Când cuvintele prind aripi. Eseu de Elif Shafak

Nominalizată pentru premiul Booker, Elif Shafak vorbește cu elocvență despre cum să gândim pozitiv într-o lume în care înțelepciunea poate fi greu de găsit. O pledoarie pentru arta de a povesti.

0
Elif Shafak

Rețelele sociale sunt ca luna. Au o față luminoasă și una întunecată. Multă vreme, lumea întreagă a văzut și pus accentul doar pe partea luminoasă. Faptul că ne conectează dincolo de frontiere, că oferă o voce fiecărui om, indiferent de statut sau ierarhie, că se deschid creativității, inovației și unor posibilități până acum inimaginabile… Dinamismul și acoperirea infinită i-au fascinat pe oamenii de toate vârstele și ocupațiile. Dar partea întunecată era și ea acolo, încă de la început, dospind încet în fundal.

Ea a permis furiei și prejudecăților să-și găsească un canal, să se adâncească diferențele și polarizările, să se șteargă nuanțele în favoarea generalizărilor, să se construiască triburi artificiale și „ghetouri digitale”, să se răspândească dezinformarea, calomniile și discursurile incitatoare la ură…

Cu întârziere, tot mai mulți oameni au observat puterea distructivă a tehnologiilor digitale și și-au exprimat îngrijorarea, dar adevărul este că acestea deveniseră între timp o parte atât de importantă a vieții noastre de zi cu zi, încât nu mai puteam cu adevărat să le punem la îndoială. Suntem niște ființe ale obiceiurilor, iar rețelele sociale ne deveniseră obiceiul numărul unu. Iubeam Twitter și Instagram și Facebook și dacă unii oameni foloseau aceste platforme cu intenții greșite, era problema lor, nu a noastră. Din acel moment, am tratat internetul ca un fenomen firesc, asupra căruia nu prea aveam control, la fel ca răsăritul soarelui sau fazele lunii – ceva ce ne afecta, în mod clar, dar cumva se întâmpla în afara noastră.

Citește și: Sandy Powell vorbește despre… Jocul costumelor

Izbucnirea pandemiei COVID-19 a scos la lumină prăpastia dintre cele două fețe ale rețelelor sociale, mai mult ca niciodată. Pe de o parte, ne-au uns pe toți la suflet clipurile cu oameni din lumea întreagă aflați în izolare, care cântau la balcoane sau aplaudau eforturile celor din prima linie. S-au organizat strângeri de fonduri online, iar actele de altruism și omenie au devenit tot mai vizibile și însuflețitoare. Am început să fim mai atenți la lucruri care păreau neînsemnate, banale, și să le împărtășim cu ceilalți mai des: fotografia pâinii pe care tocmai o scoteam din cuptor, chiar dacă imperfectă, bătaia din aripi a unui fluture, frumusețea unei magnolii înflorite pe care am observat-o în parc… Toate aceste momente au devenit prețioase.

Pe de altă parte însă, și în același timp, pe internet a început să circule și un șuvoi de teorii conspiraționiste și dezinformări periculoase. Într-o lume în care încrederea colectivă în instituțiile democratice de bază fusese deja zguduită, efectul s-a dovedit a fi extrem de distructiv. S-au răstălmăcit cuvinte, au fost găsiți țapi ispășitori, s-au fabricat minciuni. Și asta s-a întâmplat nu numai în colțurile întunecate și îndepărtate ale internetului, ci și în cultura dominantă, și uneori am împărtășit unele dintre aceste „teorii” cu membrii familiei noastre sau cu prietenii, fără să știm că erau minciuni. Și astfel, aceste bucăți de anti-știință, anti-informație, anti-adevăr nu au făcut decât să se întărească.

„Trăim într-o epocă în care este prea multă informație, dar puțină cunoaștere, și și mai puțină înțelepciune. Acestea sunt lucruri complet diferite. Dacă avem multe informații despre un anumit subiect, nu înseamnă că automat suntem niște buni «cunoscători» ai subiectului. De fapt, paradoxal, bombardarea cu informații poate fi uneori cel mai mare obstacol în calea cunoașterii.”

