Despre intimitate: Ioana Sisea, artistă

Cinci artiste vizuale, regizoare și scriitoare povestesc cum se apropie de cele mai vulnerabile și personale momente din viața lor sau a altora. Cel de-al patrulea episod al seriei este dedicate artistei Ioana Sisea.

0
73
Ioana Sisea

Lucrează cu materiale și metode dintre cele mai diferite, de la obiecte din ceramică, lemn, săpun, la desene pe faianță și performance-uri filmate. Vorbește despre părinți, feminitate, sexualitate, transformând nemulțumirile și revelațiile legate de sine într-o artă foarte personală.

„Pe măsură ce te maturizezi, inevitabil te lovești de slăbiciunile tale, de nimicniciile tale, de fobiile tale. Toată lumea are nemulțumiri legate de propria persoană, toată lumea vrea să ascundă ceva. Dar când faci artă, mai ales una orientată pe catharsis, trebuie să te confrunți cu lucrurile astea și în public.

Mie când nu-mi mai place un proiect, îl șterg de pe site, vreau să nu mai existe. Nu pot să accept că nu am fost bună de la început. Aș vrea să nu rămână nici o urmă a ceva ce m-a deranjat vreodată. E, poate, un perfecționism dus la extrem, un soi de OCD.

A list of complaints e un proiect despre memoria celulară și a pornit, cumva, de la o recitire a jurnalului meu de acum cinci ani. Am citit câteva pagini și pe urmă l-am ars – mă durea.
Prin acest proiect, mi-am dorit să mă eliberez de o Ioana care nu-mi plăcea, să elimin niște urme moleculare, rămășițele unor lucruri întâmplate acum cinci ani. Voiam s-o pedepsesc pe Ioana de atunci. Voiam să fie un act brutal, dar nu voiam să mă doară fizic. Așa mi-a venit ideea de a-mi tăia părul cu ciocanul.

Părul e fascinant – e viu, dar e mort. După ce mori, el încă mai crește. Are o viață, o energie cu totul și cu totul a lui.

Am calculat cât păr îmi crește în fiecare lună, în fiecare an, și mi-am dat seama că, pentru a elimina acea bucățică din Ioana de atunci pe care încă o duceam cu mine, trebuie să-mi tai 15 centimetri din păr.

Mi-am dorit să arate ca un tablou, așa că am făcut performance-ul cu capul lipit de un perete din atelierul meu. Prin strivire, practic, mi-am tăiat părul. Am ales să folosesc ciocanul, pentru că nu e un obiect cu care se taie părul, precum o foarfecă sau un cuțit. Cu ciocanul bătătorești ceva, cu ciocanul adâncești ceva în ceva. Mi-a plăcut ideea de a folosi obiectul ăsta pentru a detașa ceva.

Nu a fost ușor, nu mi-a ieșit din prima. Pentru ca lumina să pice bine pe mine, trebuia să dau cu stânga, iar eu sunt dreptace. Filmul actual are 3 minute și 40 de secunde. Primul video pe care l-am făcut a avut peste 5 minute, pentru că nu loveam suficient de tare. Vedeam că nu se taie părul, așa că am început să dau mai tare, am început să dau și cu două mâini, și când am văzut că în sfârșit începe să cadă părul pe podea, am zâmbit. Din cauza acelui zâmbet, a trebuit să mai aștept câteva luni și să refac tot filmul.

În completarea performance-ului, am făcut o listă de plângeri împotriva mea, cu afirmații precum: Stop making art only about yourself. Stop believing in astrology, it’s uncool. Stop being daddy’s girl. Sunt 170 și ceva de litere pe care vreau să le brodez cu părul acela pe cămașa albă de noapte pe care am purtat-o când l-am strivit. Mi-am dorit să-mi tai părul și să nu mai fie o parte din mine, dar și să îi dau o a doua viață.

Erau minus trei grade în ianuarie, când am filmat performance-ul pentru a doua oară. După experiența aia, m-am dus acasă și am plâns. Nu simți durerea în păr, dar asta nu înseamnă că corpul tău nu simte ceva. O eliberare. Ceva greu de explicat.”

Articol apărut în numărul de aprilie al revistei Harper’s BAZAAR România.

Citiți și: “Despre intimitate: Iringó Demeter, fotografă”!

Foto: prin amabilitatea artistei

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here