De vorbă cu familia regală din The Crown (II)

0
122
interviu the crown

BAZAAR a stat de vorbă la Londra cu protagoniștii sezonului 3 din The Crown.

„Prințul Charles mi-e cel mai drag din toată familia regală”, spune Russell, șoferul bonom care m-a așteptat la hotelul The Royal Horseguards uitându-se la Bonanza, serialul copilăriei lui, pe ecranul de pe bordul luxosului Mercedes. Plecam spre aeroportul Heathrow după două zile petrecute la Londra, unde intervievasem noua distribuție a serialului The Crown înaintea lansării sezonului 3 pe Netflix în 17 noiembrie. (Harper’s BAZAAR a fost singura publicație din România care a participat la aceste round tables cu presa europeană.) Ideea a fost inspirată.

Apreciatul serial despre viața reginei Elisabeta a II-a de la căsătorie și încoronare până în zilele noastre, pe fundalul celor mai importante momente din istoria Marii Britanii, are nevoie, pentru a fi înțeles cât mai bine, de un anumit context. Una e să vezi serialul la tine acasă și alta e să-l vezi și pe urmă să pleci la Londra, unde șoferul Russell să-ți spună părerea lui despre casa de Windsor, unde să zărești prin oraș una dintre caleștile regale, iar interviurile să se desfășoare la venerabilul Hotel Corinthia.

Mai importantă de a ne fi simțit și noi, jurnaliștii, ca niște prinți a fost ocazia de a sta de vorbă cu protagoniștii sezoanelor 3 și 4: Olivia Colman (Regina Elisabeta a II-a), Tobias Menzies (Prințul Philip, soțul Reginei), Helena Bonham Carter (Prințesa Margaret, sora Reginei), Josh O’Connor (Prințul Charles, fiul Reginei), Erin Doherty (Prințesa Anne, fiica Reginei) și Jason Watkins (prim-ministrul Harold Wilson).

Încă de la lansarea serialului, în urmă cu trei ani, creatorul și scenaristul Peter Morgan (cunoscut pentru oscarizatul The Queen, 2006) a anunțat că va schimba complet distribuția la fiecare două sezoane pentru a folosi actori de vârste apropiate personajelor – lucru inedit și delicat pentru un serial. Dar văzând sezonul 3 – care acoperă perioada dintre alegerea laburistului Harold Wilson în funcția de premier, în 1964, și Jubileul de argint al Reginei, din 1977 –, îți dai seama că pariul lui Morgan e justificat. Nu doar că actorii sunt la fel de buni precum cei din sezoanele anterioare, ci seamănă foarte bine cu persoanele reale.

Sezonul 3 se ocupă de câteva dintre cele mai importante momente ale deceniului pe care îl acoperă, cum ar fi moartea lui Winston Churchill și a Ducelui de Windsor, aselenizarea din 1969, începutul relației dintre Prințul Charles și Camilla Shand, dar și de evenimente mai puțin cunoscute chiar și pentru britanici, ca tragedia de la mina Aberfan, când 144 de persoane, dintre care 116 copii, au murit în urma prăbușirii unei movile de steril în 1966.
Dacă Claire Foy incarna în primele două sezoane o Elisabeta a II-a încă nesigură, Olivia Colman redă cu aceeași economie de mijloace o regină stăpână pe ea, dar mai discretă în apariții.

Acum, Peter Morgan și echipa lui de producători, regizori și cercetători au făcut în așa fel încât fiecare personaj important să aibă episodul lui. Asta dă mai multă carnalitate eroilor, dincolo de faptul că fiecare episod e construit ca un film de sine stătător, cu detalii istorice consistente. Un motiv ar fi că perioada de formare a Reginei Elisabeta a II-a, surprinsă în primele două sezoane, a luat sfârșit. Altul, că interesul nu stă doar pe Regină, ci pe întreaga casă de Windsor, care e pusă în ecuație cu istoria Angliei.

