Dress smart

1

E adevărat că interesul pentru modă denotă superficialitate? Premiata romancieră Leïla Slimani ne spune care este părerea ei pe acest subiect.

Acum ceva vreme am primit un jurnalist în vizită la casa mea din Paris. Ne-am instalat în camera de lucru și atenția i-a fost imediat atrasă de bibliotecă. S-a uitat peste câteva cărți, m-a întrebat care sunt autorii mei preferați și ce cărți îmi plăceau când eram mică. Iar eu i-am dat cuminte răspunsurile pe care le dau mereu la aceste întrebări. După ce a plecat, mi-am dat seama că ar fi fost mult mai câștigat dacă s-ar fi uitat prin dulapul meu de haine decât prin cel de cărți. Pentru că hainele mele spun povești despre diferitele perioade prin care am trecut de-a lungul vieții: despre femeia care am fost sau care îmi doream să fiu, despre momentele lipsite de gust, despre fantezii sau clipe de fericire ori de tristețe. În dulapul meu am păstrat și câteva dintre rochiile și mantourile mamei mele, cumpărate prin anii ’70. Mai am și jeanși de când eram adolescentă, prea strâmți pentru mine acum, am chiar și rochia roșie pe care am cumpărat-o în ziua în care am câștigat Prix Goncourt în 2016 pentru romanul Cântec lin.

În cazul acestui premiu, de regulă numele câștigătorului este făcut public în jur de ora 13.00. Unii dintre finaliști se plimbă de colo-colo prin cameră toată dimineața, alții se uită la televizor sau dezleagă integrame. Eu m-am dus la shopping. Când am ajuns la ba&sh, am văzut o rochie care mi-a plăcut la nebunie și despre care m-am gândit că s-ar potrivi unei femei însărcinate (cum eram eu la momentul acela). I-am spus vânzătoarei: „Dacă iau premiul, rochia asta va fi recompensa mea. Iar dacă nu, va fi premiul meu de consolare”. Mai târziu în aceeași zi, printre felicitările pentru cel mai important premiu literar al Franței, am primit și multe complimente pentru rochie. Iar în culisele emisiunilor TV și radio, am tot fost întrebată de unde am luat-o. Și asta m-a bucurat enorm, pentru că rochia aceea scurtă și cool, într-o nuanță de un roșu aprins, era ca un simbol al fericirii mele.

Câteva săptămâni mai târziu am fost invitată să asist la prima mea prezentare de modă haute couture de la Chanel. Eram bucuroasă, dar și puțin nesigură pe mine, pentru că nu știam cu ce să mă îmbrac și cum să mă port. Editorul meu mi-a dat de înțeles că „o scriitoare serioasă nu frecventează asemenea evenimente frivole”, dar vorbele sale n-au avut efect asupra mea. La prezentare am avut ocazia să-l cunosc pe Karl Lagerfeld, cu care după show am stat împreună și am vorbit despre literatură. Mi-a povestit că i-a plăcut romanul meu, că-i adoră pe Michel Houellebecq și pe poetele Anna de Noailles și Emily Dickinson. Că prezentările sale de modă erau construite în aceleași fel în care procedează și scriitorii cu romanele: spuneau o poveste, veselă sau sumbră, iar la cele couture, eroina se și căsătorește la sfârșit. Într-o zi m-am dus să-l vizitez pe Karl la una dintre minunatele sale biblioteci. Mi-a povestit că, pentru el, literatura era o sursă inepuizabilă de inspirație. În copilărie, cărțile i-au fost singurii prieteni și îi plăcea mult să-și deseneze personaje preferate. Tot așa, am mai avut ocazia să fiu invitată la o prezentare Dior și, în timp ce admiram creațiile superbe purtate de modele, m-am dus cu gândul la bunica mea, care s-a născut în Maroc în timpul colonialismului și care n-a putut decât să viseze la asemenea rochii splendide.

„La fel cum literatura este un omagiu adus altor scriitori, moda este un mod de a celebra propriile modele care te-au inspirat în styling, indiferent că sunt vedete de cinema sau simple fete de la țară, scriitoare sau persoane necunoscute zărite în trecere.”

Femeile din familia mea au tratat moda cu seriozitate. Bunica, de exemplu, a trăit la țară, avea bani puțini, dar avea mâini de aur. Noaptea stătea și cosea haine, copiii ei nu trebuiau să fie mai prejos decât colegii lor de clasă. Pentru ocazii importante își cosea singură rochiile, inspirată de marii designeri parizieni. A adorat colecția „New Look” de la Dior și sacourile cu linii drepte de la Chanel. Era de părere că eleganța este o formă de respect vizavi de ceilalți. Mama mea, medic în Rabat, mergea la serviciu cu tocuri, costume monocrome și rochii cu imprimeu „piciorul cocoșului”. Pacienții îi mulțumeau uneori că se îmbrăca atât de frumos pentru ei.

