Eseu Nora Agapi: Timpul meu cu tata

0

„Am avut senzația că îl redescopăr pe tata în timpul filmărilor, dar nu știu dacă era neapărat o redescoperire, cât o îmbătrânire. De fapt, descopeream bătrânețea. În arhiva lui [considerată cea mai mare arhivă personală din România filmată pe peliculă: peste 21.000 de metri de peliculă, adică 35 de ore de material filmat între anii 1960 și 1990], am găsit filmări pe care nu le știam. La foarte multe am și participat, copil fiind și până am împlinit 18 ani, iar când le-am revăzut după 20 și ceva de ani mi-am dat seama că filma foarte mișto. Avea un stil anume. Era oricum întotdeauna foarte cool. Avea o foarte mare libertate și din cum punea aparatul, și din felul în care privea. Mă uitam la el ca la un zeu.

Am fost conștientă dintotdeauna că e o persoană cu totul specială pentru că făcea lucruri diferite de alți părinți. De pildă, mergea la ședința cu părinții și spunea: «Nu mă interesează ce note au fetele. Dacă am ceva de cotizat, OK, dacă nu, plec.» Sau venea la școală ca să anunțe că ne ia o săptămână în excursie și să nu ni se pună absențe. Ne ajuta să chiulim și să obținem scutiri medicale. Făceam oricum excursii foarte mișto și în timpul vacanțelor. Când mergeam cu trenul, cumpăra un compartiment întreg ca să fim numai noi. Eram și noi deosebite într-un fel, datorită lui, dar de asta am început să-mi dau seama mai târziu. Când eram foarte mică, mă simțeam doar foarte în siguranță. Știam că tata mă apără în orice situație. Cu el nu mi se putea întâmpla nimic.

Când părinții mei s-au despărțit, aveam un an și jumătate; sora mea e cu un an mai mare. Până am mers la școală, am crescut înconjurată de toți membrii familiei – mătuși, bunici, mamă, tată –, dar eu am fost mai mult cu mama la un moment dat, iar de la 7 ani am stat cu tata și sora mea în Palatul Braunstein, despre care e vorba în film [Ioan Matei Agapi a locuit cu chirie timp de 40 de ani în clădire, iar în timpul filmărilor la Timebox a fost evacuat de autoritățile locale, cu tot cu arhivă]. Părinții mei au fost întotdeauna foarte buni prieteni. Chiar dacă au fost despărțiți, n-am simțit asta pentru că nu-i știam trăind ca o familie. Când eram în clasa a IX-a sau a X-a (prin 1990 sau 1991), s-au recăsătorit. Pentru câteva luni mama s-a mutat la noi și atunci am înțeles că n-au nici o șansă împreună, dar că separat sunt doi oameni minunați. Cât despre momentul în care s-au cunoscut și pe care-l discutăm în film, știam de la tata o poveste, iar de la mama alta, dar nu i-am pus niciodată față în față.

Pasiunea pentru imagine și libertatea din cap au fost cele mai importante lucruri pe care mi le-a transmis tata. Dar n-a fost numai asta. Am avut dintotdeauna o legătură specială cu el. Îmi aduc aminte că la 11-12 ani am devenit asistentul lui, în sensul că mergeam la filmări, montam uneori cablurile, lumina. Apoi stăteam seara doar noi în bucătărie și povesteam – adică eu ascultam. Îmi povestea despre orice, despre excursii, întâmplări, hoții, dreptate, adevăr. Mulți ani la rând s-a întâmplat asta, aproape în fiecare seară.

Ce mi-a inoculat cel mai puternic tata e dorința de a nu avea nici o constrângere (de aceea cred că nici n-am putut avea vreun job fix). Apoi m-a învățat că libertatea ține de cum te simți în orice situație și de cum poți să apari oriunde, începând de la prietenii apropiați până la mersul pe stradă și statul de vorbă în magazine. Iar despre meseria de fotograf/operator am învățat multe de la el, mai ales să am curaj.

Am suferit foarte mult când am plecat din casă. Și acum visez aproape săptămânal ba că ne întoarcem în Braunstein, ba că suntem acolo. Sunt mereu în interiorul acela. Cât despre tata, el e ca pasărea Phoenix. De câte ori am o chestie nasoală, primul lucru pe care îl fac e să-l sun pe el, să-mi dea un imbold.” 

Timebox (în cinematografe din 6 decembrie) a câștigat, printre altele, Best Central and East European Documentary Film în secțiunea Between the Seas la Jihlava Festival (Cehia) și Mențiunea Specială a Juriului la Zilele Filmului Românesc – TIFF. Pentru a digitaliza negativele fotografiilor din colecția tatălui său, Nora Agapi a lansat pe sprijina.ro campania de crowdfunding „Ioan Matei Agapi – Fotograful invizibil”.

Eseu apărut în ediția Harper’s BAZAAR România decembrie 2019.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here