Cum îmi petrec weekendul: Irina Rimes

0
148

Pentru autoarea recentului hit Nu știi tu să fii bărbat și noua antrenoare de la Vocea României, weekendul e partea cea mai plină a săptămânii.

„Sâmbăta seara am concert cu trupa, și de regulă e departe: Satu Mare, Timișoara, Iași. Duminica ori ne întoarcem în București, ori avem al doilea concert. Acesta-i programul pentru aproximativ 70 la sută din weekenduri. În restul, studiez la pian, mă uit la documentare și, poate, seara mă întâlnesc cu prietenii – mă simt atunci ca un adolescent care trebuie să ceară voie să facă asta, nu de la părinți, ci de la treabă.

Ora de trezire e relativă. Uneori, mă trezesc la 7:00 sau 8:00 dmineața, alteori spre prânz. Când am concerte, îmi stric regimul de somn, dar încerc să-l reglez pe parcursul săptămânii. În ultima vreme am tot avut o senzație ciudată că, dacă dorm, nu fac o grămadă de lucruri mișto. Numai că așa am reușit să mă extenuez. Cel mai mult mă relaxează să citesc sau să cânt la pian. Sunt la jumătatea cărții Magicianul, de John Fowles. Mă regăsesc foarte mult în ea – am avut recent o relație în care lucrurile se întâmplau cum se întâmplă în această carte. Dar citesc destul de rar beletristică, prefer cărți precum 50 de teorii științifice explicate altfel, Istoria lumii, Principii filosofice. Am început să citesc filosofie pentru că mi se pare foarte interesant cum poți să exprimi o idee sau un gând din viața de zi cu zi prin intermediul termenilor filosofici. Să improvizez la pian e o relaxare productivă. Atunci când învăț o melodie, procesul e foarte migălos, dar când improvizez, mă relaxez cu totul și mă las condusă de instinctul muzical.

Dacă mă întrebai acum câteva luni ce mă relaxează, aș fi răspuns să gătesc. Atunci aveam iubit și îmi plăcea foarte mult să gătesc pentru el. Gătesc borș roșu ucrainean cu sfeclă roșie, zamă moldovenească, sarmale, pește la cuptor, cam orice, în afară de plăcinte. Dar mama îmi trimite plăcinte, mama mă întreabă dacă le-am mâncat, mama nu știe că le-am mâncat, dar nu pe toate … eh. Preferatele mele sunt plăcintele cu vișine. Cine vrea să înțeleagă importanța lor în viața mea poate să vadă pe Instagram Stories cât de mult îmi place să mănânc plăcintele făcute de mama.

Acasă pentru mine înseamnă și la mama [la Soroca], și la Chișinău [unde Irina a studiat la Conservator], dar și în București, unde trăiesc de șase ani și unde oamenii îmi iubesc muzica.

Nu mi-e dor de mama, pentru că mama are grijă să nu-mi fie dor de ea. Mama mă sună de zece ori pe zi, inclusiv să mă întrebe dacă am mâncat. „Mamă, nu există nici un risc să devin anorexică. Mie îmi place mâncarea.” „Da, dar ce ai mâncat tu astăzi?”
Bucureștiul mi s-a părut frumos și la început, mi se pare frumos și acum. Țin minte că mergeam cu iubitul meu pe străzi și el mă ținea de mână să nu mă calce vreo mașină, pentru că eu mă uitam în sus la clădiri. Îmi plac clădirile care păstrează în ele o istorie, o amintire, o valoare, și-n București sunt multe.

A durat ceva să mă acomodez în România și să trec peste depresia imigrantului. Problema a fost că am venit aici cam singurică. De obicei, când cineva merge într-o țară străină, merge ori la muncă, ori la studii. Intră într-un colectiv, își face un cerc de prieteni. Singurii mei prieteni erau calculatorul, telefonul și mâncarea – hrișcă, sana și un parizer gustos pe care mi-l trimitea mama și pe care-l prăjeam fără ulei. Dimineața, la prânz și seara asta mâncam. Nu socializam cu absolut nimeni. Într-o zi mi-am dat seama că o fostă colegă de liceu locuia în Pitești. „Hm, Piteștiul ăsta nu-i așa departe”, m-am gândit. I-am dat un mesaj și m-am invitat la ea. Jumătate de oră mai târziu eram la autogară. Nici nu apucase fata să spună: „Vino, te aștept.” Cam așa de disperată eram să vorbesc cu cineva. Între timp, clădindu-mi cariera încet-încet, am reușit să aleg o mână de oameni care au aceleași principii de viață ca mine și pe care îi simt aproape.