Foto, de la stânga: Stephane Cardinale-Corbis/Corbis via Getty Images; Foc Kan/Wireimage; Pascal Segretain/Getty Images

Când mama era plecată, sora mea și cu mine dădeam iama în hainele ei. Inventam tot felul de povești și aerul unei rochii de vară sau vreo fustă-creion ne dădea impresia că suntem prințese suave sau temute femei de afaceri. Hainele reprezintă o modalitate de a lua o altă identitate, de a evada sau de a visa că ești cineva care nu ești în realitate. Și nu e asta exact ceea ce face un scriitor când creează o poveste? Eu, când îmi creez personajele, încerc să mă pun în pielea lor și mereu îmi imaginez și felul în care sunt îmbrăcate. În romanul În grădina căpcăunului, de exemplu, eroinei îi place să poarte haine masculine, pe de o parte ca o formă de fetișism, pe de alta pentru a-și masca feminitatea prădătoare. În Cântec lin, Louise poartă o rochie cu guler Peter Pan și pantofi strălucitori, ca o bonă din povești. 

Când am plecat la facultate la Paris m-am simțit îngrozitor de singură, au fost câteva weekenduri în care n-am avut cu cine să schimb o vorbă. Așa că mi-am construit un personaj. Purtam un cojoc afgan uriaș și o fustă cu talie înaltă pe care o luasem dintr-un magazin de vechituri și pe care mi-o prindeam cu o centură ca să maschez niște pete pe care nu reușisem să le îndepărtez. Aveam niște cizme de un roșu închis și uite-așa umblam pe stradă. Outfitul ăsta era pe-atunci felul meu de a face față orașului – și mie. Era un soi de armură care să mă protejeze de propria-mi singurătate și care să-mi dea curaj de a înfrunta lumea. Trecătorii îmi aruncau uneori priviri amuzate, am și acum câteva amintiri minunate din timpul acestor plimbări solitare. Eram o studentă săracă, dar mă simțem ca una dintre actrițele acelea de la Hollywood care-i plăceau tatălui meu. Văzusem cu el Funny Face (Mutra nostimă), Gilda, Vertigo (Amețeala); erau atât de diferite de mine femeile acelea albe cu părul mătăsos, iar eu îmi doream în secret să fiu ca ele. Să-mi pot ascunde fricile într-o rochie amplă din mătase și să stau deasupra unei aerisiri de metrou, care să-mi fluture fusta. La fel cum literatura este un omagiu adus altor scriitori, moda este un mod de a celebra propriile modele care te-au inspirat în styling, indiferent că sunt vedete de cinema sau simple fete de la țară, scriitoare sau persoane necunoscute zărite în trecere.

„Hainele mele spun povești despre diferitele perioade prin care am trecut de-a lungul vieții: despre femeia care am fost sau care îmi doream să fiu, despre momentele lipsite de gust, despre fantezii sau clipe de fericire ori de tristețe.”

A fi scriitor înseamnă a-ți găsi vocea proprie, acel je ne sais quoi care te face unic și recognoscibil. A scrie nu înseamnă a seduce. Nu scrii pentru că vrei să fii adorat, ci pentru a te exprima. Și se pare că acest lucru se aplică și în modă. Te poți îmbrăca nu pentru a provoca admirație, ci pentru a-ți exprima unicitatea. A avea stil înseamnă a ști cine ești. Dar să fim sinceri, motivul pentru care nu i-am sugerat jurnalistului să facă un tur de șifonier a fost teama că mă va crede trivială, superficială. O scriitoare, mai mult decât un scriitor, se presupune că se află deasupra acestui soi de frivolitate. Timp de secole, femeile scriitoare au fost considerate inferioare, incapabile de gânduri profunde pe teme filosofice, metafizice sau istorice. Prin urmare, femeile intelectuale se simt uneori obligate să fie ultraserioase, să considere că aspectul lor nu contează. După cum spune și expresia Sois belle et tais-toi (Fii frumușică și taci), când o femeie alege să-i pese de aspectul ei, într-un fel renunță la a se face ascultată.

Acum câțiva ani am luat parte la o ședință foto pentru o revistă, împreună cu un scriitor marocan. Ne-am petrecut ziua în Marais, pozând în piese superbe de la Courrèges, Dior și Hermès. După ce a apărut pictorialul, un jurnalist de la un ziar a lansat un atac dur la adresa mea: Cum poate o intelectuală să se coboare la nivelul unui asemenea prostii? Mai mult, cum a îndrăznit o intelectuală din sudul Mediteranei – cu alte cuvinte, dintr-o țară săracă – să se prezinte în haine scumpe, de designer? Pentru acest ziarist, pictorialul a fost dovada că eram o scriitoare neserioasă, lipsită de orice profunzime și responsabilitate. Sunt femeie, intelectuală și de origine africană, așa că ar trebui să mă îmbrac auster și discret.

Eu însă mă îmbrac pentru a mă simți liberă, pentru că-mi face plăcere, pentru că știu că voi îmbătrâni și voi muri, și înainte de asta vreau să mă simt frumoasă. Dacă unii văd în asta o dovadă a superficialității este doar pentru că este opusul tristeții. Când știi că într-o bună zi vei dispărea de pe fața pământului, ce poate fi mai frumos și mai sfidător decât a te înfrumuseța? Eleganța este un stil de viață, o formă de respect, un mod de a-ți ascunde durerea. Moda îți oferă posibilitatea de a te reinventa în fiecare zi, de a fi nici la fel, dar nici complet altcineva. Un scriitor nu va putea avea niciodată un caracter pur, el scrie din toată ființa sa, cu tot cu dorințe, preferințe și capricii.

Traducere: Mara Wagner
Foto portret: Martin Bureau/AFP via Getty Images

 

Facebook Comments

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here