INTERVIU: Fabulosul destin al lui Felix K.

0
12

 

(Foto: Guliver/Getty Images)

„Bucuresti, orasul cu talciocuri si localuri de dans, tesatorii si fabrici de tutun, magazine de confectii si pasaje cu acoperisuri de sticla, chioscuri, florarese, arene de box si berarii (…)” – Cele sapte vieti ale lui Felix K.

Faceti cunostinta cu Felix K. Re­fugiat din Germania nazista, cu ajutorul marelui pianist Victor Marcu, se ascunde in Romania sub falsa identitate a unui sas. Aparent liber, este, de fapt, la cheremul fiicei capricioase a salvatorului sau, Virginia, o zvarluga adolescenta pe care trebuie s-o invete germana. Aparent liber, este, de fapt, prizonier al istoriei tulburate din anii ’30-’50. Felix, erou picaresc, e cat pe ce sa fie insu­rat cu o tataroaica, serveste doamne putred de bogate intr-un cazinou, iubeste o vaduva de cafegiu, supravietuieste cutremurului din ’40, isi regaseste iubirea vietii in anii de razboi, scapa de Gestapo si de Siguranta, dar nu si de soldatii Armatei Rosii, e acuzat de spionaj intr-un proces stalinist, cunoaste succesul artistic la batranete la Viena si se intoarce la Bucuresti dupa ce afla de la Dumnezeul cu doua fete ce este norocul si nenorocul. Si in tot acest timp nascoceste povesti, la fel de incantatoare pre­cum cele din O mie si una de nopti. Aventurile lui Felix K. ne poarta dintr-un Balcic paradiziac intr-un Bucuresti al cupolelor bizantine si al noului Palat al Telefoanelor, cu varful pierdut in ceata, si de la hotelurile de lux din Sinaia la manastirile din Carpati. Ne vedem astfel is­toria si tara prin ochii strainului, dar mai ales suntem prinsi in tavalugul narativ.

Cine este autorul strain care a imaginat aceasta poveste? Si de ce a ales ca fundal pen­tru ea Romania si o perioada istorica greu de descalcit? JAN KONEFFKE mi-a raspuns acestor curiozitati intr-o romana ireprosabila (interviul a fost realizat in intregime in limba romana si doar de cateva ori traducatoarea cartii, Ana Popa, ne-a dat o mana de ajutor), insirand povestile una dupa alta, la fel ca in carte.

Harper’s BAZAAR: Ne aflam in Libraria Humanitas de la parterul Hotelului Cismigiu – o cladire veche de o suta de ani, punct de atractie al orasului in perioada interbelica, bombardata in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, nationalizata de comunisti, din ce in ce mai degradata odata cu trecerea timpului si abia de curand restaurata. La fel ca romanul dumneavoastra, dar intr-o formula mult mai restransa, ne ofera o privire asupra istoriei ultimului secol in partea asta de lume.
Jan Koneffke: Asa-i.

H.B.: E acesta genul de loc care v-a ajutat sa descoperiti Bucurestiul de altadata?
J.K.: Cu siguranta. Sotia mea si cu mine locuim in Blocul Scriitorilor, aproape de Gradina Cismigiu, iar cand suntem in Bucuresti ne plimbam des prin aceasta zona. Cladirile, mai ales cele din anii ’30, au fost puncte de reper pentru mine in descoperirea Bucurestiului. Din pacate, nu au ramas prea multe pana azi.

