, are aici un rol de mult mai mică întindere, dar în care personalitatea ei debordează. Cu părul ei lung de un metru și vopsit roșcat, joacă o doctoriță ușor alcoolică, lesbiană, irațională și voluntară, care e în fruntea rebeliunii și e singura care îl poate domina pe comandantul safariului uman, un neamț psihopat (interpretat de Udo Kier).

Tilda Swinton. The Dead Don’t Die, r. Jim Jarmusch

The Dead Don’t Die
Și mai e și personajul Tildei Swinton din The Dead Don’t Die, de Jim Jarmusch, care a deschis festivalul. Despre Swinton oricum se spune că arată ca o extraterestră, așa că în acest lungmetraj, care e la primul nivel un film cu zombies, dar la unul mai profund un film despre superficialitatea societății de azi, ea joacă rolul unei patroane de firmă de pompe funebre care mânuiește sabia ca un samurai, dar care se dovedește a fi chiar extraterestră. Această invenție scenaristică a surprins puțin presa, care a considerat oricum că The Dead Don’t Die e un amuzant film pentru prieteni, dar că e lipsit de energia și profunzimea altor opere ale cineastului american.

Isabelle Huppert, Frankie, r. Ira Sachs

Frankie
Isabelle Huppert e de la excelent în sus în toate filmele pe care le face, deci selecționarea în Competiție a lui Frankie, de Ira Sachs, i se datorează în bună măsură, mai ales că filmul stă pe umerii ei. Ea interpretează o femeie aflată în stadiul terminal al unei boli incurabile, care printr-un ultim elan manipulator își strânge toată familia într-un superb loc din Portugalia. Totuși, juriul nu a considerat că Huppert merită să fie recompensată din nou – ea mai are două premii de interpretare primite la Cannes în 1978 și 2001, pentru Violette Nozière (de Claude Chabrol) și, respectiv, La Pianiste (de Michael Haneke).

Little Joe, r. Jessica Hausner

Little Joe

În schimb, juriul a preferat-o pe britanica Emily Beecham, care în Little Joe, filmul austriecei Jessica Hausner, se află în postura lui Frankenstein. Monstrul pe care îl creează această crescătoare de plante pare inițial o inovație cât se poate de benefică. Toată presa a văzut în această plantă roșie, al cărei scop e să-i facă pe oameni fericiți, o metaforă pentru industria antidepresivelor, iar juriul probabil că a ținut să recompenseze capacitatea lui Emily Beecham de a juca pe marginea adevărului personajul orbit de o iluzie într-un horror elegant și auster.

Sorry We Missed You, r. Ken Loach

Sorry We Missed You
Aș fi dorit însă ca Premiul de interpretare feminină să meargă la Debbie Honeywood, care întruchipează cel mai atașant rol feminin văzut anul acesta în Competiție. În filmul lui Ken Loach, cineast angajat social și cu un număr record de selecționări la Cannes (nu mai puțin de 15 în Competiție), această actriță necunoscută, dar atât de bună, interpretează o femeie care muncește pe brânci și pe bani puțini îngrijind bătrâni, rămânându-i prea puțin timp pentru propria familie. Totuși, nu se acrește, și asta e tocmai ceea ce dă lumină acestui film copleșit de amărăciune – faptul că iubirea din interiorul unei familii, din relațiile noastre apropiate, e singurul lucru care poate îndulci lipsa de perspectivă a societății de azi.

Beanpole, r. Kantemir Balagov

Beanpole
Deși nu a făcut parte din Competiție, Beanpole/Dîlda, filmul rusului Kantemir Balagov, distins cu Premiul de regie și Premiul FIPRESCI în secțiunea Un Certain Regard, merită toată atenția pentru universul său feminin. Când filmul va fi adus și la noi de Independența Film, vă veți convinge de talentul lui Balagov de a sonda nu doar psihologia feminină, ci prin ea Rusia de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial sau, de fapt, orice țară după orice război. Cum o iei de la capăt? Cum strângi piesele desperecheate? Cum traversezi traumele? Filmul adaptează o carte a Svetlanei Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie, înfățișând două tinere femei care se regăsesc la sfârșitul războiului. Una tocmai se întoarce de pe front la cea căreia i-a lăsat în grijă copilul. Ambele au destinele mutilate și lucrează într-un spital de campanie unde fiecare a pierdut pe câte cineva. Cu o acuitate extraordinară, acest cineast de doar 27 de ani – aflat la al doilea lungmetraj concentrat din nou pe personaje feminine deoarece, spune el, femeile sunt mai complexe și mai interesante ca bărbații – caută în eroine forța vitală care le face să meargă mai departe fie prin alți copii, fie izolând ceea ce deja au.

Articol semnat de Iulia Blaga, apărut în numărul iulie-august 2019 din Harperțs BAZAAR România

Citește și Cannes 2019: cei care s-au numărat printre câștigătorii acestei noi ediții

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here