Despre dragoste și ură: interviu cu scriitorul Lionel Duroy

0
79
French writer Lionel Duroy poses during a photo session in Manosque, southeastern France, on September 23, 2016. (Photo by JOEL SAGET / AFP)

Scriitorul francez vorbește cu BAZAAR despre romanul său inspirat de Jurnalul lui Sebastian – o explorare a originii urii, a rezistenței iubirii, dar și a puterii de a ne schimba.

Interviu realizat de Raisa Beicu

Lionel Duroy, autorul romanului Eugenia, o frescă a României anilor ’30-’40, a povestit atât în vizita la București, cât și la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași despre putere. Puterea de a te desprinde de principiile greșite pe care uneori familia ți le poate forma, puterea de a iubi inegal, puterea de a te transforma din antisemit în rezistență, puterea de a te ridica împotriva curentului urii, tot mai vizibil la nivel global. Duroy își descrie propria familie ca fiind rasistă și antisemită, iar asta l-a făcut și mai tare să empatizeze cu povestea lui Mihail Sebastian. Romanul inspirat din viața acestuia este scris din perspectiva Eugeniei, iubita sa ficțională, care povestește cum s-a desfășurat viața înainte și după moartea subită a scriitorului. Provenind dintr-o familie antisemită, Eugenia – care îl iubește pe Sebastian cu aceeași intensitate cu care el a iubit-o pe Leni Caler – se rupe de principiile periculoase de-acasă și se transformă într-o rezistență.

„M-am apucat să scriu Eugenia mai ales după ce am citit Jurnalul lui Sebastian și am plecat la Iași în perioada 2016-2017 să îmi explic de ce revine tentația urii și a pogromului în contextul actual din Europa.”

Lionel Duroy, Foto: JOEL SAGET / AFP

Harper’s BAZAAR: Ce se află la baza romanului dumneavoastră?

Lionel Duroy: La originea cărții mele este romanul Kaputt, de Curzio Malaparte, pe care l-am citit pe la 26-27 de ani și care mi-a determinat într-un fel privirea asupra lumii. Malaparte a fost primul romancier care i-a făcut pe oameni să vorbească fără să îi contrazică și cred că asta e cea mai bună manieră de lucru pentru un jurnalist. Atunci când vorbești cu cineva este mult mai important să înțelegi logica acelei persoane și pentru asta nu trebuie să o contrazici. Deci cred că ăsta a fost interesul meu: ascultarea poziției celui din față. Există un episod care m-a impresionat foarte mult, în care este menționat pogromul de la Iași. Nu știam unde este Iașiul, nu știam de pogrom, dar i-am zis editorului meu că într-o zi o să mă duc acolo, să înțeleg pogromul.

H.B.: Și ați plecat la Iași?

L.D.: Da, m-am apucat să scriu cu adevărat Eugenia după ce am citit Jurnalul lui Sebastian și am plecat la Iași în perioada 2016-2017 să îmi explic de ce revine tentația urii și a pogromului în contextul actual din Europa. Și a mai fost o scenă hotărâtoare care m-a făcut să scriu Eugenia: jurnalista maghiară care a pus piedică unui tată sirian alergând cu copilul în brațe. Mi s-a părut îngrozitor să văd o femeie, o civilă, care împiedică un tată să scape. Mi-am pus întrebarea de ce a făcut asta, pentru că nimeni nu teoretizase ideea de eliminare a sirienilor în acel moment. Așadar, ne întoarcem la ideea banalizării urii care duce la pogrom. Eugenia a plecat de la ideea banalizării urii pentru că am impresia că în Europa acest lucru reîncepe.


Romanul a apărut la Editura Humanitas Fiction.

H.B.: Jurnalul lui Sebastian v-a declanșat romanul. Ce v-a declanșat alegerea vocii feminine Eugenia, această iubită imaginară a lui Mihai Sebastian?

