From Jonathan Franzen

0
159
Interviu Jonathan Franzen Raisa Beicu

O întâlnire pe email și apoi față în față cu celebrul scriitor.

De multe ori m-am întrebat dacă este cumva exagerat că tremur de emoții când mă gândesc la cât de bine scrie și la cât de mult m-a ajutat literatura lui. Mi-am reparat mintea și relația cu familia după ce i-am citit cărțile. Așa că, atunci când am fost rugată în cadrul unei campanii să scriu o scrisoare de mulțumire cuiva important din viața mea, cu promisiunea că acea scrisoare va ajunge la persoana respectivă, n-am ezitat să îi scriu lui.

Mi-era clar că nu îmi va răspunde, dar am simțit nevoia sinceră să îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Câteva săptămâni mai târziu, la 5:00 dimineața, am primit un email care se numea: „from Franzen”. Am fost convinsă că cineva făcea o glumă, am deschis emailul, am citit. Apoi am citit din nou și nu îmi venea să cred.

Era un email chiar de la el: (from) Jonathan Franzen (59 de ani), unul dintre cei mai apreciați și controversați autori din lume la ora actuală, câștigătorul unui National Book Award și finalist la Pulitzer. Barack Obama este marele lui fan, iar Oprah Winfrey nu îi vorbește în urma unui mare scandal. Detestă social media și este extrem de pasionat de păsări. Cunoscut mai ales pentru cele trei romane traduse și publicate în România la editura Polirom – Corecții (2004), Libertate (2011) și Puritate (2016) –, este un fel de rock star al literaturii americane. Nu se ferește niciodată să spună direct ce crede, observă lumea în cele mai mici detalii și scrie remarcabil despre tot ce analizează prin binoclu.

În primul mesaj pe care mi l-a scris, îmi mulțumea că sunt cititoarea lui. De-atunci, am tot schimbat emailuri, impresii, și l-am asigurat că aici, în România, sunt o grămadă de oameni care ar vrea să îl cunoască. Nu a durat mult și a venit invitația din partea Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), pe care a acceptat-o. „Hai să ne cunoaștem!”, mi-a scris în emailul de dinaintea venirii în România.

Ne-am cunoscut în una dintre zilele festivalului, undeva într-un hol de hotel. Mult mai înalt și mai tânăr decât mi-l imaginasem din fotografii și înregistrări, purta o cămașă în carouri și o pereche de jeanși. Eu purtam o cămașă în carouri și jeanși. „Ne-am asortat”, spune râzând. Era acolo, în fața mea, relaxat, cald și plin de emoții pozitive.
Revine la întrebări pe parcursul interviului, rectifică pe alocuri și o face mereu foarte atent și structurat. Vorbește rar, cu pauze lungi. Vorbește la fel cum scrie: cu idei simple capsulate în forme excepționale. „Hai să ne cunoaștem!”

Harper’s BAZAAR: Cărțile dumneavoastră m-au ajutat mai mult decât a făcut-o orice altceva. După ce am citit Corecții și Libertate, am înțeles că problemele familiei mele sunt, de fapt, probleme universale – se întâmplă oriunde. Am înțeles, am reparat greșeli și relații datorită literaturii pe care o scrieți. Care sunt cele mai puternice mesaje primite de la cititori privind efectul Franzen din viețile lor?

Jonathan Franzen: Ar fi mesajul de la tine, dar asta știi deja. Apoi, doi cititori diferiți mi-au spus că după ce au citit Corecții, au simțit impulsul de a arde cartea. Nu au zis-o cu răutate, ci ca o formă de terapie. A fost o reacție foarte puternică pe care am apreciat-o. Îmi mai amintesc de un băiat foarte tânăr, cam de vârsta ta, din Kansas. A venit la mine după evenimentul de lansare a romanului Puritate, a început să plângă și mi-a zis: „Mulțumesc că ai scris despre căsnicia dintre Tom și Anabel!” Asta e tot ce mi-a putut spune, dar eu am înțeles instant că și el a fost în acel tip de relație. Știa și simțea că nu poate vorbi despre ce i se întâmplase. Acea narațiune a fost probabil cel mai greu de scris pentru că mă gândeam că cineva care nu știe cum este să fii într-o asemenea relație va respinge ce va citi. Nu va empatiza, nu va înțelege. De aceea am plasat-o foarte târziu în carte, mă așteptam să fie foarte greu de asimilat. Dar pentru el, pentru tânărul din Kansas, asta a fost partea care a contat cel mai mult. I-a arătat că nu doar el trece prin acel coșmar și că nu este pe cât de singur își imagina că este înainte de a-mi citi cartea. Și asta e tot ce poți cere de la tine ca scriitor. Cred că principala sarcină a scriitorilor este să riște în orice direcție. Eu am riscat enorm când am scris despre Tom și Anabel. A fost un risc asumat, eram conștient că mult mai mulți vor fi cititorii dezgustați de poveste decât cei recunoscători pentru ea. Un risc slab recompensat, ai putea spune, doar că cei recunoscători au fost recunoscători cu adevărat. Ca scriitor, riști și dacă nu te oprești din a risca, creezi tot mai multe puncte de conexiune între oameni. Tocmai această conexiune reprezintă motivul pentru care scriu. Nu scriu pentru a transforma planeta într-un loc mai bun de trăit. Singura utilitate socială și morală a ceea ce fac este transmiterea mai departe a celui mai valoros lucru pe care scrisul mi l-a oferit: sentimentul de a nu fi singur.

