Despre intimitate: Svetlana Cârstean, poetă

Cinci artiste vizuale, regizoare și scriitoare povestesc cum se apropie de cele mai vulnerabile și personale momente din viața lor sau a altora. Cel de-al treilea episod al seriei este dedicat poetei Svetlana Cârstean.

0
62
Svetlana Cârstean

Autoarea cărții-cult de poezie Floarea de menghină reflectează asupra legăturii dintre scris și corp.

(Când am scris Floarea de menghină, aveam 24 de ani. Mi s-a spus după publicare că acest poem este o radiografie a comunismului, cu pionieri, ierbare, ateliere de lăcătușerie, dacii vechi, imnuri și sentimente înalte patriotice. Eu am răspuns că nu despre comunism am vrut să scriu. Mi s-a spus că menghina e însăși metafora comunismului, că am inventat-o ca să descriu constrângerea și interdicțiile. Am răspuns că nu e o metaforă a comunismului și că nu e nici măcar o metaforă. Am răspuns că n-am vrut să scriu decât despre corp, era prima încercare timidă de investigare a unui teritoriu pe care nu-l luasem deloc pe atunci în stăpânire. Un teritoriu străin, cumva familiar, atât de aproape și de departe simultan. Dar da, e adevărat, nici un corp nu-și poate trăi intimitatea complet în afara celorlalți și nici măcar în afara istoriei, a libertăților și constrângerilor ei.)

Intimitate înseamnă să fii singur cu tine sau cu celălalt?

Dacă intimitatea este despre reducerea distanței, dacă este despre tot ceea ce e acolo și ajunge să fie aici, te poți întreba ce e cel mai aproape de tine.

Intimitatea e corpul. Intimitatea e scrisul.

Intimitatea e violență. Știința e intimitate. Matematica e intimitate. Fizica și astronomia. Tot ce se deplasează dintr-un punct îndepărtat până în imediata proximitate a corpului tău și a minții tale e intimitate. Un om de știință care descoperă ceva necunoscut până atunci creează intimitate. Dacă un biolog îmi spune povestea unei insecte sau a unei păsări, cum a ajuns ea până la noi, cum a călătorit, dacă îmi arată corpul ei pe o planșă sau în realitate, el mă aduce în intimitatea acelei ființe și, mai mult decât atât, a speciei. Dacă un om de știință îmi explică focul, felul în care apare, în care acesta se menține și-n care se stinge, dacă mă face să înțeleg că e un dans al atomilor în interiorul focului, această înțelegere va fi o intimitate a mea cu focul. Dacă un scriitor citește și desface-n bucăți un text, care la prima vedere e greu, opac, interzis apropierii, și dintr-odată cuvintele prind relief și coerență și par nu mai ușoare, ci pur și simplu la locul lor, iar povestea rămâne goală, în verosimilitatea ei, ca împăratul, atunci te afli în intimitatea unei gândiri și a unui limbaj. Orice cunoaștere generează intimitate cu viul, cu lumea, cu necunoscutul. Iar intimitatea și distanța sunt la fel de prețioase. Orice deplasare dinspre acolo spre aici, la fel ca și orice îndepărtare din punctul cel mai apropiat spre linia orizontului, desenează o dialectică a libertății și a călătoriei, pentru că ne putem apropia și îndepărta mereu de ceea ce ne atrage și de ceea ce ne sperie.

Ce e cel mai aproape de tine? Tu însăți? Privești oglinda, îți explorezi corpul și te întrebi dacă să te vezi reflectată e destul ca să fii în intimitate cu tine însăți. Întotdeauna în interiorul celei mai mari intimități va fi o piesă lipsă, un delay care va aduce frustrarea, care te va împinge să tânjești după un grad și mai mare al apropierii. Niciodată intimitatea nu e deplină, e o umbră pe un zid care-ți arată ce ar putea fi dacă ar fi. Și atunci ce sau cine e cel mai aproape de tine? Tu sau celălalt? Respirația, greutatea celuilalt, felul în care cade lumina pe spatele lui dimineața la trezire, satinarea pielii, alunița cea mai ascunsă, o cicatrice rozalie care are o poveste, un corp pe care-l știi pe de rost. E de ajuns pentru intimitate? Și se poate ca celălalt să fie mai aproape de tine decât ești tu de tine însăți?
Ce e intimitatea? E atunci când adormi cu telefonul la ureche vorbind pe skype cu cineva aflat la mare depărtare? Există intimitate în distanță sau intimitatea e doar atunci când te privești ochi în ochi cu celălalt?