L.D.: După ce m-am instalat la Iași, m-am documentat cu ajutorul unei tinere traducătoare și am inventat o familie care locuia pe strada Lăpușneanu – aveam planul străzii din anul ’30. Familia Eugeniei este formată din părinții ei care vând produse alcoolice și cei trei copii, dar ceea ce m-a interesat la personajul Eugeniei a fost crearea unei conștiințe. Pentru că e vorba despre o conștiință care apare în mijlocul unei familii antisemite, așa cum existau foarte multe în acele vremuri. Chiar și în familia mea, părinții, bunicii, străbunicii au fost cu toții antisemiți. Așa că voiam să văd cum se creează în mintea unei tinere de 17-18 ani conștiința faptului că părinții ei au o gândire periculoasă. Eu m-am născut într-o familie antisemită și până pe la opt ani am preluat tot ce gândeau ei, dar pe la 13-14 ani mi-am dat seama că pentru mine leagănul familiei este unul periculos. Trezirea conștiinței mele s-a datorat unui profesor care mi-a deschis ochii și în acel moment am plecat de acasă și am început să lucrez singur. Așa face și Eugenia: se transformă dintr-o fiică a unei familii antisemite într-o opozantă a acestui curent. Toată povestea are multe de-a face cu viața mea. Cum te formezi ca intelectual contra celorlalți, contra unui curent puternic? Cred că scriitorii sunt cei care opun rezistență și orice act artistic poate deveni o luptă împotriva unui astfel de curent periculos.

H.B.: Cum am putea să luptăm împotriva acestor curente periculoase care se întâmplă acum în Europa?

L.D.: Primul lucru pe care îl putem face noi, autorii, ar fi să avem o poziție. De exemplu, eu am scris o scrisoare deschisă, pe care am publicat-o în Le Monde, adresată președintelui Macron. I-am spus cât m-a dezamăgit pentru lipsa lui de deschidere europeană. Ne confruntăm în Europa cu reîntoarcerea chestiunii identitare și cu închiderea statelor europene în ele însele împotriva refugiaților. „Atunci când am votat pentru dumneavoastră, domnule Macron”, îi scriu eu în scrisoare, „am votat în ideea că vă veți deschide către Europa și acum mărturisesc că îmi este rușine de acest lucru pentru că noi, de fapt, închidem ușile celor care se îneacă în Mediterană”. L-am încurajat să fie curajos și să facă ceea ce a făcut de Gaulle în 1939-1941, când a luat măsuri drastice, dar care nu l-au făcut foarte popular. La un moment dat, în politică, cineva trebuie să se ridice și să facă un anumit lucru care, deși va atrage imagine negativă, va reoferi demnitate poporului. Angela Merkel a făcut asta într-o oarecare măsură. Artiștii au, așadar, o tribună politică. Eu pot scrie cărți sau o scrisoare deschisă, pot să protestez pe stradă, pot chiar să iau refugiați la mine acasă și să îi adăpostesc.

H.B.: Eugenia este o carte ancorată în specificul României. Cum a fost văzută în Franța?

L.D.: Când am publicat Eugenia, am constatat că Mihail Sebastian era necunoscut în Franța, astfel încât cartea l-a făcut cunoscut în Franța – cu ocazia asta s-a și reeditat Jurnalul lui. Sunt destul de trist să constat că în Franța nu se cunoaște aproape deloc istoria României. Nu se știe, spre exemplu, că România a fost aliata Franței în Primul Război Mondial între 1916 și 1919, nu se știe nimic despre generalul Berthelot și despre deschiderea unui al doilea front în est în România, nu se știe că, odată cu ascensiunea Mareșalului Antonescu, România a devenit aliata obiectivă a Germaniei naziste, nu se știe că mare parte din armata română a pierit la Stalingrad, nu se știe ce s-a întâmplat la Odessa. Pe mine mă uimește ignoranța francezilor față de ceea ce s-a întâmplat în România, iar eu iubesc România și o văd ca pe un microclimat care anunță lucruri – o poți studia pentru a vedea ce se întâmplă de-a lungul timpului cu o țară care nu a avut parte mereu de respectul vecinilor săi. Mă interesează România pentru că este ceva foarte omenesc în destinul acestei țări mici.

H.B.: Pierderea manuscrisului Accidentul este una dintre pierderile majore din viața lui Mihail Sebastian. Este, cumva, simbolul pierderii irecuperabile. Care ar fi manuscrisul pierdut și irecuperabil al umanității?

