Despre puterea cuvintelor: Jón Kalman Stefánsson

0
93
Jón Kalman Stefánsson interviu Raisa Beicu

Trilogia fiordurilor scrisă de Jón Kalman Stefánsson e precum Islanda însăși – de o frumusețe neobișnuită.

Jón Kalman Stefánsson, unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani islandezi, a ajuns în România în 2018. Și nu o singură dată, ci chiar de două ori. Prima oară, în octombrie, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), iar a doua oară în decembrie, când a luat parte la aniversarea unei librării din Timișoara și s-a întâlnit apoi și cu cititorii din București. Așadar, trei orașe în ultimele trei luni ale anului, unde a vorbit în special despre fantastica sa trilogie a fiordurilor: Între cer şi pământ, Tristeţea îngerilor și Inima omului (Ed. Polirom).

Născut la Reykjavík, Stefánsson a primit Premiul Literar Islandez și a fost nominalizat la Man Booker International Prize. Deși a început ca poet, a scris 12 cărţi de proză – atât romane, cât şi povestiri. În tot ceea ce scrie, însă, există extrem de multă poezie. Cam asta îl caracterizează, de fapt și de drept.

L-am cunoscut la FILIT. Îl citisem, dar nu asociasem literaturii sale un chip. Domnul Stefánsson locuiește înconjurat de munți și natură și aleargă de trei ori pe săptămână împreună cu câinele său. Cu părul creț, tenul deschis, are aerul nordic al prospețimii. Știți acea senzație când aduceam de afară în casă rufele înghețate iarna? Vă amintiți mirosul gerului topit în căldură? Cam așa este atmosfera creată de autorul islandez.

Jón Kalman Stefánsson scrie despre frică, șanse, moarte, speranță, devenire, îngheț, zăpadă, ger. Fără să devină intruziv, rămâne subtil, filosofic, te duce în lumi în care ai vrea să ai și tu un loc. Arată ce pot semnifica arta, poezia sau iubirea oriunde în lume – chiar și în mijlocul unei mări înghețate, în mijlocul furtunilor de zăpadă sau al vântului polar. Lupta pentru viață sau pentru o viață liniștită se dă atât la malul mării, cât mai ales în largul ei. Chiar dacă trăiesc în bărci sau în așezări construite pe grămezi de oase de cod, personajele lui au aceleași visuri, dorințe, amintiri.

După ce am recitat un vers din trilogia sa, i-am spus: „Asta nu este proză. Este poezie în proză sau proză lirică.” Atunci a luat un pix și o hârtie de pe masă și a început să scrie un cuvânt în islandeză: „Noi avem în islandeză un cuvânt care fix asta desemnează – contopirea prozei cu poezia.” Mi-a întins foaia pe care scria „Skáldskapur”.

Harper’s BAZAAR: Ați avut diverse meserii înainte de scris. Ați lucrat într-un abator, în industria peștelui, ați spălat podele, ați fost zugrav și polițist. V-a influențat vreuna dintre ele să deveniți scriitor?

Jón Kalman Stefánsson: Nu, niciuna nu a avut nimic a face. Tot ce am făcut, tot poet am ajuns. Poezia este în tine indiferent de ce ai face. Poate uneori va dura mai mult până să iei forma unui poet, dar dacă poezia e în tine, tot se va întâmpla cândva. Nu poți scăpa de destin. Sunt recunoscător că mi-a luat atâta timp să mă descopăr, c-am schimbat atât de multe joburi. Așa înțeleg acum mai bine societatea, am cunoscut o mulțime de oameni și temperamente pe care nu le-aș fi studiat dacă aș fi făcut doar școală.

H.B.: Sunteți un poet extraordinar. Vă citim proza în versuri, chit că nu este scrisă ca atare. Înainte de a scrie sunteți cumva în dubii dacă să apelați la proză sau la versuri?

J.K.S.: Nu, niciodată. Ăsta e singurul mod în care pot scrie, vine extrem de natural. Sunt un poet care scrie proză.

H.B.: Eu citesc multă poezie, dar o fac mereu când sunt singură sau vreau să fiu singură.

J.K.S.: Înțeleg perfect ce spui și cred că acesta este unul dintre motivele pentru care iubesc poezia atât de tare. Poezia este intimă, este doar a ta. Am mereu o carte de poezie cu mine.

H.B.: Vreți mereu să fiți singur?

J.K.S.: Nu că aș vrea neapărat, dar da, sunt multe momente de singurătate. Și le tratez cu poezie.

H.B.: În Între cer și pâmânt este un personaj, Bárður, care arată că a fi neconvențional ne poate duce la riscul suprem – chiar la moarte. Ce ați alege, având în minte acest context: o viață banală și sigură sau una palpitantă cu toate aceste riscuri asumate?

J.K.S.: Să trăiești fără riscuri înseamnă, de fapt, să nu trăiești. Nu o să ajungi niciodată să te cunoști. În special când ești tânăr trebuie să tragi de tine, să te duci până aproape de limită pentru a descoperi cine ești și ce îți place. Totul devine atât de ușor când îți descoperi viața! Abia atunci reușești să te calmezi, să te stabilizezi și să trăiești cu adevărat. Dacă îți alegi un drum, ține-te de el și nu te abate! Dar până ajungi acolo, riscă, luptă, pune întrebări. Multe întrebări!

H.B.: Nu obosim de la atâtea întrebări?

