Despre intimitate: Adina Pintilie, regizoare

Cinci artiste vizuale, regizoare și scriitoare povestesc cum se apropie de cele mai vulnerabile și personale momente din viața lor sau a altora. Primul episod al seriei îi este dedicat regizoarei Adina Pintilie!

0
33
Adina Pintilie_OD_3018

Cu Touch Me Not, regizoarea a început un proiect de explorare a intimității, care va merge dincolo de cinema. Adina își continuă căutările alături de oamenii care apar în film, convinși fiind că felul în care relaționăm și raportările noastre la corp și sexualitate au un impact imens nu numai la nivel individual, ci și la nivel social.

„Touch Me Not nu e ficțiune, nu e documentar, nu e film experimental; e un film-cercetare, un film-proces, și prin însăși natura cercetării, nu știi ce o să descoperi. Dar chiar dacă nu știam încotro va merge, știam asta: că nu e doar un proces prin care trecem noi, în care ne punem noi sub semnul întrebării ideile preconcepute despre intimitate, ci invităm și spectatorul în procesul ăsta. E un dialog direct cu tine, privitorul. Rezistența la celălalt, care e diferit de tine și care are un alt tip de corp, un alt fel de a-și trăi sexualitatea, un alt fel de a privi intimitatea face parte din acest dialog.

Filmul a pornit de la intenția de a uita tot ce cred că știu despre intimitate. Așa cum un copil învață să meargă, învață alfabetul, mi-am propus un fel de redescoperire a lumii. Acum vreo 20 de ani aveam foarte multe certitudini. Credeam că știu cum funcționează relațiile, cum funcționează intimitatea, ce e frumusețea. Și viața care a urmat, relațiile m-au făcut să-mi dau seama că nu știu mare lucru și că realitatea e mult mai complexă decât – le-aș spune eu – ficțiunile normative cu care creștem, cu care devenim adulți.

Una dintre întrebările pe care le-a ridicat procesul nostru de cercetare a fost noțiunea de normă. Ce face o normă să devină normă? Normă este un punct de vedere al unei majorități. Ce definește o majoritate? Un număr. Ce face lucrul ăsta să fie normativ? Dar norma reprezintă doar o mică parte din posibilitățile realului. Există tipuri de frumusețe, de corp, de sexualitate care sunt total diferite de ea și care sunt complexe și sunt la fel de normale și firești.

Filmul e o coproducție România – Franța – Germania – Bulgaria – Cehia, cu personaje care vin din 6-7 țări. Am lucrat cu un mix de actori profesioniști și actori neprofesioniști, fără să conteze profesia niciunuia dintre ei. A fost foarte important pentru mine să simt că au același tip de curiozitate și de drive emoțional pe care-l am și eu, aceeași deschidere, aceeași nevoie de explorare. Am vrut să simt și că au ceva de împărtășit.

Am lucrat de la distanță în primă fază, ne-am putut întâlni rar, dar procesul nostru a continuat online și prin jurnale filmate. Am vrut ca fiecare dintre ei să aibă o cameră și camera să devină un fel de extensie a propriului corp. Fiecare a avut de făcut jurnale pe teme legate de intimitate, după care aveam skype-uri la care povesteam despre ele. În timpul lor, apăreau noi teme de jurnale, idei de secvențe de lucrat în filmarea oficială. Cu materialul care s-a creat în incubatorul ăsta am intrat în incubatorul filmării. Am folosit un mix de material personal și material ficțional.

Laura [Benson] spunea că acest tip de proces i-a oferit libertatea de a merge în zone pe care altfel nu ar fi avut curajul sau nu s-ar fi gândit să le exploreze în viața obișnuită. Partea foarte interesantă în procesul de fuziune între realitate și ficțiune e că fiecare personaj este protejat. Au existat situații în care protagoniștii unei secvențe au jucat o situație din viața altui protagonist. Nimeni nu trebuie să spună de unde vine istoria – e inventată, e o amintire, e un vis, e a lui, e a celuilalt. Ficțiunea a fost un fel de structură protectoare care ne-a adus împreună și a creat niște mini-incubatoare în cadrul incubatorului mare. Cel mai simplu exemplu este workshopul din film în care se dezvoltă relația dintre Christian și Tómas.