H.B.: Va propun sa refacem pe scurt drumul dumneavoastra spre Bucuresti: v-ati nascut la Darmstadt, ati studiat la Berlin, ati locuit opt ani la Roma, v-ati mutat apoi la Viena, iar acum petreceti jumatate din an la Viena, iar cealalta jumatate in Romania, la Bucuresti si Maneciu. Toate aceste mutari sunt rezultatul dorintei de a nu ramane fixat intr-un loc? Sau al unor circumstante?
J.K.: Dupa absolvirea liceului, m-am dus la Berlin pentru ca voiam sa traiesc intr-un oras mare. Pana atunci locuisem, impreuna cu parintii, doar in orasele mai mici. Am studiat filosofia si literele la Berlin, dar in toamna lui 1989 ma gandeam deja sa plec. La vremea aceea, Berlinul occidental parea intrucatva un oras ireal – nu mai erau multe locuri de munca, orasul supravietuia datorita Guvernului federal care pompa milioane si milioane de marci. A urmat insa caderea Zidului Berlinului. Totul s-a schimbat. Pe 10 noiembrie eram acolo, la Zid. Am vazut oa­meni din Est trecand in Vest cu lacrimi in ochi. Noi, in Vest, eram la randul nostru emotionati. Era un nou inceput si nu-l puteam rata. Dupa nici un an si jumatate, au inceput sa se faca simtite lucruri mai putin frumoase. Adevarul e ca au existat multe prejudecati intre Est si Vest. Cei din Est auzeau lucruri urate despre Vest, si viceversa. Dupa reunificare, Germania a devenit provinciala – vorbea despre ea insasi si nimic altceva. Asta m-a enervat. Locuiam intr-o cladire noua, mare, chiar langa Poarta Brandenburg. intr-un capat al ei, apartamentele erau locuite de vechi lideri ai Partidului Comunist – de exemplu, un fost ministru al Apararii. In capatul celalalt stateau noii sefi, inclusiv ministrul Mediului de la acea vreme, Angela Merkel. (Rade.)
S-a ivit atunci ocazia de a pleca la Roma cu o bursa pentru artisti. N-am stiut de la inceput ce va insemna pentru mine. Voiam sa plec. Iubeam Roma, si inca o iubesc. Dar nu intuiam ca va urma o ruptura totala de Berlin. La 15 zile de la sosirea in Roma, m-am trezit intr-o dimineata plangand, din cauza unui vis. Visasem ca locuiam la Berlin. Am stiut atunci ca nu ma voi mai intoarce. Am invatat limba italiana. Si am rean­ceput sa scriu – in Berlin, in ultimii ani, ajunsesem intr-o infundatura din punctul asta de vedere. La Roma am reinceput sa scriu cu mare placere si tocmai acolo am scris un roman ce se petrece in Berlinul din anii ’20-’30. Imi plac povestile de familie. Era o poveste despre o matusa, sotia unui unchi de-al meu, fiica unui crestin si a unei evreice. S-a nascut in 1919 si traieste inca, are 93 de ani. Am aflat povestea ei in copilarie si mi-a ramas in memorie. Am vrut s-o pun pe hartie pentru ca bunicul meu matern a fost antisemit si n-a acceptat deloc ca cei doi sunt impreuna si au un copil. Matusa a crescut intr-un cartier din Berlin, de langa Alexanderplatz, unde in anii ’20 erau multi evrei din Galitia, Polonia si Ucraina, evrei ortodocsi, cu un tip oriental de viata, foarte di-ferit de cel al evreilor bogati care locuiau in Dahlem sau in alte cartiere. Aveau temperamentul celor care vorbesc gesticuland amplu. Am regasit temperamentul acesta, intr-un alt mod, occidental, la Roma.

„In 1998, cand am inceput sa vin in Romania, am sesizat o mare nostalgie fata de perioada interbelica si am vrut sa stiu ratiunile. M-am intrebat: daca un colectiv vorbeste doar despre trecut, inseamna ca lipseste perspectiva pentru viitor sau ca in trecut exista niste fire cu care poate fi construit ceva? (…) Unul dintre subtextele din carte este ca nu doar Felix descopera Romania, ci si eu. Cu el sosesc si eu.” – JAN KONEFFKE

H.B.: La Roma ati cunoscut-o si pe sotia dumneavoastra, romanca.
J.K.: Da, in 1998.

