David Grossman, în dialog cu Bazaar

Scriitorul David Grossman, câștigător al Man Booker International Prize în 2017 și al Israel Prize în 2018, e una dintre cele mai cunoscute și provocatoare figuri ale scenei literare internaționale.

0
David Grossman

Activist politic și cunoscut militant pentru pace, fin observator al psihologiei umane, David Grossman construiește în ultimul său roman, De mine viața și-a tot râs, recent apărut în limba română la editura Polirom, o poveste extraordinară în care dragostea, războiul, intimitatea și memoria sunt piese ale unui puzzle de o copleșitoare inventivitate.

Harper’s Bazaar: Am citit cartea dumneavoastră, De mine viața și-a tot râs, ca pe o poveste despre dragoste și traumă. E nevoie să trăiești o traumă pentru a putea să o recreezi artistic?

David Grossman: E un proces foarte personal și diferă de la un autor la altul. Eu prefer cuvântul rană. Sunt răni care se transmit în aceeași familie, de la o generație la alta. Aproape în fiecare dintre cărțile mele e vorba despre cineva marcat de o catastrofă, de teamă, de trădare, de război sau de Holocaust, sau de moartea cuiva drag. Când cineva trece printr-o asemenea experiență, există pericolul ca el să rămână claustrat în durerea pe care o simte pentru tot restul vieții. Dacă ești întemnițat de rana ta, nu o poți folosi ca sursă de creație, de exemplu. Atunci ești condamnat să îți trăiești toată viața în umbra acestei răni. Eu am învățat ceva din scris, și anume, faptul că atunci când scriu despre oameni care trec prin lucruri cumplite, însuși faptul de a scrie despre ei mă eliberează. Deodată nu mai sunt o victimă paralizată de frică și mă pot mișca în interiorul durerii mele, îmi pot străbate jalea.

Harper’s Bazaar: E foarte frumos spus! Cum este să locuiți atât de intens într-o voce feminină? Să îi dați formă, ton, perspectivă și tandrețe, să o faceți să dispere?

David Grossman: În primul rând, mulțumesc! În al doilea rând… am să-ți spun o poveste. Acum niște ani am scris o carte care se numea Până la capătul pământului. Personajul principal e o femeie israeliană de cincizeci de ani, care are doi fii. Unul dintre ei pleacă la război și ea are intuiția foarte puternică a faptului că va fi ucis. Toată cartea este despre încercarea ei de a scăpa de vestea cea proastă, de faptul că într-o zi nu prea îndepărtată urma să vină cineva care să-i spună că s-a întâmplat ceva foarte rău. Am scris la ea cam doi ani și jumătate și nu reușeam să o înțeleg pe femeia asta, să o cunosc aproape în sensul biblic, pentru că eu chiar cred că un autor trebuie să își cunoască personajele întru totul. Eram disperat pentru că simțeam cum îmi scapă cartea asta printre degete, așa că, pur și simplu, m-am așezat la masă și i-am scris o scrisoare. Numele ei e Ora, iar scrisoarea mea suna cam așa: „Dragă Ora, sunt eu, David. Nu înțeleg de ce te porți așa, de ce ești atât de încăpățânată, de ce mi te opui…”. În momentul acela m-a izbit revelația faptului că fac o prostie, pentru că nu ea trebuia să mi se supună mie, ci eu trebuia să mă las locuit de ea. Când mi-am formulat ideea asta, am înțeles că un autor poate orice, inclusiv să devină femeia pe care o scrie și, deodată, cartea a început să meargă neașteptat de bine. Ora s-a scris singură, eu doar i-am îngăduit să pună stăpânire pe mine.

Harper’s Bazaar: Cum arată situl arheologic al unei povești? Ce trebuie să dezgropați înăuntrul dumneavoastră pentru a scrie o primă propoziție?

