Miezul problemei. Eseu de Diana Evans

După uciderea lui George Floyd, scriitoarea Diana Evans analizează importanța vitală a onestității, atât în capacitatea noastră de a spune adevărul celor puternici, cât și de a fi sinceri cu noi înșine, de a fi vocea tuturor membrilor societății noastre, de a cere celor privilegiați să-și asume responsabilitatea pentru dărâmarea structurilor nedrepte ale lumii și de a promova deschiderea și echitatea pentru toți.

0
Diana Evans

Am văzut cu toții acel genunchi alb zdrobind un gât negru. De secole întregi vedem asta.
I-am văzut pe negri strangulați, legați, linșați, înecați, înfometați, împușcați, înjunghiați, violați, închiși, și ne-am continuat viața ca și când toate astea nu aveau nimic de-a face cu noi, ca și când noi eram într-o altă poveste. Unul dintre motivele pentru care a fost posibil este că poveștile care ni se spun și poveștile cu care suntem cel mai des în contact și deci cele pe care deseori le alegem, nu spuneau toată povestea, cea despre genunchiul care apasă pe gât.

Și, cu toate acestea, ea era acolo, ascunsă în fraze, în absențe, în spații goale, în context. Și uneori devenea un pic mai clară și părea c-o vedem suficient ca s-o recunoaștem, dar nu suficient ca s-o înțelegem. Ca să înțelegem, ar trebui să trăim altfel, să ne scoatem ființa în afară, să răsturnăm ordinea lumii și să lăsăm turnurile aurite ale vechilor imperii să se prăbușească.

Citește și: Când cuvintele prind aripi. Eseu de Elif Shafak

George Floyd a fost un om, nu o idee. Supremația unui lucru se bazează pe dezumanizarea altuia și indiferența a tot restul. Pentru bărbatul care l-a ucis pe George Floyd, apăsându-l cu genunchiul peste opt minute și patruzeci și șase de secunde, acest gât nu era al unui alt bărbat obișnuit, ca el, un bărbat căruia poate îi plăceau meciurile de fotbal sau sendvișurile cu maioneză sau nu știu ce băutură sau care a avut o copilărie plină de umbre. Nu a văzut un om prins sub genunchiul său, ci doar un negru, ideea de negru asociată cu un bărbat față de care s-a simțit superior, înarmat cu mai multe drepturi la viață și libertate.

Așa a fost crescut. Pe el trebuie să-l învinovățim pe deplin pentru că s-a lăsat capturat și deformat și golit de compasiune de această idee a supremației albe, iar pe complicii săi pentru că au fost de acord cu el suficient de mult încât să nu-i poată salva viața lui George, poate chiar nutrind speranța că și genunchiul lor ar putea să încerce să-i oprească răsuflarea, în numele unui sacrificiu. Dar trebuie să ne uităm și la noi, la incapacitatea noastră de a contesta suficient bazele propriei noastre libertăți și de a recunoaște că din cauza ei, alții nu sunt încă liberi. Am continuat să funcționăm liniștiți cu această idee. Suntem parte din indiferență.

Poveștile sunt despre oameni. Ideile singure nu creează povești. Este nevoie de răsuflare, de sentimente, de umbre și lumini, de zile trăite din plin, de oameni care iau autobuzul, de oameni care fac dragoste, de dorințele sufletelor fără liniște și de preocupările minții. Poveștile ne fac să ne întoarcem în noi și să deschidem ferestre către altceva, către alte vieți. Paznicii noștri au fost egoiști. Multă vreme au presupus în mod periculos că nu ne interesează să vedem altceva, să vedem ceea ce era invizibil. S-au uitat doar pe fereastra cea veche din vârful turnului aurit, observând doar ceea ce știau deja, nu ceea ce nu știau. Iar noi am fost leneși.

Citește și: Cărți care te ajută să înțelegi problemele sociale cu care ne confruntăm

De ce ne-am imaginat că în niciuna din acele imagini ale invizibilului nu ne vom vedea pe noi și nu ne vom recunoaște propriile trăiri omenești? De ce ne limităm vederea și ne lăsăm pradă aceleiași miopii, devenind complici ai împărțirii nedrepte a accesului și iluminării? Și de ce continuăm să ne agățăm de același privilegiu, neînțelegând cum se simt cei care în mod repetat consumă povești din care nu fac parte, și totuși se mulțumesc cu această reflecție, cel puțin pe durata lecturii, confruntați astfel cu insinuarea că nu contează, că viața lor nu are importanță, că viața negrilor nu are importanță? Toate acestea fac parte din violență.

„Ca să înțelegem toată povestea, cea despre genunchiul unui alb care apasă pe gât un negru, ar trebui să trăim altfel, să ne scoatem ființa în afară, să răsturnăm ordinea lumii și să lăsăm turnurile aurite ale vechilor imperii să se prăbușească.”

Nu mai credeți că aveți acest privilegiu, cedați din putere, iată ce trebuie făcut. Nu mai fiți convinși că sunteți centrul. Nu credeți în ce spun alții. Deschideți toate ferestrele și uitați-vă în afară. Împărțiți libertatea, împărțiți spațiul. Diversitatea să fie standardul de bază. Răsturnați tot ce sunteți și tot ce știți. Luați-o de la capăt. Nu-i întrebați pe negrii pe care-i cunoașteți ce să faceți cu rasismul, pentru că ei sunt doar experți în suferință, nu și în soluții. Pot doar să vă spună ce simt, și de altfel o fac de multă vreme și acum au obosit.

Nu pot să vă spună cum să trăiți după moartea cumulată a lui George Floyd, Breonna Taylor, Mark Duggan, Ahmaud Arbery, Stephen Lawrence, Tamir Rice și atâția alți fii, fiice, frați, nepoate și ființe dragi, putem doar să sperăm că veți trăi altfel și veți purta o parte din această povară. Ea aparține tuturor.

Text: Diana Evans; Foto: Charlie Hopkinson

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here