(Intimitate pentru mine este și aici, și acolo.

Intimitate este nașterea. Nașterea mea a cărei amintire este îngropată cel mai adânc. Nașterea copilului meu.Intimitate este violența. Intimitate este limbajul. Și intimitate este scrisul. Și scrisul e violență, mai ales atunci când vorbești despre intimitate.)

Tânjim după o intimitate continuă. Dar ea e făcută din momente. Ea nu este continuă. Ea începe și se sfârșește. Tânjim după intimitate, acolo în interiorul ei există un aici, un prezent al prezenței care pulsează intens, un foc ce ne ține conectați nu numai la viața din jur, dar și la viața din noi. Iubirea, violența și nașterea ne trezesc de fiecare dată la viață. De miezul acela al intimității avem nevoie, din el ne hrănim, el poate fi cunoaștere, fuziune cu alt corp, sexualitate sau nu, texturi ale pielii peste alte texturi ale pielii, respirații diferite, texturi ale minții, foc, ștergerea limitelor, adevăr. În miezul intimității locuim din când în când, nu întruna. Și nici cu noi înșine nu putem fi intimi mereu.

(Dintre toate, pentru mine, scrisul creează cea mai mare intimitate.

Când îți găsești propria voce în scris, începi să te apropii mai mult de tine, să-ți fii mai intim, chiar dacă ceea ce scrii și publici tocmai începe să se îndepărteze de tine. Tu rămâi cu vocea.

Când îți găsești propria voce în scris, începi să te apropii mai mult de ceilalți, iar pentru asta nici măcar nu e nevoie să îi atingi. Poți fi în cea mai mare intimitate cu ei în lipsa corpurilor lor. Corpurile lor sunt în text, în limbaj.)

Despre corp am vrut să vorbesc în Floarea mea de menghină, despre un corp pe care-l ai și nu știi ce-i cu el, un corp în care călătorești din prima zi de viață, pe care-l explorezi în oglindă, căruia îi cresc sânii, căruia i se întâmplă multe lucruri, care o vreme pare proprietatea părinților mai degrabă decât a ta, un corp pe care-l întinzi pe un pat, îl urci pe o masă, pe care-l speli, mai stângaci la-nceput, îl îmbraci, îl atingi, pe care i-l dai altuia, pe care-l arunci în mare la fel ca-n oglindă, un corp de care ai nevoie și pe care, atâta vreme cât nu te doare nimic, nici măcar nu-l simți, atât de mare e intimitatea ta inconștientă cu el.

Despre corp am vrut să scriu în acel text, bâjbâind orbește după formele lui, iar textul însuși e un corp pe care ai vrea să nu-l doară nimic, atât de fără greș ți-l dorești.
(Sunt femeie/corpul meu plutește de atât timp/deasupra apelor întinse, alb ca o lumină de lună, impudică și tăcută./Sunt o mamă nemiloasă/care-și îmbrățișează copilul,/până la sufocare,/îl face iarăși una cu ea însăși,/ca altădată,/când burțile mari erau camere umbroase de odihnă,/erau încăperile bune dinspre stradă,/camerele vacanței veșnice,/fără durere, fără lacrimi,/erau locul acela unde nimeni nu se desparte de nimeni./Sunt o femeie, adesea urâtă,/corpul meu era ieri o barcă de hârtie/l-am aruncat în joacă pe suprafața acestei ape,/sperând să mă ducă departe./Azi sunt balena ucigașă,/adesea frumoasă,/care-și așteaptă pescarul.)

Articol apărut în numărul de aprilie al revistei Harper’s BAZAAR România.

Citiți și: “Despre intimitate: Iringó Demeter, fotografă”!

Foto: Oltin Dogaru; Makeup: Adina Vlad; Hairstyling: Diana Mogoș/HAZE Hairdressers

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here