Încă de la începutul pandemiei am citit tot felul de lucruri fără sens și unele dintre ele mi-au fost trimise de mama, de copiii mei, de prieteni, cu cele mai bune intenții. „Se pare că virusul nu afectează genele turcilor așa de rău ca alte naționalități”, își scriau oamenii la începutul lui martie. Nu-mi puteam crede ochilor. Unii pretindeau că „virusul îi omoară mai puțin pe negri decât pe albi”, un argument care nu numai că era greșit, dar și jignitor în fața realității, din moment ce pandemia afectase disproporționat mai mult minoritățile din această țară. Am citit și despre nenumărate „remedii”. Unele păreau nevinovate, altele incredibil de periculoase.

Citește și: Viața mea culturală: interviu cu Ioana Marchidan

Mă îngrijorează profund când văd că această tendință câștigă teren. Mă îngrijorează să văd că suntem împărțiți în insule epidemiologice. Chiar și în fața a ceva atât de universal catastrofic cum este o pandemie, oamenii continuă să rămână și să creadă în „realitățile lor alternative”.

Sunt o povestitoare. Cred în puterea povestirii. Pentru mine, cuvintele sunt magice. Ne conectează, ne fac mai conștienți, mai umani, mai înțelegători. Dar în același timp sunt conștientă că în era post-informațională, cuvintele pot fi ușor folosite în scopul opus, să despartă, să deconecteze, să ne desensibilizeze mintea. Și atunci, cum ne găsim drumul în acest labirint?

Cărțile cred că ne pot ghida, inspira, trezi și uneori chiar salva. Știu acest lucru pentru că mi s-a întâmplat.

Mi-am petrecut copilăria în trei țări: Franța, Turcia și Spania. Primul meu „acasă”, la Strasbourg, era plin de tineri imigranți, studenți de stânga și artiști boemi. După o vreme, părinții mei au divorțat. Tata a rămas la Strasbourg, iar eu și mama ne-am mutat la Ankara, la bunica mea. Pentru mama, Turcia era „patria”. Pentru mine, era o țară nouă, un teritoriu necunoscut pe care trebuia să-l descopăr. Noul meu „acasă” era situat într-un cartier foarte patriarhal și conservator. Întotdeauna m-am simțit diferită acolo. După mai mulți ani, ne-am mutat din nou, de data aceasta la Madrid. „Acasă” era acum un mediu vizibil multicultural și cosmopolit. Iată, crescând, am putut vedea lumi diferite, contraste adânci, și poate că nu mi-e străină senzația de a fi o străină peste tot.

Cărțile însă m-au urmat peste tot pe unde am fost în toți acești ani. Imaginația mi-era singura valiză. Arta povestirii a devenit ca un lipici existențial, care-mi ținea la un loc toate bucățile ființei. Cărțile și literatura mi-au dat un sentiment de continuitate, coerență și centrare, care altfel mi-ar fi lipsit cu desăvârșire.

Trăim într-o epocă în care este prea multă informație, dar puțină cunoaștere, și și mai puțină înțelepciune. Acestea sunt lucruri complet diferite. Dacă avem multe informații despre un anumit subiect, nu înseamnă că automat suntem niște buni „cunoscători” ai subiectului. De fapt, paradoxal, bombardarea cu informații poate fi uneori cel mai mare obstacol în calea cunoașterii.

Cât despre înțelepciune, ea are nevoie ca mintea și inima să lucreze împreună, să înțelegem importanța faptelor, a cunoștințelor și cercetărilor, dar și puterea sentimentelor și percepțiilor. De aceea este foarte posibil să cunoaștem persoane care sunt extrem de informate și pot vorbi cu multă elocvență și autoritate despre subiectele lor predilecte, și care totuși arată un nivel foarte scăzut de empatie și unul și mai scăzut de înțelepciune pe alte teme. Ați întâlnit vreodată pe cineva care poate vorbi ore-n șir despre chestiuni complicate ca „fluxurile financiare internaționale și crizele monetare” sau „factorii determinanți ai integrității electorale și administrația în sistemele democratice avansate”, dar este surprinzător de inapt atunci când este vorba să-și exprime sentimentele cele mai simple? Se întâmplă.