J.K.S.: Nu, nu e ca și cum te-ai întreba lucruri încontinuu. E foarte trist să te trezești în vârstă, să privești înapoi și să spui: „Ar fi trebuit să o iau pe ruta aia. Ar fi trebuit să acționez atunci când era momentul.” Are Pink Floyd o piesă minunată pe tema asta, Comfortably Numb. E răspunsul la întrebarea ta. Unul dintre rolurile literaturii este să prevină transformarea noastră în comfortably numb.

H.B.: Dintr-un anume punct de vedere, văd foarte multe asemănări între personajul dumneavoastră, Bárður, și Jay Gatsby, din capodopera lui F. Scott Fitzgerald. Amândoi au un vis – fie că visul e îmbrăcat în poezie ori în iubire – pentru care își dau viața. Pentru ce ați fi în stare să luptați până la moarte?

J.K.S.: Aș muri fără ezitare pentru iubire. Aș muri, de asemenea, luptând pentru umanitate, pentru democrație. Aș muri luptând împotriva fascismului. Acum 10 ani părea de neconceput ideea că Donald Trump va fi președinte, dar iată! Uneori uităm cât de gravă sau serioasă a devenit o problemă, așa că sunt extrem de implicat în subiectele sociale și politice actuale. Mi-e frică de cum devine America, de cum devine Europa, de cum se schimbă totul. Sunt tatăl a doi copii și mi-e frică de lumea pe care le-o ofer. Noi pregătim viitorul lor și mi-e teamă că nu luptăm suficient împotriva lucrurilor care nu funcționează. Istoria ne indică lucruri îngrijorătoare, cum ar fi încălzirea globală. Mi-e frică să nu alegem calea greșită noi, ca umanitate. Revenind la Bárður, el a murit pentru poezie, dar trebuie să nu uităm că ar fi putut să se întoarcă instant când a observat că nu are pufoaica la el. Dar nu a făcut-o, deși era conștient de pericolul morții. Putem da multiple sensuri motivului pentru care a ales să moară. Dar, oricum, nu e vina mea. Eu nu îmi omor personajele fără motive solide. [Râde.]

În trilogia fiordurilor, băiatul, eroul fără nume al lui Stefánsson, își vede prietenul înghețând în larg, străbăte munții viscoliţi ca să înapoieze o carte aducătoare de moarte și luptă să iasă biruitor din încercarea dragostei, care-l poartă într-o nouă călătorie peste ape întunecate și neiertătoare.

H.B.: Aș vrea să rămân un pic la dimensiunea socială/politică pe care ați adus-o în discuție. Ceea ce scrieți nu are legătură frontală cu decăderile contemporane. Direct spus: nu citim despre politică, Trump, populism, fascism sau încălzirea globală. Este literatura dumneavoastră o traducere metaforică foarte subtilă a acestor dimensiuni sau mai degrabă ne ia un pic gândul de la ele?

J.K.S.: Aș oscila spre a doua variantă. Așa cum se întâmplă cu muzica, pictura sau fotografia, literatura și arta au, în general, rol terapeutic. Eu nu scriu direct despre fricile acestea, dar am puterea, ca scriitor, să construiesc povești și lumi care vindecă oamenii.

H.B.: Construiți sperând că literatura va influența viața?

J.K.S.: Da, literatura influențează viața, iar viața influențează literatura.

H.B.: Un alt personaj pe care l-am îndrăgit foarte mult este băiatul. Pentru cei care nu v-au citit, le vom spune că băiatul este cel căruia îi revine sarcina de a înapoia volumul de poezie Paradisul Pierdut, din cauza căruia murise prietenul său, Bárður. Simbolistica acelui moment mi s-a părut absolut excepțională. Să înapoiezi un Paradis Pierdut și împrumutat. Ce ar trebui să facem noi, oamenii, cu propriile noastre Paradisuri Pierdute?

J.K.S.: Ce întrebare poetică! Cred că există multe Paradisuri Pierdute în viețile noastre. Și întrebarea este: de ce și cum le-am pierdut? Cum pierzi un Paradis? E fix ca în Biblie, cu Adam și Eva. Ce ar fi făcut Adam și Eva dacă nu ar fi pierdut Paradisul? Unde și cum ar fi fost ei acum? Ar fi fost goi, fericiți, proști? Nu ar mai fi existat omenirea? Nu ar mai fi existat Thomas Mann, Picasso, Pasolini? Datorită lor, am câștigat omenirea. Așadar, uneori trebuie să pierdem Paradisul pentru a câștiga umanitatea.

H.B.: Credeți că avem nevoie de cuvinte pentru a supraviețui?

J.K.S.: Da, clar. Mereu! Până și Dumnezeu a avut nevoie de cuvinte când a creat universul. Fără cuvinte, am fi în întuneric. Noi, ca ființe umane, avem nevoie de trei lucruri de bază: atingerile, deci simțul tactil, privirea și cuvintele. Dacă îți lipsește unul dintre ele, te dărâmi. Toate împreună duc la viață și emoții. Iar cuvintele materializează viața și emoțiile. Bineînțeles, poți folosi cuvintele și într-o nuanță cu totul negativă, poți răni oamenii prin cuvinte, poți minți sau înșela. Dar dacă îți alegi vocea corectă și cuvintele potrivite, faci oameni fericiți. Alegerea cuvintelor ne influențează izbitor calitatea vieții. Cuvintele ating oamenii și armonizează multe dintre dimensiunile umane.

H.B.: Ce este fericirea pentru dumneavoastră?

J.K.S.: Copiii mei. Numai cât mă gândesc la ei devin fericit.

Articol publicat în numărul de ianuarie-febarurie al revistei Harper’s BAZAAR România și realizat de Raisa Beicu.

Citiți și: “From Jonathan Franzen”!

Foto: Guliver/Getty Images

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here