Éric-Emmanuel Schmitt: Viața mea în cărți

0
302

Éric-Emmanuel Schmitt s-a bucurat de succes de la primele scrieri. Prima lui piesă de teatru – La Nuit de Valognes, pusă în scenă în 1991, în Franța – l-a impus ca un autor de urmărit. Cu cea de-a doua – Le Visiteur – câștiga deja trei premii Molières în 1994. Fără să renunțe la dramaturgie, a început să scrie povestiri și romane despre copilărie, spiritualitate, toleranță, dragoste, libertate și puterea imaginației asupra vieților noastre. E tradus în 45 de limbi și jucat în mod regulat în peste 50 de țări, iar cărți precum Oscar și Tanti Roz, Elixirul dragostei, Domnul Ibrahim şi florile din Coran și Evanghelia după Pilat au devenit adevărate bestseller-uri.

Cu Omul care vedea dincolo de chipuri, cel mai recent roman tradus în limba română, el revine la tema experiențelor spirituale printr-o poveste în care suspansul întâlnește filosofia. Protagonistul, cel care vede „dincolo de chipuri”, este un jurnalist stagiar, supraviețuitorul unui atentat terorist din Charleroi. Prin intermediul lui Augustin, scriitorul – care e prezent pentru prima oară și ca personaj într-un roman de-al său – reflectează asupra violenței și sacrului.

Éric-Emmanuel Schmitt vorbește cu BAZAAR despre viața lui de cititor și scriitor.

Harper’s BAZAAR: Voi împrumuta tactica lui Augustin, personajul principal din Omul care vedea dincolo de chipuri, și mă voi invita la dumneavoastră acasă. Cum arată spațiul în care scrieți?

Éric-Emmanuel Schmitt: E o fermă-castel, din 1601, în zona rurală din sudul Bruxelles-ului. Clădirea e înconjurată de ziduri de apărare din secolul al XI-lea și de turnuri de pază din care se putea vedea inamicul venind de departe și care datează tot din secolul al XI-lea. Sub pivnițele casei se întâlnesc trei izvoare. Întreaga zonă e locuită din Neanderthal. Mi se pare un loc magic, cu o încărcătură energetică și cosmică, un loc unde te simți liniștit din primul momentul în care ajungi. O întâlnire a forțelor telurice creează sentimentul de pace. M-am îndrăgostit de acest loc și aici îmi scriu cărțile. Dar ideile nu-mi vin acasă, ci când călătoresc. De aceea îmi place atât de mult să călătoresc. Ieri [miercuri, 24 octombrie] avionul spre București a avut patru ore și jumătate întârziere, așa că am scris o nuvelă în aeroport. Călătoriile mă inspiră, atât prin ceea ce descopăr în cursul lor, cât și prin contextul lor, prin faptul că sunt rupt de lume.

H.B.: Personajul numit Éric-Emmanuel Schmitt din roman își compune cărțile în timp ce hoinărește cu câinii săi. Cum funcționează asta în cazul dumneavoastră?

E-E.S.: E absolut valabil și în cazul meu. Pentru a-mi scrie cărțile, am nevoie de apă, de cer și de foc. Am nevoie de apă pentru că înot și îmi vin multe idei în timp ce înot. Am nevoie de cer pentru că fac plimbări lungi cu câinii mei și ideile se sedimentează. Am nevoie de foc pentru că uitându-mă la foc, visez. Hipnotizat de flăcări, îmi las ideile și poveștile din minte să se îmbogățească.

H.B.: Compuneți în minte toate cărțile, chiar și atunci când e vorba despre un roman, nu o povestire sau o piesă?

E-E.S.: Da, întotdeauna. Când încep să scriu, cartea există, trebuie doar s-o pun pe hârtie. Știu că trebuie să scriu o carte când încep să mă detest. Când îmi vine să-mi spun: „Ești un trântor, nu faci nimic.” Așa m-apuc să scriu cartea care trăiește deja în mine.

H.B.: „Remarc volume legate în diverse culori care acoperă zidul din fundul încăperii, înalt de cinci metri”, spune naratorul, Augustin, aflat în salonul lui Éric-Emmanuel Schmitt. Descrierea corespunde bibliotecii pe care o aveți?