Cel mai important principiu e să nu fiu prefăcută. În show business, mulți oameni fac lucruri doar de dragul de a le face sau pentru a se pune bine cu cineva sau pentru că au nevoie de ceva. Eu urăsc să fac asta. Și urăsc când alții o fac cu mine. Dar cum nu știu când se întâmplă asta, prefer să mă înconjur de oameni care au dovedit în timp că sunt sinceri cu mine.

Fac sport ca să-mi întrețin starea de bine, nu silueta. Nu fac consecvent însă, pentru că am perioade în care trebuie să mă pregătesc pentru concerte sau sunt prinsă cu alte treburi, ca Vocea României. Cel mai mult îmi place să simt că lucrez mușchii picioarelor. Poate pentru că simt nevoia să stau bine pe picioare. Mă antrenez cu un instructor care îmi zice Furnicuța, pentru că eu lucrez.

În școală mi se spunea micul samurai – certam pe toată lumea, deși nimeni nu mă lua în serios, pentru că eram mică și aveam vocea pițigăiată – sau Duracell – eram peste tot și făceam de toate. Nu mai sunt omniprezentă și nici foarte efervescentă. Acum sunt pragmatică și calculată, ca să nu greșesc.

Starea mea înaintea unui concert este zen. Înaintea concertelor mai importante se întâmplă să vină oamenii dragi și să încerce să-mi ureze baftă. Îi rog mereu să vină să vorbim după, pentru că înainte de concert trebuie să fiu eu cu mine, să-mi adun energia pe care o împărtășesc apoi când urc pe scenă.

Nu știi tu să fii bărbat [al cărei videoclip a strâns peste 2,7 milioane de vizualizări pe YouTube în prima săptămână de la lansare] e o piesă mai veche, dar nu am lansat-o la acel moment pentru că eram într-o relație. M-am gândit la omul de lângă mine. Poate ar fi auzit versurile și, știind că îmi cânt viața, ar fi suferit. Nu vreau să fac pe nimeni să sufere.

Iubirea toxică despre care cânt [în piese ca Bolnavi amândoi] e acea iubire față de cineva cu care nu ești compatibil, dar pe care nu te poți împiedica să-l iubești. Eu, cel puțin, asta am trăit, pentru că atrag un anumit fel de oameni – talentați și nicidecum normali. Dacă te înzestrează Dumnezeu cu un talent, poți să fii sigur că îți ia din altă parte. Cred că mie mi-a luat abilitatea de a fi fericită și stabilă într-o relație. Dar cine știe? Am doar 27 de ani.

Uneori, când simt nevoia să fac curățenie în viața mea, încep să fac curățenie în casă. Apoi, fac o baie cu spumă. Simt că parcă m-am spălat de tot trecutul și pot să încep ceva nou.

Când nu pot să dorm noaptea, mă uit la ceva. Îmi plac documentarele: Icarus, Explained, Rotten. M-au prins și unele seriale: Stranger Things, Game of Thrones. Dar adevărul e că rar dau șanse unui lucru să mă prindă, pentru că am puțin timp și mai ales pentru că știu că se va termina la un moment dat. Și când se termină, am așa un gol în suflet …

Mi-ar plăcea să am mai mult timp pentru prieteni și pentru studiu. Cu cât aflu mai multe, cu atât îmi dau seama că, de fapt, nu știu nimic, dar și că toate lucrurile sunt legate între ele. În momentul în care înveți o melodie la pian, de exemplu de la Liszt, nu poți să înveți doar acea piesă. Trebuie să știi ceva despre compozitor. Te apuci să citești, afli că Wagner și Liszt erau prieteni, Wagner s-a îndrăgostit de fata lui Liszt și a fugit cu ea. Cine-i Wagner ăsta? Un nebun, un mare reformator al muzicii, un activist politic. Interesant. Toate lucrurile sunt interconectate – muzica, arta, istoria, știința.”

Albumul Cosmos al Irinei Rimes este acum disponibil.

Citiți și: “(P) O diva absoluta la TIFF 2018: Fanny Ardant”!

Foto: Oltin Dogaru; Makeup și hairstyling: Alex Ifimov. Styling: Olivia Stoica

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here