H.B.: Ioana Parvulescu mentioneaza in postfata noii carti ca s-a intam­plat la un bal mascat. Puteti relata intalnirea?
J.K.: In noaptea dintre 28 februarie si 1 martie, Academia Franceza – si asta-i interesant, va povestesc imediat de ce – a organizat un bal mascat la Villa Medici, langa Treptele Spaniole. Eu purtam o masca desenata direct pe piele, din culori. Nu ma puteam demasca. Cristina nu purta masca. Venise in Italia cu o bursa de specializare in restaurarea monumentelor, dupa ce studiase arhitectura la Bucuresti. Am intrat in vorba. Tinerii ei colegi incurcau adesea Bucurestiul cu Budapesta. Eu n-am facut asta si cred ca am castigat imediat o bila alba. Uneori, ignoranta celorlalti poate fi un avantaj pentru tine. Stiam cate ceva despre Romania – nu mult, ce-i drept – pentru ca avusesem ocazia sa cunosc scriitori de limba germana din Romania: pe Ernest Wichner, pe Herta Müller in 1985, pe Rolf Bossert, Klaus Hensel si altii. Stiam despre anii cei mai grei ai comunismului, anii ’80. Mi-aduc aminte de un banc spus de Rolf Bossert: „Deschide frigiderul, mi-e frig”. Conditia era sa nu fi fost taiat curentul… In plus, in 1993, fusesem in Romania impreuna cu trei colegi din Berlin, la invitatia Uniunii Scriitorilor. Le-am cunoscut atunci pe Nora Iuga (traducatoarea romanului O iubire la Tibru, al lui Joneffke – n. red.) si pe Ioana Parvulescu. Stiam, asadar, ceva despre Romania si cred ca asta i-a placut Cristinei. Initial, ea sperase ca sunt francez. (Rade). „Ah, german… Poate din Elvetia?” „Nu, din Germania.”

H.B.: Daca n-ar fi existat o poveste de dragoste, n-ar fi existat nici acest roman.
J.K.: Corect. Intamplator, la o saptamana dupa ce am cunoscut-o pe Cristina, m-au sunat din Germania sa ma intrebe daca nu vreau sa plec cu o bursa de doua luni in Bulgaria, la Plovdiv si Sofia, si sa scriu un jurnal al sederii acolo. E o ocazie, m-am gandit. Inainte de Bulgaria, puteam sa fac un drum la Bucuresti. Asa am descoperit zona. La finalul bursei, m-am intors la Roma. Dar in 2003, Cristina si cu mine ne-am mutat la Viena si la Bucuresti. La Viena, pentru ca este deja in zona balcanica. (Rade). Da, la Frankfurt am Main se spune ca Balcanii incep pe malul celalalt al raului Main, adica la Offenbach am Main… Dincolo de gluma, motivul a fost ca dupa opt ani la Roma, vorbeam limba italiana, citeam in limba italiana, visam in limba italiana (Sotia mea nu stia germana, iar eu nu stiam o boaba romaneste. Pana astazi, italiana a ramas limba noastra comuna, limba intima), iar germana o foloseam doar cand scriam. Aveam senzatia ca imi lipseste germana vorbita, limba vie, asa ca am decis sa stau, cel putin o parte din timp, si intr-un loc unde se vorbeste germana. La Berlin nu am vrut sa ma intorc. Un alt oras din Germania nu mi se parea interesant. Elvetia era prea scumpa. Ramanea doar Viena (Rade). Vara o petrecem aici, la Maneciu, unde avem o casa cu gradina. Este o liniste totala acolo si pot scrie.

H.B.: Romanul O iubire la Tibru l-ati scris la Roma sau a trebuit si in acest caz sa luati o distanta de oras?
J.K.: La Roma, in mare parte. Dar l-am terminat la Viena.

H.B.: Iar Cele sapte vieti ale lui Felix K., in Romania?
J.K.: Da, la Maneciu, in 2009 o parte si in 2010 o alta parte. A fost cartea pe care am scris-o cel mai usor. Faptele istorice si impresiile despre viata din epoca erau total interiorizate, pentru ca ma documentasem 12 ani. De fapt, la inceput, nu era o documentare, ci doar citeam pentru ca ma interesa subiectul. In 1998, cand am inceput sa vin in Romania, am sesizat o mare nostalgie fata de perioada interbelica si am vrut sa stiu ratiunile. Era vorba despre un mit sau despre o realitate?

H.B.: Ce parte din aceasta imagine nostalgica asupra interbelicului v-a trezit curiozitatea?
J.K.: In germana se numeste „o utopie indreptata inspre trecut”. M-am intrebat: daca un colectiv vorbeste doar despre trecut, inseamna ca lipseste perspectiva pentru viitor sau ca in trecut exista niste fire cu care poate fi construit ceva? Intr-un fel, m-a interesat prezentul, nu trecutul. Ce rol are mitul asta despre perioada interbelica? M-a socat, de pilda, ca in 1998, la toate standurile ambulante de carte de la Universitate, am vazut traducerea in limba romana a cartii lui Hitler, Mein Kampf. De ce ar citi-o romanii, in acel moment? In Germania, nimeni n-a citit-o cand a aparut. Din pacate. Daca ar fi citit-o, ar fi stiut mai bine ce se intampla.

