INTERVIU: Nae Caranfil

0
2

Nae Caranfil (Foto: Oltin Dogaru)


In Closer to the Moon, Nae Caranfil pleaca de la legendarul caz al jafului Bancii Nationale a Romaniei din 1959. Nu se stie nici azi de ce fratii Alexandru si Paul Ioanid, sotii Monica si Igor Sevianu, Sasa Mușat si Haralambie Obodeanu au atacat si jefuit masina BNR. La un an dupa ce sunt prinsi, sunt pusi sa joace farsa reconstituirii cinematografice a jafului, dupa care barbatii sunt condamnati la moarte si executati, iar Monica Sevianu – la munca silnica pe viata. Daca in documentarul Marele jaf comunist, Alexandru Solomon nu propunea o explicatie a acestui incredibil caz, Nae Caranfil are libertatea fictiunii pentru a aprofunda o tema care il preocupa – pierderea inocentei – intr-un film vorbit in engleza si cu doua vedete pe afis: Vera Farmiga si Mark Strong. IULIA BLAGA il intalneste pe autorul acestei comedii negre despre arta care salveaza ceea ce istoria sacrifica.


Vera Farmiga si Mark Strong  (Foto: Sorin Nainer/Mandragora Movies)

Harper’s BAZAAR: Sunt multe rame in filmul tau.

Nae Caranfil: Mda, e un film cu mise en abime, daca vrei, dar care incearca sa spuna o poveste universal valabila despre ce inseamna pierderea inocentei in destinul unor oameni. Hold up-ul in sine e o incercare disperata de a regasi o inocenta pierduta. Filmul incepe cu ei deja pusi in situatie de lipsa, de regret al acestei pierderi. Povestea se petrece in Romania, are ca protagonisti niste romani, intamplator (sau nu!) ei sunt si evrei, dar asta nu inseamna ca mi-am dorit un film centrat pe temele comunismului, sau ale destinului Romaniei, sau ale istoriei noastre.

H.B.: Ai avut pierderea inocentei in minte de la bun inceput?

N.C.: Nu, dar e o tema care m-a urmarit si in alte filme. In Restul e tacere cam tot despre asta era vorba. Inocenta versus experienta.  Aici e povestea unor tineri care, in timpul razboiului, sunt sedusi de utopia comunista. Intr-un fel e si normal pentru ca, evrei fiind, atractia era aproape obligatorie. Speranta unei vieti fara persecutii venea de la Est. Supravietuiesc razboiului intr-un moment cand comunismul se instaleaza triumfal intr-o jumatate de Europa. (Triumfal pentru ei, catastrofal pentru altii.). Intr-un rastimp destul de scurt, se trezesc in functii de raspundere in cadrul aparatului de partid, ceea ce reprezinta incununarea aventurii lor. Din acel moment incepe, sa spun asa, maturizarea. Incep sa traiasca in mod real si cotidian utopia la care pusesera umarul. Dezamagirea e lenta, dar uriasa.

H.B.: Ce impresie ti-a lasat prima vizionare a reconstituirii jafului cu „actorii” lui principali in propriile roluri?

N.C.: M-a amuzat la culme faptul ca protagonistii – adica raufacatorii, adica dusmanii poporului, adica banditii –, desi scosi din puscarie dupa un an de detentie, aratau cu mult mai „spalati”, mai elevati si mai articulati decat personajele pozitive, adica aparatul de represiune. Desi filmul se dorea unul educativ, in care cei buni trebuiau sa arate atractivi si simpatici, in mod paradoxal si ironic, rezultatul era exact pe dos.

Christian McKay si Mark Strong  (Foto: Sorin Nainer/Mandragora Movies)

H.B.: Membrii bandei erau surprinzator de relaxati jucandu-si rolurile inainte de a fi executati.