H.B.: De-a lungul vieții de scriitor, ați atins teme ca familia, mediul înconjurător, tehnologia, politica. Ce urmează? La ce să ne așteptăm acum, în era Trump?

J.F.: Despre tehnologie am scris în întreaga mea carieră. Am scris despre tehnologia în medicină, tehnologia în domeniul farma, am scris despre tehnologie în Strong Motion, în Puritate, în Corecții. Mereu am fost interesat și preocupat de știință și tehnologie. Apoi, o temă foarte importantă pentru mine este mediul înconjurător, însă eu nu mă gândesc în termeni de teme când scriu. Sunt un intelectual, mă gândesc la lucruri, la evoluții, la politică, urmăresc tehnologia, sunt atent la lume, la mediul în care ne ducem viețile, mintea mea funcționează rapid și pot dezvolta idei, pot face sinapse în mod alert. Toate procesele astea sunt, însă, mult prea ușoare comparativ cu scrierea unui roman. Nu alerg după subiectele fierbinți, nu mă ghidez după actualități politice, ci mai degrabă inserez realități pentru completarea peisajului. Da, când mă apuc de scris, anumite teme ies la suprafață și le includ pentru că-mi fac romanul complet. Doar că fiind foarte la îndemână, includerea acestor teme se află printre ultimele pe lista priorităților atunci când scriu.

H.B.: Cum reușiți mereu să transformați banalul în excepțional?

J.F.: [Râde.] Da, înțeleg ce spui. Sunt lucruri banale puse în situații extreme. Ceea ce creez este uneori exagerat, construiesc universuri neobișnuite, ciudate, excepționale. De ce îmi pasă de particularitățile emoționale din relații? De ce dedic atât de multă atenție în romanele mele modului în care personajele își vorbesc între ele? Ce gândesc când își vorbesc? De ce sunt mai importante detaliile astea pentru mine decât sunt mișcările sociale sau politice? De ce sunt atât de concentrat pe interacțiunile comune dintre oameni? O să-ți răspund la toate întrebările asta dintr-un foc. Este ceva ce romanul face mult mai bine decât oricare altă formă artistică: plăcerea de a imagina emoțiile puternice pe care le experimentează oamenii între ei.

H.B.: Sunt personaje în romanele dumneavoastră greu de iubit. Dumneavoastră sunteți un scriitor greu de iubit?

J.F.: Sunt mereu surprins să văd că unii oameni nu îi consideră pe cei din familia Lambert [Corecții] simpatici. Mulți îi consideră oribili. Eu cred că există bine și rău în fiecare dintre noi. Și mai cred că ceea ce îi face buni pe oamenii buni este tocmai conștientizarea faptului că nu sunt pe deplin buni. Și mai sunt pe lume și oameni neplăcuți, victimele, oamenii care cred despre ei că sunt pe deplin buni. Ei bine, lor le este frică de literatură pentru că literatura prezintă oamenii așa cum sunt ei, cu bune și cu rele. Iar asta e de netolerat pentru cineva care crede că e deplin bun și doar alții sunt răi. Ei nu vor să citească literatură, ei vor să se uite la televizor, să audă poveștile oamenilor răi. Ăsta e unul dintre marile secrete ascunse ale literaturii: ceva bun trebuie să se întâmple cu tine pentru a avea umanitatea de a experimenta literatura. Literatura este un privilegiu al oamenilor suficient de norocoși. Privilegiul de a accepta ideea că nu sunt pe deplin buni, privilegiul de a fi deschiși la această posibilitate. Regula fundamentală atunci când vrem să experimentăm literatura constă în capacitatea de a vedea că viața e mult mai complicată decât opoziția bună-rea.

H.B.: Cât de greu este bagajul de a fi Jonathan Franzen?