De aceea avem nevoie de povești. Avem nevoie de ficțiune ca să facem legăturile.
Din când în când întâlnesc câte un cititor pe la vreun festival sau eveniment literar care-mi spune: „Îmi pare rău, nu citesc ficțiune. Citesc doar chestii importante, reale – istorie, politică, economie. Se întâmplă atâtea în lume, trebuie să țin pasul. Deci chiar nu am timp și de ficțiune”.

Această tendință, de a împărți cunoașterea și înțelegerea în compartimente și categorii rigide, mă neliniștește. Ficțiunea este despre orice: istorie, politică, filosofie, știință, dragoste, frică, suferință, reziliență – orice există în viață, există și în ficțiune. Arta povestirii promovează inteligența emoțională. Fie că suntem dentiști, ingineri, doctori, politicieni, designeri, brutari, profesori sau studenți… oricare ar fi natura pasiunii sau carierei noastre, nu știu pe nimeni în viața asta care să nu aibă nevoie de inteligență emoțională.

Nu spun că ar trebui să citim mai puțină nonficțiune. Dimpotrivă. Să citim din ambele. Nu este mai bine să citim de toate? Cred cu toată puterea că o combinație de ficțiune și nonficțiune face mult mai bine și minții, și sufletului. De la est la vest. Ce ar trebui să citim mai puțin însă este fluxul de știri care ne vin pe rețelele sociale. Nu avem nevoie de informații fără sfârșit. Adevărul este că nici nu le putem procesa pe toate. Așa că ar trebui să integrăm mai puține informații și mai multe analize de profunzime. Putem citi mai puține „știri de ultimă oră” și, clar, mai multe cărți. Literatura ne ajută să ne conectăm cu celelalte ființe umane într-un mod mult mai profund – ne activează imaginația, gândirea, emoțiile, adunându-le la un loc.

Arta de a povesti ne ajută să încetinim ritmul într-o lume digitală construită pe viteze accelerate și consum infinit. Oricât de repede și de departe alergăm pe această bandă, știm că putem foarte ușor să rămânem în urmă. Nu este niciodată destul. Cu toate știrile de pe glob, există prea multă nesiguranță în aer și un sentiment că oricând se poate întâmpla ceva mai rău. Nimic nu mai pare solid. Și dintr-odată este epuizant să fii o ființă umană într-o lume lichidă.

De-a lungul unei zile, în orice zi, aproape toată energia noastră se strecoară afară. Ne gândim mereu îngrijorați la reacția celorlalți (chiar și când suntem online… mai ales atunci!). Comparația și contrastul între viața noastră și a celorlalți ne face profund nefericiți, nemulțumiți.

Lectura romanelor este antidotul consumului rapid. Chiar și în cea mai strictă carantină, reușim să călătorim, nu numai în alte locuri, aproape și departe, dar și înăuntru. A citi înseamnă a ne schimba. A citi înseamnă a ne retrage într-o bogată grădină interioară, unde ne putem aduna gândurile și reconecta cu noi înșine. Nu putem supraviețui într-un mare oraș dacă nu avem o grădină interioară.

Cuvintele sunt importante. Întotdeauna au fost. Haideți să le folosim ca să scoatem la iveală ce este mai bun în noi. Arta de a povesti ne șoptește vorbe înțelepte în ureche, seamănă empatie în inimile noastre, ne ajută să ne schimbăm unghiul cognitiv și să vedem lumea prin alți ochi, și, în final, ne reamintește că nu suntem și nu am fost niciodată singuri.

How to Stay Sane in An Age of Division, de Elif Shafak a apărut în Marea Britanie la finalul lui august.

Text: Elif Shafak; Traducere: Alexandra Mladin; Foto: Philip Sinden

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here