Știi ce e interesant, apropo de ce se creează? Că tu aduci o poveste a ta în acest tip de incubator – emoții nerezolvate, situații dificile – și lucrezi pe ea cu ajutorul unor străini. Și acești străini devin deodată foarte familiari. Ești uimit cum intri într-un fel de rezonanță cu ei și cum știu lucruri despre tine la care nu știi cum naiba au avut acces. Fie au avut experiențe similare, fie e un fel de intuiție apropo de istoria ta, dar de fapt e un proces de reflectare, în care tu te vezi în celălalt. Și văzându-te în celălalt, înțelegi mai multe lucruri despre tine.

Am avut de argumentat de multe ori, apropo de finanțarea unui proiect ca Touch Me Not, cât de relevant este. «Pentru ce să finanțăm noi un proiect despre intimitate astăzi, când ard atâtea lucruri?» Rezistența asta mi se pare că pierde din vedere un aspect esențial, și anume că modul în care ne dezvoltăm ca indivizi și relația cu celălalt se modelează de când suntem foarte mici. Baza intimității, baza relației cu celălalt, baza identității noastre e acolo, la început. Și asta influențează foarte mult felul cum reacționăm în intimitate și cu celălalt ulterior. Și felul cum relaționăm în intimitate influențează foarte mult felul în care relaționăm în comunitate.

Toate ideologiile separatiste și agresive din jurul nostru atacă aspecte care sunt legate de corp: culoarea pielii, orientarea sexuală, originea, sângele. Am convingerea că o sursă profundă a agresivității, a fricii, a intoleranței cu care ne confruntăm la nivel de comunitate, societate, continent sunt dezechilibre și conflicte la nivel de intimitate. De-asta mi se pare că o explorare în profunzime și cu deschidere a ei e foarte relevantă și foarte necesară. Intimitatea e politică și corpul e politic.

În Polonia, de exemplu, când am fost cu seria de dezbateri Politicile Corpului, tocmai se discuta legea de interzicere a avorturilor. Așa că discuția noastră s-a purtat de la întrebarea «Cui aparține corpul meu?».

Nu ne-am propus să facem un film politic, dar ne-am propus dialogul cu publicul. Plecând cu filmul în lume după Berlinale [unde a câștigat Ursul de Aur și Premiul pentru lungmetraj de debut, în 2018], am realizat că acest dialog are nevoie de mai mult spațiu. Q&A-urile de după film nu erau niciodată suficiente. Oamenii aveau nevoie să discute. Așa am creat conceptul Politicile Corpului, un spațiu în care publicul are ocazia să-i cunoască pe protagoniștii filmului, care nu sunt doar ce vezi în film. Mare parte dintre ei sunt activiști pasionați pe zona de drepturile omului, cu focus particular pe corporalitate, pe incluziune, pe egalitate de șanse. Christian Bayerlein și cu partenera lui de viață, Grit Uhlemann, sunt activiști pe zona de dizabilitate. Hanna Hofmann este un avocat foarte bine articulat pentru drepturile lucrătorilor sexuali transgender. Tómas Lemarquis, în afară de a fi actor, este și șaman.