Ce e interesant la The Crown e felul în care amestecă realitatea cu ficțiunea, dându-ți senzația că totul e real sau, cel puțin, verosimil. Relația dintre „istorie, narațiune, fapte și ficțiune e atât de fluidă și de imprevizibilă, și mult mai interesantă decât își poate imagina cineva”, spunea Morgan într-un interviu. Toți cei cinci actori cu care am vorbit au subliniat că serialul e o operă de ficțiune („Peter e de vină!”, exclama cu umor Olivia Colman) și că nu pot să-și dea cu părerea despre persoanele reale. Toți cei cinci actori sunt însă în admirația Reginei și spun că munca la serial i-a făcut să înțeleagă mai bine casa regală pentru că a umanizat-o.

Olivia Colman e, în prezent, una dintre cele mai iubite actrițe din Marea Britanie. Nu e doar foarte talentată, ci și foarte naturală în aparițiile publice. În interviuri, răspunsurile ei sunt presărate cu interjecții și grimase pe care transcrierea nu le poate reda. Dacă mai tânăra Erin Doherty a venit la interviu într-o rochie foarte subțire și decoltată, roz cu buline albe, și pantofi stiletto pe care i-a schimbat cu slippers, Colman – care în acest an a devenit Comandor al Ordinului Imperiului Britanic (CBE), distincție primită de la Prințesa Anne – a fost îmbrăcată foarte casual, cu o bluză neagră peste un maiou gri, fără bijuterii ori machiaj. Helena Bonham Carter, care a devenit CBE încă din 2012, a întârziat puțin („Prințesa Margaret ar fi făcut la fel, dar n-a fost vina mea”, ne-a spus). În negru, cu o bluză cu detalii din dantelă și cercei cu cristale mari verzi.

De cum a intrat, a întrebat-o pe o jurnalistă din Italia de unde și-a luat ochelarii. Mie mi-a spus că am o tunsoare asemănătoare cu cea a Prințesei Margaret atunci când au stat de vorbă și că asta i se pare ciudat. Interesul actriței pentru lumea de dincolo e deja celebru. Ne-a povestit și nouă cum a luat legătura cu Prințesa printr-un medium care îi era prieten.

Olivia Colman

„Când mi-au oferit rolul, producătorii m-au pus în contact cu Claire [Foy] și mi-au spus: «Înainte să semnezi, vorbește cu ea, poate îți spune: Fugi!», dar Claire mi-a zis: «Experiența a fost foarte faină, plătesc bine, bagă-te!»

La început a trebuit să citim toate scenariile și am exclamat cu toții: «Wow! Ce bine sună!», pentru că de multe ori la alte roluri pe care le primim spunem: «F***!». A fost o plăcere absolută.

Acum, că am jucat-o pe Regină, am putut să mă gândesc mai mult la ea și cred că e extraordinară. Nu mulți ar fi în stare să își închine viața țării. Ea așa a promis și așa a făcut. Și încă o face, la 90 de ani.

Am spus la un moment dat că Regina e feminista supremă și pe urmă m-am întrebat dacă nu cumva era o tâmpenie. Am spus-o pentru că o vedem pe toate timbrele și pentru că bărbații merg trei pași în urma ei, iar asta e pretty f*** cool. La un moment dat, conducătorul unei țări unde femeile nu aveau dreptul să conducă mașina [Regele Abdullah al Arabiei Saudite] a venit în vizită în Anglia [în 1988]. De obicei, există un șofer, dar Regina a spus: «Eu conduc!».

În cazul în care aș avea cinci minute cu Regina, aș petrece primele patru încercând să vorbesc, strâmbându-mă, și pe urmă poate aș întreba-o dacă și-ar fi dorit să aibă altă slujbă sau dacă se uită la televizor. Dacă ar spune că s-a uitat la serialul nostru nu vreau să știu, iar dacă nu s-a uitat, la fel.