David Grossman: Îmi place cuvântul arheologie. Asta și este o poveste bună – un șantier arheologic. Literatura e o arheologie a omenescului. Cred că totul ține de disponibilitatea autorului de a săpa mereu și mereu mai adânc, de a înțelege că acolo, în profunzime, există posibilitatea unui răspuns. Eu încerc să fac asta, să mă expun total, să nu existe plasă de siguranță sau bariere de orice fel între mine și personajele mele. Nu mă apăr de ele. Câteodată, un personaj te duce în locuri unde nu vrei să mergi. Totul ține de măsura în care ești dispus să îl urmezi. Câteodată mă tem că dacă voi scrie acea infamă propoziție, ea va suna ca un verdict împotriva mea, a căsniciei mele, a părintelui care sunt, a copilului care am fost. Și, totuși, puține lucruri îți dau puterea pe care ți-o dă scrisul. Câteodată mă scufund cu totul în cartea mea, uit de mine și, când ies la suprafață, mă întreb ce va spune soția mea când va citi asta, cum se vor simți copiii mei, cât de tare se va supăra prim-ministrul, dar, după niște luni, câmpul magnetic al poveștii devine atât de puternic, încât numai asta contează. Doar povestea. Doar ce îmi spun personajele. Le sunt devotat și știu că voi provoca durere, furie și chiar dorință de răzbunare, dar, în același timp, știu că dacă sap adânc, dacă îmi construiesc personajul pornind de la cineva real, chiar dacă acel cineva se va supăra în primă fază, mai târziu va înțelege că a primit ceva ce nu ar fi putut primi altfel. Noi nu oferim lumii versiuni ale noastre neînfrumusețate. Când stăm dimineața în fața oglinzii căutăm, inconștient, unghiul care ne avantajează. Eu vin cu o lanternă minusculă și luminez profilul rămas în penumbră, partea aceea pe care, în mod obișnuit, refuzăm să o scoatem la lumină. Mi s-a întâmplat de câteva ori ca oamenii să citească, după o vreme, cartea și să-mi spună că au primit ceva de care nu știau că aveau nevoie.

„Literatura e o arheologie a omenescului.” – David Grossman

Harper’s Bazaar: În De mine viața și-a tot râs, vocea lui Rafael e conținută de cea a lui Ghili. Toate vocile sunt, de fapt, cuprinse unele într-altele, ca poveștile Șeherezadei. Cum a fost să construiți o mitologie de familie pornind de la o scenă făcută din frumusețe, violență și tentație, cum e cea din livada de avocado?

David Grossman: Nu mă gândesc la ea ca la o mitologie, ci ca la o simplă poveste omenească. Cred că atunci când îți propui să creezi o mitologie, eșuezi. Povestea la care ajungi e una mecanică, neinteresantă. Pe mine mă fascinează poveștile la scară umană. Ce e esențial pentru mine, însă, e puterea poveștii în sine. Sau nevoia de a-ți spune povestea. În toate cărțile mele apare cineva care își spune povestea altcuiva și, dacă are noroc, dintr-o dată, povestea se schimbă. Noi toți avem un soi de carte de vizită. Povestea noastră oficială pe care o prezentăm de fiecare dată unei noi cunoștințe, atunci când vrem să-i câștigăm bunăvoința. Ani de-a rândul lucrăm la povestea noastră, care de obicei e despre cât de tristă a fost copilăria noastră, cum părinții nu ne-au înțeles, cum profesorii ne-au nedreptățit, cât am fost de singuri, cum prietenii noștri nu ne-au cunoscut cu adevărat. Cu timpul, ne spunem povestea din ce în ce mai bine și ajungem să credem în ea cu adevărat. Însă, după câteva zeci de ani, ar trebui să putem privi înapoi și să ne întrebăm dacă povestea aceasta mai e relevantă pentru noi. Poate că, pur și simplu, am depășit deja momentul. Chiar trebuie să rămânem prizonierii poveștii noastre oficiale, care ne-a fost foarte utilă la vremea ei, dar acum nu ne mai reprezintă? Acum ne sufocă și, poate că dacă ne-am da voie să spunem din nou povestea cea veche cu cuvinte noi, poate conflictul dintre noi și părinții noștri va căpăta o altă dimensiune. Poate că acum suntem suficient de maturi să îi îngăduim mamei să aibă propriul ei profil psihologic sau să înțelegem că și tata a avut, la rândul lui, un tată. Atunci membrii familiei ar putea deveni ființe umane, nu personaje mitologice. E ingredientul cel mai important al procesului de maturizare. Eu mă refer, desigur, la indivizi, dar e un fapt care se aplică și națiunilor, și societăților. Fiecare națiune își are propria mitologie legislativă, propria narațiune despre cât a fost de oropsită, cum a ținut piept vrăjmașilor și, cumva, povestea asta e importantă pentru nașterea națiunii. După cincizeci, o sută de ani, poate că miturile astea se cer reanalizate, poate că ele acționau ca un tampon între noi și realitate. Poate că ne distorsionau relațiile cu vecinii. Mă gândesc, desigur, la israelieni și la palestinieni. Poate că e timpul să ne spunem o altă poveste. Poate că, între timp, am devenit suficient de puternici încât să ne permitem să fim generoși cu vecinii, să ne uităm la contextul conflictului, nu doar din perspectiva noastră.