E-E.S.: Tot ce am scris în carte despre personajul Éric-Emmanuel Schmitt e adevărat. Pentru prima oară în vreo carte de-a mea, mi-a lipsit imaginația. Am ținut să scriu doar adevărul despre mine ca să-i las pe alții să scrie lucrurile false. [Râde.]

H.B.: Cum vă organizați cărțile în bibliotecă?

E-E.S.: După colecție și uneori după editură. În interiorul colecțiilor, le ordonez alfabetic, dar această ordine e mereu stricată de faptul că iau o carte, caut ceva în ea sau o citesc și n-o pun înapoi chiar la locul ei. Îmi place să existe o unitate vizuală. De fapt, am mai multe biblioteci: de literatură, de filosofie, de muzică, de teatru. Sunt piese diferite de mobilier. Și mai am o bibliotecă de lucru în birou, plină de dicționare, enciclopedii ș.a.m.d.

H.B.: La ce cărți vă tot întoarceți?

E-E.S.: Sunt două, foarte diferite între ele: Micul prinț, de Saint-Exupéry, și Legături primejdioase, a lui De Laclos. De fiecare dată când le recitesc, descopăr ceva ce mi-a scăpat până atunci. Pe locul al treilea în topul relecturilor este o carte a filosofului Blaise Pascal, Cugetări.

H.B.: Vă recitiți propriile cărți?

E-E.S.: Nu, pentru că fie mi le aduc aminte prea bine, fie mi le aduc aminte mai puțin, dar tot aștept să le uit de tot înainte de a le reciti. Cu memoria pe care o am, nu cred că le voi reciti în viața asta.

Din seria de autor Éric-Emmanuel Schmitt, publicată de Editura Humanitas Fiction

H.B.: V-ați referit la Diderot ca la „maestrul și idolul” dumneavoastră. Puteți rememora prima întâlnire cu opera lui?

E-E.S.: Prima oară a fost la teatru, o punere în scenă a piesei Nepotul lui Rameau. M-a captivat din punct de vedere intelectual. Am înțeles ce-mi aduce Diderot înainte să-l citesc pe Diderot, e foarte curios lucrul acesta. La Sorbona, trebuia să scriu la finalul anului al IV-lea o lucrare [de licență] de 100 de pagini. Nu știam despre ce să scriu, iar când profesorul de filosofie m-a întrebat ce subiect am ales, m-am auzit răspunzând: „Diderot”. N-aveam idee de ce am făcut această alegere, dar era prea târziu oricum. Am început să-l studiez pe Diderot și mi-am dat seama treptat de ce e o figură esențială pentru mine: e profesorul meu de libertate. Nu gândesc ca el – el e materialist, eu nu sunt, el nu credea în Dumnezeu, eu cred. Dar ne întâlnim în chestiunea libertății, de a gândi cu mintea ta și de a scrie texte care au un sens filosofic, dar nu și o haină filosofică. Pe lângă filosofie, Diderot a scris romane, piese de teatru, povestiri. Un alt lucru care îmi place foarte mult este capacitatea lui de a trece la un gând sublim la ceva foarte concret, uneori trivial. O lipsă de bun gust în sens academic, care e gustul suprem. O eleganță care vine din lipsa bunului gust. Mi se pare autorul cel mai elegant pentru că e cel mai liber. Întorcându-mă la întrebare, mai mult decât prima întâlnire au contat întâlnirile ultime.

H.B.: Ce cărți am fi surprinși să găsim în biblioteca dumneavoastră?

E-E.S.: Cred că ați fi surprinși câte volume de memorii am. Memorii ale unor actori, cântăreți, politicieni, vedete de televiziune … oameni pe care nu-i admir, nici măcar nu-mi plac neapărat, dar ale căror vieți mă interesează. Am o curiozitate naturală față de viețile tuturor oamenilor, de fapt. Câte un prieten mă mai întreabă: „De ce ai o carte a acestui tip?”, acel tip fiind autorul vreunui cântecel stupid. „Viața lui nu e stupidă”, răspund.

H.B.: Ce fel de cititor erați în copilărie?