H.B.: Ce ati citit pentru a intelege Romania?
J.K.: La inceput a fost greu pentru ca nu exista mult material in limba germana, si nici macar in engleza. Trebuie sa invat romana, mi-am spus. Ani si ani la rand am citit. La un moment dat, in perioada 2002-2004, am inceput sa colectionez si fotografii. In perioada respectiva gaseai inca multe anticariate, iar intr-unul am dat peste o harta a Bucurestiului din 1934. Era, de fapt, o carte, ce includea si un index de institutii, de la curti de justitie si bai publice, la cinematografe – aici (Koneffke arata catre Bd. Elisabeta, inspre Universitate – n.red.) a fost un cinema, pe care-l pomenesc si in romanul meu – si parcuri. Am gasit si un ghid al Romaniei in limba germana, din 1936, tiparit la Sibiu si dedicat lui Carol al II-lea. Mi s-a parut foarte interesant, pentru ca am putut simti imediat at­mosfera epocii. Am adunat astfel mult material si mi-am dat seama ca vreau sa scriu un roman. Unul dintre sub­textele din Cele sapte vieti ale lui Felix K. este ca nu doar Felix Kannmacher descopera Romania, ci si eu. Cu el sosesc si eu. Este un roman despre desco­perire. O alta asemanare este ca el vine din Germania, de unde fusese izgonit. Eu n-am fost chiar izgonit, dar nu mai voiam sa stau in Germania.

H.B.: Unul dintre lucrurile care mi-au placut foarte mult in carte este o anumita candoare a perspectivei, care are legatura cu ideea de desco­perire despre care vorbeati si care mi-a amintit de Enigma Otiliei, de romanele lui Camil Petrescu si de cele ale lui Mihail Drumes. Se intampla sa fi citit proza romaneasca din prima jumatate a secolului al XX-lea?
J.K.: Am citit Enigma Otiliei si probabil nu este total intamplator ca si personajul meu se numeste Felix. Romanul meu anterior, Eine nie vergessene Geschichte, spune povestea familiei Kannmacher, iar Felix apare deja ca personaj in el. Cartea a fost publicata in 2008, am inceput s-o scriu in 2006 si cred ca citisem deja Enigma Otiliei. E dificil sa-mi aduc aminte cu exactitate. Dar in romanul acela, dadeam un motiv pentru care personajul se numeste Felix. In timpul sarcinii, mama lui avea senzatia ca ceva nu este in regula si ca poarta in pantece un ou de sarpe. Mai tarziu, ea innebuneste. La nasterea lui Felix, tatal, un barbat rational, prusac, examineaza copilul si observa: „E totul in regula”. Si-l numeste Felix.
Pe langa Enigma Otiliei, am citit in germana, intr-o traducere foarte buna, Cimitirul Buna-Vestire, de Tudor Arghezi, un portret exceptional al Romaniei de atunci. O asemenea carte nu s-a scris in Germania sau in Franta in anii ’30. Foarte importante pentru mine au fost si cartile lui Camil Petrescu, Jurnalul lui Mihail Sebastian si eseul lui, Cum am devenit huligan. Plus foarte multe carti de memorii.

(Foto: Guliver/Getty Images)

„Privelistea de pe creasta iti taia rasuflarea; intinzandu-se pana la orizont, marea era de un albastru-cobalt, iar la tarm se preschimba in argint stralucitor. Barci negre paraseau portul, puse in miscare de vaslasi cu fesuri rosii (…)” – Cele sapte vieti ale lui Felix K.