J.F.: Nu foarte greu. Să zicem că ești un muzician tânăr, de 20 de ani, crezi c-o să trăiești pentru totdeauna, visezi la celebritate și lansezi un cântec care devine hit peste noapte. Apoi te trezești cu spaima de a fi nevoit să înregistrezi o nouă piesă. Intervine presiunea că trebuie să fie o piesă măcar la fel de bună ca prima și dacă nu-ți iese, o să pierzi toată celebritatea câștigată în tinerețe, ar fi Apocalipsa, ideea te-ar terifia. Asta se poate întâmpla când succesul vine la 20 de ani. Dacă ai 40 de ani și scoți Corecții, poți conștientiza că oricât de bine s-ar vinde cartea ta, oricât de bine ai fi văzut, oricât de multe satisfacții ți-ar aduce succesul, nimic nu o să dureze la infinit. Când ai 40 de ani, știi deja că o să mori cândva.

H.B.: Și care mai este miza în succesul ăsta atât de matur?

J.F.: Singurul lucru care contează într-un joc e să câștigi. Sunt o persoană extrem de competitivă. Când joc tenis, încerc din răsputeri să câștig. Dar când câștig, mă simt cumva rău pentru că de cele mai multe ori cel cu care mă confrunt este chiar și mai competitiv decât mine. Eu mă simt bine pentru câștig, el se simte rău din cauza înfrângerii, așa că în cele din urmă sfârșesc simțindu-mă și eu rău. Fiind o persoană competitivă – sau un scriitor care vrea atenție –, succesul de la început a fost satisfăcător. Apoi au venit și momente îngrozitoare: 11 Septembrie, scandalul meu cu Oprah, apariția în online a ideii că sunt o persoană oribilă, idee bazată pe replici scoase din context.

H.B.: Succesul de după meciul de tenis nu a mai fost atât de fericit.

J.F.: Da, dar ca oricare persoană competitivă, îmi place să câștig, chiar dacă devine o fericire tristă. Sunt multe alte lucruri de care mă bucur: mă bucur de viață, mă bucur de ce înseamnă viața mai departe de succes. Nu e suficient pentru mine să-mi pese dacă pierd jocul.

H.B.: Dar ce faceți când primiți aceste etichete nefondate?

J.F.: Nu prea îmi pasă dacă sunt plăcut. Cred că ideea asta propagată în online cum c-aș fi o persoană rea nu îmi influențează cu nimic poziția mea de scriitor. Nu cred că cineva va spune: „Hei, nu îl citesc pe Franzen pentru că e un om rău”. Îmi pare rău că s-a propagat ideea asta, însă am refuzat categoric insistențele agentului meu de a spune ceva urgent care să îi facă pe oameni să uite ideea c-aș fi un om rău. Nu am intervenit în scandaluri, nu am dat înapoi nici măcar când mi-au fost prezentate argumente care vizau afectarea vânzărilor. Sincer, chiar nu îmi pasă de vânzările cărților mele privite așa, din acest unghi. Nu respect existența unui grup mare de oameni care cred că sunt îngrozitor. Dacă prietenii mei ar crede că sunt îngrozitor, atunci aș avea o problemă reală. Dar așa, de ce mi-ar păsa că niște străini care nu mă cunosc emit niște păreri tâmpite la adresa mea?

H.B.: Ăsta e și motivul pentru care stați departe de social media. Nu aveți conturi online și luptați împotriva acestui curent de viralizare a vieții.

J.F.: Da, exact. Mi se pare foarte supărător, foarte agasant. Cine vrea să citească lucruri stupide și nefondate despre propria persoană? De ce să mă bag în așa ceva? Curiozitatea nu funcționează la mine în zona asta. E frustrant să vezi cum unii scot intenționat anumite afirmații din context, le rescriu și apoi te transformă într-un personaj negativ. Nu am răbdare și energie pentru asemenea false dezbateri.

H.B.: Revenind la greutatea bagajului de a fi Franzen.

J.F.: Da, așa este. Putem conchide că atunci când am devenit faimos (40 de ani), eram suficient de în vârstă pentru a ști că nu va dura la infinit. Iar perspectiva asta face lucrurile cu mult mai ușoare.

H.B.: Faima la o vârstă matură? Familia? Istoria relațiilor personale? Munca? Ce v-a făcut să fiți rock starul literaturii contemporane?

J.F.: Norocul. Am fost norocos să am părinți buni, frați buni. Am fost norocos să am talentul ăsta pentru limbaj. Am fost norocos să fiu american, să am o sănătate bună. Norocul.

H.B.: Ne face scrisul mai vulnerabili sau mai puternici?