E-E.S.: Povestea mea cu cititul a început prost. Florence, sora mea, cu cinci ani mai mare decât mine, mă lua în brațe și îmi citea. Adoram acele momente. Într-o zi, a citit greșit o frază, iar eu i-am atras atenția: „Nu, nu, în carte scrie altfel”. „Știi să citești?”, m-a întrebat. Eram foarte mic. A avut o reacție stranie: m-a dat jos din brațe, m-a insultat, m-a făcut mincinos, ca și când aș fi trădat-o. Părinții mei, care au aflat o oră mai târziu de la Florence că știu să citesc, au fost încântați de fiul lor, un mic geniu, în timp ce sora mea nu era deloc încântată. O perioadă am trăit cu impresia cu cititul e o trădare și n-am citit prea mult. Dar când aveam opt ani, m-am mutat cu familia dintr-un apartament într-o casă la țară. Mi-am pierdut toți prietenii de la bloc. În casa nouă, singur fiind, am avut un reflex care m-a salvat: am întins mâna spre o carte pe coperta căreia scria Cei trei mușchetari. Cărțile mi-au devenit prieteni din acel moment. Și, într-adevăr, datorită cărților, am prieteni de-o viață. În adolescență eram un cititor compulsiv, citeam o carte pe zi în unele perioade. La fel ca acum, vara, când citesc cărțile pentru Premiul Goncourt. [Éric-Emmanuel Schmitt este membru al Académie Goncourt, care decernează cea mai importantă distincție a literaturii franceze.]

„Știu că trebuie să scriu o carte când încep să mă detest. Când îmi vine să-mi spun: «Ești un trântor, nu faci nimic.» Așa m-apuc să scriu cartea care trăiește deja în mine.”

H.B.: Povesteați într-un interviu că ați scris prima povestire în copilărie. Care a fost reacția familiei, v-a considerat un mic geniu și atunci?

E-E.S.: Da. Familia a înțeles că sunt scriitor înaintea mea. [Râde.]

H.B.: Și când v-ați dat seama că sunteți scriitor?

E-E.S.: La 20 de ani, când am fost admis la École Normale Supérieure. Admiterea a fost dificilă și m-am bucurat că mi-am dovedit mie însumi că pot, dar apoi m-am întrebat: Cum voi valorifica aceste studii? Am tras concluzia că toate studiile mele sunt o etapă pregătitoare pentru a deveni scriitor.

H.B.: După zeci de ani de scris, resimțiți diferit, din punct de vedere emoțional sau intelectual, experiența de a scrie?

E-E.S.: Eu nu scriu pentru a spune ce cred, ci pentru a descoperi ce cred. Prin urmare, viața mea de scriitor e o serie de aventuri succesive, de explorări, de călătorii – în condiția umană, în complexitatea sentimentelor, prin rase și sexe diferite, în timp uneori. Am impresia că nu sunt tatăl cărților mele, ci fiul lor. Ele, cărțile, mă învață lucruri, mă maturizează, mă fac să gândesc. Sincer, mi se pare pasionantă viața de scriitor. Abundă în experimentări, aventuri, riscuri. În nici un caz nu mă plictisesc, mai ales că schimb mereu registrul – scriu o carte de povestiri, apoi o piesă de teatru, apoi un eseu filosofic, apoi fac un film, apoi îmi vine o idee de roman. De fiecare dată, am senzația că e prima oară. Și cultiv acest sentiment.

H.B.: În Omul care vedea dincolo de chipuri e prima oară când sunteți prezent ca personaj.

E-E.S.: Și ultima oară, cred.

H.B.: De ce?

E-E.S.: Nu-mi place să mă repet.

H.B.: Cum ați ajuns la decizia de a introduce personajul Éric-Emmanuel Schmitt?

E-E.S.: Având în minte cartea, știam că în mijlocul ei va apărea un personaj secundar numit Éric-Emmanuel Schmitt. Mi-era puțin teamă să ajung la acel moment din cauza riscurilor pe care le prezenta: de a fi lipsit de naturalețe și de a părea vanitos, fie prin complezență, fie printr-o răutate excesivă. Dar rațiunea pentru care eu sunt prezent ca personaj n-are de-a face cu narcisismul. Așa cum ați văzut, întrebarea principală a cărții este: Cine scrie cărțile? Era vorba, așadar, despre o mise en abyme cu un motiv întemeiat. Spre surpriza mea, a fost destul de ușor să mă scriu ca personaj pentru că naratorul cărții nu sunt eu, ci Augustin, așa că m-am descris prin ochii lui Augustin.

„Cred că ați fi surprinși câte volume de memorii am. Memorii ale unor actori, cântăreți, politicieni, vedete de televiziune … oameni pe care nu-i admir, nici măcar nu-mi plac neapărat, dar ale căror vieți mă interesează.”

