Show must go on – Eseu de Florin Piersic jr.

Pe data de 7 mai 2020, am jucat Freak Show la Teatrul Evreiesc de Stat, în fața unui public alcătuit din patru spectatori – doi cameramani, un expert IT și un tehnician de lumină și sunet. Spectacolul a fost transmis live, pe internet.

0
Florin Piersic jr.

Stau în mașină, un timp. Câteva minute. Da, abia aștept să mă întâlnesc cu Dragoș și cu toți oamenii ăia cu care am vorbit la telefon. Am stabilit toate detaliile. Totul e pus la punct și totul e bine pus la punct. N-am motive să-mi fac griji. Totul o să fie bine. Totul o să fie bine. Asta e ultima mea replică din spectacol.

Problema e că nu mă hotărăsc să mișc mașina asta. Cheia e în contact. Trebuie să plec. Bagajul meu e pe bancheta din spate. Lucrurile mele. Cele zece perechi de ochelari. Sau câte or fi. De când joc Freak Show am devenit un mic Elton John. Oriunde văd niște ochelari mai ciudați, mă opresc. Eventual îi cumpăr. Am tot felul de chinezării de ochelari. Chinezării de la magazinul de farse, chinezării din benzinării, chinezării fake, chinezării originale. O cutie întreagă. O cutie mare. Înainte de spectacol, mai umblu în cutie și aleg ochelarii potriviți pentru personajele din seara respectivă.

Azi se împlinesc șase luni de când n-am jucat Freak Show. Am repetat textul. De vreo trei ori, cap-coadă. În bagaj: ochelarii (cum spuneam), alte mici accesorii (brichetă, inel, gumă de mestecat, șirag de perle false), crucea cea mare din ipsos (vopsită în auriu) atârnată de un gablonț imens de aur (pune tu ghilimelele) pe care am dat 3 Euro într-un H&M din centrul Londrei, acum cinci ani (cum de-mi amintesc asta?, n-am idee, în general uit tot ce ține de bani, cât am cheltuit, în ce context, de ce am dat atâția bani pe o prostie etc.), pantofii de scenă, pantalonii, cămașa, căciulile (la fel de multe ca ochelarii).

Citește și: Când cuvintele prind aripi. Eseu de Elif Shafak

Să ne-nțelegem, ăsta e bagajul sim-pli-fi-cat. Sunt vreo doi ani de când am renunțat la marile accesorii: halat de mătase (cu mâneci prelungite, dintr-un material în dungi negre și portocalii), haină plină de medalii ruginite și robineți și ace de siguranță și șuruburi și piulițe și o insignă cu fața lui Heidi fetița munților (cusute cu răbdare de mine și de Andreea), vestă de lână multicoloră (făcută integral de mâinile tremurânde ale mamei mele, dintr-un ghem imens și pestriț și incert), hanorac de la second third hand, bluză de trening prea murdară ca să mai iasă la lumină, dar totuși spălată după ce am murdărit-o cu cafea și ulei de motor și ceva funingine și niște Clorox (mai există Clorox as we speak?), sacou de aur (pune tu ghilimelele) făcut de Mari (croitoreasă a sute de costume purtate de sute de actori) dintr-un material kitschos primit cadou de la Tudor (scenograf prea tânăr ca să fie genial, dar totuși genial, care l-a găsit în Doraly sau Dragonul Roșu sau Balaurul Verde sau ceva de genu’), geacă din foiță de ceapă de culoarea verde-praz (găsită de mine într-un second hand în care un domn fără dinții din față mi-a spus că a văzut de optzeci de ori filmele cu Mărgelatu), șorț cu desen cu pectorali și pachețele de abdominali (de la un magazin de kitsch-uri și aiureli din nu mai am idee ce țară), două mâini imense și verzi (ale lui Hulk, din plastic siliconat sau silicon plastifiat, nu sunt sigur), un șarpe din cauciuc (lung și foarte credibil ca apariție). Iar lista ar putea continua.

„Făceam probe de microfon (doi-zece, doi-șase, doi-zece, doi-șase) și poziții de lumină, în timp ce foștii sau viitorii spectatori vorbeau între ei și socializau, se uitau la mine ca la o maimuță ciudată care se prefăcea că e o”Făceam probe de microfon (doi-zece, doi-șase, doi-zece, doi-șase) și poziții de lumină, în timp ce foștii sau viitorii spectatori vorbeau între ei și socializau, se uitau la mine ca la o maimuță ciudată care se prefăcea că e om.” – Florin Piersic jr.m.” – Florin Piersic jr.