J.F.: Amândouă, clar. Ca în toate jocurile bune, există o balanță între risc și recompensă. Asta este, de fapt, definiția unui joc bun: dacă îți asumi niște riscuri și reușești, vei fi recompensat pe măsură. Teoria este valabilă în mod evident și în literatură. Mare parte din populație nici nu poate citi un roman bun, mare parte din populație preferă să nu se expună riscului de a-și lua propria minte în mâini și de a se uita ce e înăuntrul ei. Așa că mai rămâne un procent foarte mic al oamenilor care scriu și pentru care scriu cărți. Să scrii cărți înseamnă să te expui lumii ca fiind vulnerabil. Să scrii bine cărți înseamnă să cauți în tine. Hai să fim sinceri: oamenii care fac artă sunt oameni puternici.

H.B.: Atunci, devenim oare mai puternici în urma recompenselor pe care le primim pentru riscurile asumate?

J.F.: Da și nu. Am fost conștient că în Puritate îmi asum riscuri, am atins un nivel al violenței psihologice foarte ridicat, pe care am presupus că mulți oameni îl vor urî. Iar la final așa a fost. Cred că am pierdut mulți cititori pe traseul de la Libertate la Puritate. Au renunțat pentru că Puritate a fost o carte prea intensă. Am știut foarte bine care este încercarea la care îmi supun cititorii. „OK, m-ați plăcut când am scris Corecții și Libertate, dar acum? Ce spuneți acum, când scriu Puritate? Mă mai placeți acum?” S-a dovedit că unii oameni au spus nu și asta a durut.

H.B.: Chiar dacă v-ați așteptat la pierderi.

J.F.: Chiar dacă mă așteptam, chiar dacă m-am pregătit pentru pierderea asta. Totuși, când s-a întâmplat, când cititorii nu m-au urmat, am fost nefericit. Înainte de a lansa Corecții, credeam că nimeni n-o va citi. Spre surprinderea mea, a fost cartea pe care toată lumea a plăcut-o. Așa că, după Corecții, mi-am zis: hai să continui, poate că indiferent de cât de departe voi merge, oamenii vor rămâne cu mine. Cu Puritate simt că am adunat indicii foarte interesante, indicii care mi-au arătat că există o limită.

H.B.: Nu puteți să mergeți Farther Away. [în traducere „Mai departe”, referință la volumul de eseuri cu același nume, scris de autor]

J.F.: Într-adevăr. O să încep să pierd oameni dacă apăs prea tare pe buton. Sunt eu suficient de puternic cât să nu sufăr din cauza asta? Nu, nu sunt. Cred că dezamăgirea e dezamăgire. Vrei lucruri, vrei ca toată lumea din sală să te urmeze după ce te citesc. Asta e ceea ce își dorește oricare scriitor. Dar uite că te mai lovești și de adevărul pierderii cititorilor. Așa că, nu. Nu cred că devii mereu mai puternic asumându-ți riscuri.

H.B.: Ce frici aveți?

J.F.: Mi-e frică să mă îmbolnăvesc, mi-e frică să mor, mi-e frică de înălțimi.

H.B.: Nu vă este frică de pierderea norocului?

J.F.: Nu, chiar deloc. Dacă pleci de la premisa că ești norocos, că ai deja un noroc al tău, pierderea (de orice natură) nu poate fi motiv de frică.

H.B.: Ce este fericirea pentru dumneavoastră?

J.F.: Fericirea pentru mine e să ai un job și să iubești pe cineva. Sunt fericit când lucrez la un roman sau la orice. Romanul este, totuși, mai bun pentru că fericirea durează mai mult.

H.B.: Dar este fericirea discontinuă?

J.F.: Mereu. Când scriu un roman sunt și anxios, nu dorm bine, sunt jenat de unele lucruri pe care le scriu, devin îngrijorat de cum vor înțelege prietenii, rudele sau cititorii ceea ce scriu. Sunt frustrat pentru că trebuie să rescriu o pagină – am scris și rescris o pagină timp de o lună, la un moment dat. O singură pagină într-o lună! Uneori mă simt mizerabil, dar apoi fac doi pași în spate, iau distanță, mă trezesc în fiecare dimineață și fac ceea ce trebuie să fac. Îmi spun: „Jonathan, ăsta e serviciul tău, vezi un pic mai departe, bucură-te că faci ceea ce iubești!” În fond, asta e tot ce-ți poți dori: să faci ceea ce iubești și să ai pe cine iubi.

Articol apărut în numărul de decembrie al revistei Harper’s BAZAAR România. 

Citiți și: „Scriitorii care au ajuns in topul celor mai puternici oameni de la Hollywood”!

Text: Raisa Beicu, Foto: Guliver/Getty Images

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here