Harper’s Bazaar: E interesant că ați ajuns la chestiunea aceasta, a perspectivei. În ultimul dumneavoastră roman apare camera de luat vederi ca o metonimie a privirii. Privirea dă formă poveștii laolaltă cu memoria, iar dumneavoastră, Dumnezeul poveștii, alegeți pe cine vedem și cine ne este povestit.

David Grossman: Da, așa e, am avut nevoie de camera aceea acolo dintr-o mulțime de motive. Nu le voi explica pe toate, pentru că nu cred că trebuie toate explicate, dar adevărul e că ea dă o altă dimensiune viitorului, atunci când știm că, uitându-se la film, Nina, personajul principal, își va putea aminti cine a fost ea. Ea e cu noi acum, în poveste, într-o călătorie pe Insula Goli Otok, dar privirea ei ne vede de undeva, din viitor. Mai e însă ceva, și anume, faptul că literatura e îmbogățită atunci când o altă formă de artă se infiltrează în miezul ei. Am scris o carte care se cheamă Un cal intră într-un bar. Acolo apare un actor de stand up comedy. Întâlnirea aceasta dintre literatură și stand up comedy mi s-a părut incitantă. Poate că fiecare artă subliniază părți ale realității pe care numai ea le poate pune în evidență. Așa că întâlnirea e prolifică.

Harper’s Bazaar: Personajul lui Ghili spune, la un moment dat, că poveștile la persoana întâi sunt prea dureroase. Confesiunile transformate în narațiuni la persoana a treia devin suportabile. E și asta o funcție a ficțiunii, a literaturii? Să facă realitatea suportabilă?

David Grossman: E foarte bine dacă reușește și asta, să facă viața suportabilă. Eu mă gândesc adesea la literatură ca alinare. Cărțile bune mă ostoiesc. O să-ți spun un lucru foarte personal despre cum mi-a făcut mie literatura viața… tolerabilă. S-a întâmplat după ce ne-am pierdut fiul, acum 14 ani, în războiul din Liban. Scriam atunci la cartea despre femeia care fuge de vestea cea rea și, din nefericire, necazul de care se temea ea ni s-a întâmplat mie și familiei mele. În iudaism avem șapte zile de jale – Shiva (numele vine de la cifra șapte), o mare invenție omenească. Oamenii vin și stau de vorbă cu tine despre pierderea pe care ai suferit-o. Îți țin mintea ocupată, te distrag cât să poți suporta o durere insuportabilă. După Shiva nu am știut dacă va mai exista cartea la care scriam. Nu mai aveam energie pentru nimic. Prietenul meu, Amos Oz, nespus de inteligentul și regretatul meu prieten, mi-a spus: „Nu știu dacă povestea ta va putea fi salvată, dar sper ca ea să te salveze pe tine.” Așa s-a întâmplat. După Shiva, cu lumea mea făcută țăndări, m-am întors în camera unde scriam și m-am agățat de cartea aceea. La început mi-a fost greu să mă conving să mai contribui cu ceva la lumea asta. Totul mi se părea atât de… greșit. Au trecut săptămâni până am început să-mi spun că personajele mele au nevoie de mine, până am răspuns nevoii mele firești de a inventa, până mi-am permis să-mi folosesc fantezia, până mi-am dat voie să am, din nou, o imaginație. A trecut încă și mai mult până când în cartea mea au reapărut umorul, senzualitatea, sexualitatea. Până am revenit la anecdotică. Până am acceptat să le construiesc personajelor mele o istorie a lor. Nu știam dacă toate lucrurile astea mai există în mine. Nu mai eram sigur de nimic pe lume. Nu simțeam pe dinăuntrul meu decât ruine. Dar Amos Oz a avut dreptate… Cartea m-a salvat. Acesta ar fi răspunsul meu, foarte personal, despre ce poate face literatura. Cum poate ajuta.
Câteodată mă gândesc la aceste vorbe oribile, atribuite lui Stalin: „O moarte e o tragedie, un milion de morți sunt statistică”.
Misiunea noastră, a scriitorilor, a poeților, a artiștilor, este să smulgem unicitatea individului din aceste statistici sinistre. Să insistăm pe nuanțe. Lumea e un amestec de adevăr și minciună, iar noi, autorii, suntem, poate, mai antrenați să vedem dincolo de cuvinte, mai rezistenți la manipulare, mai sensibili la discurs. Nimeni nu e stăpânul cuvintelor. Nimeni nu e creatorul înțelesurilor unice. Noi trebuie să scoatem la lumină delicatețea nuanței. Așa văd eu literatura.

Interviu realizat de Ioana Bâldea; Foto: arhiva personală David Grossman

 

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here