Am renunțat la formula inițială, cea pentru care căram o valiză de cală până la Godot, iar uneori îmi desfăceam calabalâcul între scenă și cabină, într-un spațiu strâmt prin care treceau permanent actorii care tocmai terminaseră un spectacol, ne salutam, cu unii mă îmbrățișam, unii îmi spuneau că or să rămână să mă vadă, iar eu nu știam cum să scap de ei mai repede ca să-mi aranjez toate catrafusele pe un fel de măsuță cu două rafturi (făcută de mine, vopsită de mine) pe care, după ce era gata și plină de obiecte, o căram în scenă cu Bogdan sau cu Dragoș sau cu Adi, sub privirile spectatorilor care veniseră să vadă Freak Show sau care tocmai plecau de la alt spectacol (Ia uite-l, bă, și pe-ăsta, hă-hă), iar apoi făceam probe de microfon (doi-zece, doi-șase, doi-zece, doi-șase) și poziții de lumină, în timp ce foștii sau viitorii spectatori vorbeau între ei și socializau, se uitau la mine ca la o maimuță ciudată care se prefăcea că e om, și după aia în sfârșit ieșeam din scenă și mergeam sus la cabină și rămâneam singur, dar auzeam tot vacarmul din sală în timp ce muzica din boxe creștea gradual, așa cum regizam de fiecare dată cu Adi, sau Bogdan sau Dragoș, iar spectatorii vorbeau din ce în ce mai tare, unii chiar urlau spre alții, își spuneau bancuri, la unele mese erau câte zece oameni, nu reușeai să înțelegi nimic din vacarmul ăla, dar era ceva viu, era mult, era plin, era viață, iar eu fumam câteva țigări și repetam mecanic câteva fraze din primul monolog, și dacă mama nu era deja în sală (a văzut Freak Show de vreo treizeci de ori) vorbeam cu ea la telefon un minut și ea îmi spunea o să fie minunat, ai să vezi, iar eu îi spuneam n-ai de unde să știi, te rog eu, termină cu astea, iar ea spunea bine, bine, stai liniștit, n-am spus nimic, și de cele mai multe ori Andreea trecea pe la mine să-mi aducă un grepfrut de la mama (decojit și curățat de pielițe) și să mă pupe și să-mi spună că e acolo și că îmi ține pumnii.

Citește și: 6 designeri români în vremea pandemiei și tot atâtea povești de succes

Și după ce pleca mai fumam o țigară și după aia mă uitam la ceas și îl sunam pe Dragoș sau pe Adi sau pe Bogdan și el spunea acuma îi dau drumu’, și după câteva secunde începea cântecul din Blues Brothers care dura exact șapte minute și cinzeci de secunde, iar eu mai stăteam locului vreo patru-cinci minute, apoi coboram scările spre scenă (scări în formă de cochilie de melc care intră în propria lui cochilie), pășeam atent ca nu cumva să pun piciorul aiurea și să-mi rup gâtu’ înainte să înceapă show-ul, și apoi așteptam accentul muzical care îmi dicta că acum e momentul să intri în scenă, hai frate, mișcă-te, și până venea accentul ăla inspiram timp de zece secunde și țineam aerul în plămâni zece secunde și apoi expiram zece secunde, și n-aveam timp să fac chestia asta mai mult de două ori, pentru că urechile mele vorbeau cu creierul meu și-i spuneau uite, hopa, a venit accentul, și-atunci intram, mergeam la măsuța cu obiecte, deschideam sticla cu apă, luam o gură mică, simțeam privirile oamenilor din sală, muzica creștea gradual, trompetele își umflau emfaza, finalul melodiei se apropia vertiginos în timp ce eu mergeam către scaunul din centrul scenei, mă așezam pe el, mă uitam în ochii oamenilor care deja tăceau și mă priveau cu curiozitate, mă priveau ca pe o curiozitate, muzica ajungea la punctul final, lumina creștea pe scenă, iar eu începeam să rostesc un text învățat fără ca oamenii din sală să știe sau să simtă că e text învățat. Viață. Teatru.

Pornesc mașina.
Totul o să fie bine.

Text: Florin Piersic jr.  Foto: Arhiva personală

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here