Ce note le dau ca părinți Reginei și Prințului Philip? Ei, bine, nu sunt părinții mei. Poate nu am subliniat destul, dar aici este vorba despre o operă de ficțiune. În scenariu ei sunt niște oameni ocupați, deci probabil nu sunt cei mai devotați părinți.

Dacă va fi monarhia la fel de populară după ce nu va mai fi Regina? Depinde cine va fi rege. Nu poți sări o persoană… Va fi bine… Nu știu.”

Helena Bonham Carter

„Pe Prințesa Margaret am întâlnit-o prima dată în adolescență. Unchiul meu era prieten bun cu ea și obișnuia să o invite la petreceri. El mi-a spus că nu-i place să i te bagi în suflet sau să stai cu spatele la ea. Când aveam vreo 30 de ani am reîntâlnit-o. Era scundă (i se spunea «the pocket battleship»/«cuirasatul de buzunar»), dar se ținea foarte dreaptă. Atmosfera din jurul ei era foarte reținută. Acum, că o cunosc mai bine, înțeleg altfel ce mi-a spus atunci: «Deci faci progrese cu actoria, nu?».

Era tipic pentru ea. Putea să-ți facă un compliment și să te dărâme în secunda doi. «Poți spune un lucru despre ea, dar în același timp poți spune și opusul», mi-a zis și Peter Morgan când am discutat prima dată despre personaj. Interesant când o interpretezi e că poți juca o scenă în zece moduri diferite și toate să fie corecte pentru că ea întruchipa multe lucruri și multe dintre ele opuse.

Am discutat cu prieteni de-ai ei care au avut încredere în mine și care ar fi vrut să-i pună în evidență calitățile, deși multă lume crede că a fost mereu odioasă. Însă odată ce povestea a fost scrisă și s-a stabilit cine e bun și cine e rău, a devenit greu să mai schimbi ceva. Printre lucrurile bune pe care le-am descoperit a fost faptul că avea mult umor, era foarte deșteaptă (rezolva un rebus în câteva minute), era needucată (la fel ca Regina), deci complexată din cauza asta, dar citea mult. Membrii familiei regale primeau rapoarte despre orice, erau ținuți tot timpul la curent. Era foarte generoasă. În anii ’80, mergea la bolnavii de SIDA din spitale și îi ținea de mână, într-o perioadă când oamenii în general se fereau să-i atingă.

Cred că rolul de prințesă i-a plăcut doar când era tânără, pe urmă cred că s-a plictisit. Și eu m-aș plictisi. Nu suport dineurile la care trebuie să stai jos, nu m-aș duce nici măcar o dată pe lună. Și conversațiile cu străinii, clar, nu e loc de amuzament. Nimeni nu cred că este el însuși la mesele astea.

Cred că a avut multă nefericire în viață pentru că mariajul i s-a dus pe copcă, iar în tinerețe i-a murit tatăl, care îi era cel mai bun prieten, iar pe urmă și-a pierdut și sora care a devenit regină. Această dublă pierdere a fost imensă pentru ea.

Mama mi-a spus zilele trecute: «Scrie presa că vorbești cu morții!». «Sigur că vorbesc cu morții! E mai ușor decât cu cei vii, măcar știi că te ascultă.» Adevărul e că am o prietenă care are astfel de calități. Nu m-am dus să consult un medium, cum s-a scris. Am vrut să știu dacă pe Prințesa Margaret nu o deranjează că o joc și a fost amuzant ce mi-a spus: «Cred că ești mai bună decât cealaltă opțiune.» Cred că mă tachina, nu știu să fi existat o a doua opțiune. Mi-a mai spus că o să mă descurc foarte bine.”

 

Citește aici prima parte a materialului, care conține interviurile cu Josh O’Connor, Tobias Menzies, Erin Doherty și Jason Watkins.

 

Text: Iulia Blaga

Foto: Netflix

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here