L.D.: Imaginea care îmi vine acum în minte auzind această întrebare filosofică este din cel de-al Doilea Război Mondial – imaginea grupurilor de naziști care au făcut un foc mare în care au aruncat cărți din biblioteci în Berlin. Cred că o lume fără cărți, așa cum o voiau naziștii, ar fi o pierdere ireparabilă. Eu am învățat tot ce știu din cărți, cred că doar trei-patru adulți mi-au servit drept modele de-a lungul vieții. Ȋn schimb, pot menționa 200-300 de cărți datorită cărora m-am construit.

H.B.: Doamna Costinaș este extrem de emoționată în carte să îl aibă pe scriitorul Mihail Sebastian invitat la clasa la care preda. Ce autor ați invita pentru a retrăi aceeași emoție ca doamna Costinaș?

L.D.: Cred că sunt mai mulți: Antonio Lobo Antunes, Thomas Bernhard, dar și Vasili Grossman. Vasili Grossman a scris la începutul anilor ’90 o carte care m-a bulversat: Viață și destin. Tot el a murit de deznădejde în Rusia atunci când a crezut că nu va fi publicată niciodată. Cartea, însă, a fost transportată clandestin și a apărut în Elveția și Franța când Grossman murise demult. Deci, referitor și la întrebarea precedentă, pierderea unui manuscris are și aici aceeași importanță ca în cazul lui Sebastian. Viață și destin este un monument literar, comparabil cu Război și pace a lui Tolstoi, și autorul a murit atunci când a crezut că această carte nu va fi publicată. Așa e cu multe pierderi în viață. Știți ce zic?

H.B.: Eugenia vede în Mihail Sebastian ceea ce Mihail Sebastian vede în Leni Caler. Când ați creat acest personaj, v-ați gândit la o modalitate de a compensa imposibilitatea lui Sebastian de a iubi o persoană care îl iubește? L-ați echilibrat, cumva? L-ați răzbunat?

L.D.: Mă interesează foarte mult să scriu despre relațiile amoroase. Înainte de Eugenia, am mai scris despre acest subiect deoarece cred că găsim foarte rar o dragoste complet reciprocă. Lucrurile sunt foarte complicate în iubire și avem în franceză această frază, destul de stupidă, care spune că într-un cuplu există unul care suferă și unul căruia nu îi pasă. În Jurnalul lui Sebastian regăsim exact această idee. Sebastian se îndrăgostea mereu de o femeie despre care știa sigur că nu îl va iubi înapoi. E ca un soi de miză, un fel de provocare pe care i-o ridică Leni Caler. El știe de la bun început că nu va fi iubit de ea, că îl va face să sufere, dar știm deja de masochismul lui Sebastian care transpare din jurnal. Sebastian a fost un om deprimat și masochist, mereu uluit de frumusețea și farmecul lui Leni Caler. Merită să ne punem întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă Leni Caler l-ar fi iubit cu aceeași pasiune?
Mai apare ceva în relațiile amoroase: faptul că în dragoste ne place să suferim și tocmai această suferință ține de fericirea de a iubi. Sebastian era un mare îndrăgostit, iubea foarte mult femeile, așa că m-am gândit că există loc în viața lui și pentru Eugenia. Deci nu e vorba despre o răzbunare, ci mai degrabă despre ceva simptomatic pentru dificultatea noastră ca oameni de a iubi. Eugenia este o tânără foarte îndrăgostită de el – îndrăgostită nu numai de omul Sebastian, ci și de ceea ce reprezintă el: scrisul, artistul, suferința artistică, și ea vrea să-l transforme, să-l iubească și să-l completeze. Ea este femeia care face toate aceste lucruri pentru el, pentru cineva care ar vrea să primească toate lucrurile acestea din partea unei alte femei de care este îndrăgostit. Este ceea ce numesc eu în viață și în literatură neînțelegerea amoroasă. Trăim neînțelegeri consecutive pe care încercăm toată viața să le înțelegem.

Interviu apărut în numărul de decembrie Harper’s BAZAAR 2019.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here