H.B.: Ati spus la un moment dat ca Felix este, de fapt, fratele bunicului dumneavoastra, disparut la Berlin, la inceputul anilor ’30. Puteti detalia?
J.K.: Romanul anterior spune o istorie de familie, de la 1890 pana la 1968. Felix este o figura importanta in roman, dar nu singura. in centrul sau se afla un fapt real din familia mea. Fratele bunicului s-a indragostit de o tanara, iar la intoarcerea din razboi, bunicul s-a indragostit si el de aceeasi fata. Tot fapt este ca sora acesteia s-a indragostit de fratele bunicului. Pana la urma, s-a pus la cale o nunta dubla. Cu cateva zile inainte de nunta, fratele bunicului a plecat. Mare scandal! Intr-un orasel din provincia pomeriana, unde cuvantul dat conteaza mai mult ca orice, el a plecat! Am vrut sa povestesc asta. Singura inventie este ca fratele bunicului ar fi plecat pentru a-si construi o cariera de mare artist. Ce stim in familie este ca a trait la Berlin, ca profesor de pian, dar in ’33-’34, a disparut complet. Se spune ca s-ar fi dus in Ungaria. Dar nu se stie sigur. Iar in Ungaria n-am fost niciodata, asa ca l-am trimis in Romania si i-am construit aici o biografie. (Rade).

H.B.: Sunt multe asemanari intre dumneavoastra si personaj. Pe langa faptul ca sunteti amandoi angrenati intr-un proces de descoperire, exista si toate aceste istorii de familie, filtrate in ceea ce scrieti.
J.K.: Rimbaud spunea: „Eu sunt un altul”. Asta-i sansa scriitorilor, sa fie altii.

H.B.: Si personajul dumneavoastra spune: „Eliberati de necesitate si destin, ne-am pu­tut inventa viata, ca si cum ar fi o poveste”. Ultima poveste a lui Felix K. se incheie astfel. E acesta privilegiul scriitorilor, de a inventa vietile altora si intrucatva pe ale lor?
J.K.: Nu e rezervat scriitorilor acest privi­legiu. Oricine poate folosi fantezia pentru a da un sens vietii si pentru a imagina alterna­tive. Este ceea ce face viata noastra umana. Altminteri n-am fi mai presus de animale, care au necesitati si destin. Replica lui Felix K. este o pledoarie pentru umanizarea vietii individuale. Dar si colectivul are nevoie sa se distanteze din cand in cand de necesitati coti­diene, de ceea ce pare a fi destinul poporului si sa se gandeasca: Ce vrem? Care este proiec­tul nostru? Ce facem din societatea noastra? Am senzatia ca in momentul asta, in Europa, lipseste fantezia de a contura ceva. Utopie este un cuvant putin periculos, pentru ca a fost politizat, in special de comunisti. Daca e sa fo­losesc un cuvant mai putin emfatic, as spune „proiect”. Poate ca proiectul nu se va realiza, dar visurile conteaza.

H.B.: De asta scrieti? Pentru a ne face sa visam?
J.K.: Da. Ja. (Rade). Dar sa visam intr-un mod inteligent.

H.B.: Suntem obisnuiti sa privim Romania ca un loc din care sa emigrezi, nu unul in care sa imigrezi. Povestile ultimilor zeci de ani – din carti, presa sau spuse prin viu grai – sunt despre oameni care pleaca, nu care vin. De ce ati considerat Romania anilor ’30 un loc bun de refugiu?
J.K.: N-au fost multi care sa vina, e adevarat. Au fost cativa, dar nu multi. Insa nu m-am gandit prea mult la asta cand am scris cartea. O cronica a romanului, publicata in Germania, remarca urmatorul lucru: credeam ca stim totul despre Germania nazista, dar iata ca un scriitor german vine si ne arata perspectiva din mediul romanesc. Totul se schimba. Cititorul german nu stie multe despre epoca interbelica din Romania, dar vede cum Felix este mereu un strain, nu doar in strainatate, ci si in propria-i viata. Urmarindu-l, cititorul german se „instraineaza” si vede dintr-o perspectiva noua ce s-a intamplat. E unul dintre lucrurile care m-au motivat sa scriu.

H.B.: Aceasta perspectiva a strainului e la fel de interesanta pentru noi, cititorii romani.
J.K.: Am dorit sa fie asa. Am avut de curand o lectura in Germania, si o doamna din sala a remarcat: „Da, e interesant, dar ar fi mai interesant sa stiu cum vede un roman perioada respectiva”. I-am spus unde sa caute. Asteptarile cititorilor sunt atat de diferite… (Rade).

Romanul Cele sapte vieti ale lui Felix K. a aparut la Ed. Humanitas Fiction, in colectia „Raftul Denisei“.

Articol aparut in editia Harper’s BAZAAR iulie – august 2013. 

 

 

 

Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here