H.B.: Ați fost descris ca un „moralist lucid”. În același timp, ați spus că moraliștii nu sunt scriitori buni. Cum se poate scrie bine despre alegeri etice și comportament moral?

E-E.S.: Cred că poți evita capcanele moralismului dacă nu-i spui cititorului ce să creadă, ci scrii fraze care-l pun pe gânduri și îi permit să tragă singur concluzii. Sunt foarte socratic în relația mea cu cititorul. Construiesc un dispozitiv narativ cu mai multe straturi, unii cititori se opresc la primul strat, alții merg mai departe. Iar la nivelul formulării îmi plac frazele-trapă. În teatru, când o trapă se deschide, personajul coboară sau cade prin ea. Într-o casă, deschizi trapa pentru a coborî în pivniță. În cărțile mele, frazele-trapă sunt cele prin care cazi pentru că sunt în același timp clare și obscure. Simplitatea formulării creează mister și spațiu pentru ca cititorul să reflecteze. Apoi, mă servesc mult de emoție. Unii spun că emoțiile anesteziază viața intelectuală. Deloc.

H.B.: Având cititorii în minte, care-i rațiunea pentru care scrieți?

E-E.S.: Îmi iau cititorul de braț și îi spun: „Te voi duce undeva. Pe drum te voi distra, dar în același timp călătoria va declanșa în tine emoții sau gânduri pe care nu le-ai fi avut altfel.” E un contract dublu: cel de a-l distra și cel de a-l face să simtă sau să reflecteze. Asta-i relația mea cu cititorul. Nu mă interesează doar să-l distrez. Și nici doar să-l fac să gândească. Când am scris Domnul Ibrahim și florile din Coran, am ales să vorbesc despre toleranță nu printr-un eseu filosofic, ci prin povestea unei prietenii între un puști evreu și un băcan musulman. Dacă aș fi scris un eseu despre toleranță, câți l-ar fi citit? Probabil ar fi ajuns în bibliotecile universitare și ar fi fost citit de oameni care sunt deja toleranți, dovadă că citesc un eseu despre toleranță. Am preferat să construiesc o poveste cu speranța de a produce toleranță în rândul unor oameni care nu sunt neapărat toleranți. Cred că literatura are o putere superioară tocmai pentru că beneficiază de farmecul divertismentului. Dar pentru mine, acest divertisment trebuie să aibă o semnificație.

H.B.: După ce am citit Noaptea de foc, cartea autobiografică în care povestiți despre prima noapte mistică, petrecută acum trei decenii în timpul unei expediții în Sahara, m-am întrebat cum filosofia și misticismul au coexistat de atunci în viața dumneavoastră.

E-E.S.: O întrebare bună. Vorbesc tot timpul de pe două planuri: de filosof și de om atins de grație. Cele două planuri nu se confundă. Dacă mă întrebați: „Dumnezeu există?”, filosoful va răspunde: „Nu știu”, iar credinciosul: „Cred că da”. Credincios fiind, nu spun: „Știu că există”. Pentru că nu știu. Cred doar. Deci sunt un agnostic credincios. Cei care nu cred, sunt agnostici atei. Ei spun: „Nu știu și nu cred”. Și apoi mai sunt agnosticii indiferenți. Ei spun: „Nu știu și nu-mi pasă”. Problemele apar atunci când cineva pretinde că știe, fie că există Dumnezeu, fie că nu există. Pe scurt, e foarte important pentru mine să disting între a ști și a crede și să nu privilegiez filosoful sau credinciosul.

H.B.: Dacă ați organiza o petrecere literară acasă la dumneavoastră, pe cine ați invita?

E-E.S.: Pe Diderot, firește, pe Colette, pentru că o ador, pe Saint-Exupéry, pe Dostoievski. Dar sincer, dacă ar veni măcar unul, ar fi suficient.

Éric-Emmanuel Schmitt a fost unul dintre invitații Festivalului Național de Teatru 2018 (FNT), în timpul căruia a asistat la premiera spectacolului Copilul lui Noe (Teatrul Metropolis, regia Chris Simion-Mercurian). Seria de autor Éric-Emmanuel Schmitt, de la Humanitas Fiction, cuprinde peste 15 titluri, multe dintre ele aflate la a doua sau a treia ediție.

Foto: Roberto Frankenberg, prin amabilitatea Humanitas Fiction

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here