N.C.: Li se spusese ca, daca vor coopera la aceasta filmare si nu vor crea probleme, vor beneficia, poate, de clementa. In filmul meu, am decis sa schimb aceasta premisa: cand ei purced la filmarea reconstituirii jafului, sentinta condamnarii la moarte s-a dat deja, nu mai exista scapare, deci in versiunea mea ei iau cu aceasta filmare o ultima gura de viata. E ca o ultima mini-vacanta inainte de „vacanta cea mare”. Dramaturgic, mi se pare o optiune mai puternica, pentru ca in aceasta situatie viata are cu totul alt gust.

H.B.: Viata are alt gust si cand filmezi?

N.C.: Pentru mine? E altceva. Nu stiu daca… Filmarile sunt foarte grele pentru oricine, sunt o proba de anduranta – si fizica, si psihologica. Mi-e frica la apropierea perioadei de filmare, pe tot parcursul ei imi doresc frecvent sa se termine odata, dar exista totusi o intensitate a trairii pe care n-o incerci in cotidian și care face ca la finalul fiecarei zile sa incerci sentimentul unui soldat scapat cu viata de pe campul de lupta, intors in transee, savurand un moment de relaxare cu constiinta faptului ca a doua zi va trebui sa se arunce din nou in lupta. La incheierea filmarilor, e foarte frumos. E un sentiment de eliberare si de triumf asupra propriei persoane, asupra propriilor vulnerabilitati.

„Cinemaul american de care fusesem eu indragostit… nu seamana cu cel de azi. Adica, cum sa-ti spun, de la Mary Poppins la Harry Potter e diferenta dintre unt si margarina.”

H.B.: Iti dorisei sa faci film in engleza?

N.C.: In adolescenta si tinerete mi-am dorit foarte tare, dar momentul cand visul devine realitate e uneori ca trenuletul electric daruit unui adult de 50 de ani, adica vine un pic cam tarziu. La momentul Closer to the Moon visul trecuse, mai ales ca cinemaul american de care fusesem eu indragostit… nu seamana cu cel de azi. Adica, cum sa-ti spun, de la Mary Poppins la Harry Potter e diferenta dintre unt si margarina. Sigur, m-am bucurat de ocazia asta, dar nu cu isteria cu care as fi facut-o acum 30 de ani.

H.B.: La proiectul la care lucrezi acum te gandesti tot de opt ani?

N.C.: Am scris 6,9 pe scara Richter acum patru ani, dar intre timp s-au miscat lucrurile cu Closer to the Moon si a trebuit sa pun scenariul deoparte. Greu de spus ce tratez acolo…  Tratez obsesia noastra, a tuturor, fata de urmatorul mare cutremur.

H.B.: Sa speram ca nu vine pana faci filmul.

N.C.: Ar fi o neobrazare sa vina, pentru ca atunci evident nu l-as mai face. Ar fi si tardiv, si de prost gust. Insa se intampla, am observat, ca filmele mele sa fie nu autobiografice, ci ante-biografice. Adica anumite lucruri pe care le povestesc intr-un film mi se intampla mie personal, dar mai tarziu. Fara sa le pot anticipa la momentul facerii filmului. E ca o provocare misterioasa a destinului.

Tim Plester, Christian McKay, Vera Farmiga, Joe Armstrong si Mark Strong (Foto: Sorin Nainer/Mandragora Movies)

H.B.: Trebuie sa fii foarte atent! Sa faci numai comedii muzicale.

N.C.: 6,9 pe scara Richter e partial si comedie muzicala. Restul e tacere a fost ante-biografic prin sondarea relatiei regizor-producator, la Asfalt tango, tema casatoriei ca institutie prefigura primul meu mariaj, Filantropica – pe cel de-al doilea, iar in È pericoloso sporgersi anticipam fara sa stiu plecarea mea din tara. Scrisesem scenariul in 1984, iar de plecat, am plecat in 1988.

H.B.: Din Closer to the Moon ce ti-ar placea sa ti se intample?

N.C.: Nu stiu, sa fac urmatorul film cu aceeasi placere cu care filmeaza condamnatii mei filmul din film.

Closer to the Moon  a avut premiera pe 7 martie.

Interviu aparut in editia Harper’s BAZAAR martie-aprilie 2014.


Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here