Una dintre cele mai importante surse de inspirație și informație pentru noi în procesul de lucru a fost cartea Arousal, a psihanalistului american Michael J. Bader. El pornește de la premisa că, de fapt, comportamentul nostru în intimitate e o cheie către subconștient. Dacă în loc să te judeci, te uiți cu deschidere și te analizezi în relație cu un terapeut, poți să înțelegi aspecte foarte importante ale personalității tale și dinamicii care-ți creează probleme și în alte zone. Bader argumentează că dacă ajungi la un proces reflexiv, de autoînțelegere, îl vei privi altfel și pe celălalt și vei relaționa altfel cu cel care e diferit de tine. Implicit, vei avea un alt tip de relaționare și la nivel de comunitate, nu vei mai putea fi la fel de ușor sedus de toate fricile colective, discriminările, agresivitățile, o să fii mult mai deschis și mai receptiv la umanitatea din celălalt. Spun de foarte multe ori chestia asta pentru că o iubesc foarte tare: Maiașii se salutau unul pe celălalt nu cu «Bună ziua, Ce faci?», cum facem noi, ci cu «Tu ești un alt eu». Și asta propune filmul: un fel de împrietenire cu diferența.

Catherine Breillat spunea la un moment dat despre filmele ei: «Carnea cu suflet nu poate fi pornografie.» Lucrurile sunt șocante sau pornografice când sunt doar de suprafață. În momentul în care intri în profunzimea și în umanitatea celuilalt, îl descoperi ca pe o posibilitate a ta.

Mi se pare că Touch Me Not merge dincolo de etichete, de genuri. Gândește-te la pielea cu care începe. Metafora pielii, care e granița dintre mine și tine, care ne apropie, dar ne și separă. Și corpul celuilalt, ca o planetă necunoscută care inspiră fascinație, dar și frică, atracție, dar și respingere.

După ce a trăit ca bărbat o viață întreagă, a avut o soție 20 de ani, Hanna a așteptat să-i plece fiica la facultate și a zis: «OK, înainte să fie prea târziu, vreau să fiu ce vreau să fiu. Vreau să fiu femeie.» La 50 de ani, și-a asumat asta. A explorat zona de feminitate o bună bucată de timp, după care și-a dat seama că ea nu vrea să corespundă ideii clasice de feminitate, că are ea însăși anumite prejudecăți apropo de ce înseamnă să fii femeie. Ea se definește acum ca un animal intersex, cu mai multe personalități posibile, și ca un gender opportunist: când e coadă la toaletă la femei, devine bărbat și invers.

Vezi că fiecare dintre personaje se luptă cu o tensiune între nevoia de apropiere și frica pe care o presupune. Toți dărâmă diverse ziduri. Nu știi dacă dincolo de zid nu e cumva un alt zid sau o închisoare mai mare, dar mișcarea asta de eliberare e un fir roșu pe care-l vezi în film, și toate încercările de eliberare sunt frânate de frică. Și frica, în miezul ei, e frica de a-l pierde pe celălalt, fie că e dragostea celui care contează cel mai mult pentru tine sau că e aprobarea din partea celorlalți sau că e acceptarea la nivel social.

Știu că mă repet când zic asta, dar intimitatea, corpul și sexualitatea sunt aspecte atât de importante în viața noastră. Și e fascinant să vezi că indiferent de cultura din care vine publicul filmului și de categoria de vârstă sau profesională, ne e la fel de greu să vorbim despre ele. Când avem formatul de două ore de dezbateri, la început oamenii nu pot vorbi imediat. E nevoie de un pic de timp, să lași filmul să se așeze. După care, ușor, ușor, încep să articuleze ce au simțit și sentimentele conflictuale pe care le-au avut. Repulsie versus atracție, respingere versus fascinație, rușine versus provocare – sunt lucruri care țin de fiecare individ. Dar ce e foarte interesant e că nu prea pleacă lumea de la film. E primit cu foarte multă deschidere și foarte multă curiozitate, tocmai pentru că e un film despre umanitatea din noi.”

Articol apărut în numărul de aprilie al revistei Harper’s BAZAAR România. 

Citiți și: „Roisin Murphy pe coperta ediției BAZAAR de aprilie”!

Foto: Oltin Dogaru, Makeup: Ioana Covali

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here