Geta Brătescu

0
geta brătescu
Foto: Geta Brătescu, Doamna Oliver în costum de călătorie (Lady Oliver in her traveling costume), 1980 – 2012, Fotografie alb-negru

Cu ocazia participării ei la Bienala de la Veneția în Pavilionul României, apropiați din lumea artei conturează profilul acestei artiste extraordinare.

În atelierul Getei Brătescu, situate pe una dintre străzile înverzite și liniștite ce formează Bucureștiul din spatele blocurilor, o însemnare – „Desen mic, plăcere mare” – stă vertical pe planșetă. În jur – o puzderie de markere și creioane, carnete de toate dimensiunile – unele încă neîncepute, altele pline de formele geometrice în culori primare pe care Geta Brătescu le creează și combină performativ de opt ani –, zeci de caiete de notițe și mape cu lucrări pe care ea, cu generozitate, ți le arată. Iar în jurul planșetei, pe pereți și în sertare, alte și alte lucrări, exact așa cum și-a descris atelierul în cartea Copacul din curtea vecin`: „Aici sunt împachetată în imagini – unele create de mine, altele, reproduceri după diverse creații din toate timpurile și toată lumea. Mă simt apărată cum s-ar simți un luptător într-un turn inexpugnabil.”

În acest spațiu magic, în care se întoarce și acum dintr-o nevoie vitală de a lucra zi de zi, Geta Brătescu (91 de ani) a dansat cu penița sau cu markerul pe hârtie, a făcut „desene cu foarfeca” (colaje) și „desene cu mașina de cusut” (în material textil), a desenat cu ochii închiși pentru că oricum viziunea, nu vederea, îi conduce demersul, a realizat ilustrații fără caracter ilustrativ, preferând în schimb să interpreteze în cheie proprie simbolurile din textele literare, a conceput performance-uri și filme în care reflectează asupra convențiilor artei sau asupra condițiilor producerii propriului act artistic.

„Când desenezi cu ochii închiși se conectează mai multe acțiuni ale corpului.
Ochii privesc fără să vadă – ei sunt închiși, tu ai în minte suprafața și cu ochii gândești în suprafața respectivă. Mâna trebuie să asculte această gândire opacă. Și asta-i tot. E foarte plăcut.” – GETA BRĂTESCU

„Am lucrat cu mare plăcere. Nu am lucrat niciodată silită”, îmi spune în timp ce răsfoiește un registru gros în care sunt adunate lucrări originale, reproduceri, fotografii și scurte texte, începând cu primul său desen expus. Mâinile ei expresive – mâinile pe care le urmărim lucrând în filmul experimental cu același nume din 1977 sau în videoul Linia din 2014 – întorc paginile în care sunt arhivate multe lucrări, dar care cuprind, de fapt, doar o mică parte din activitatea ei prolifică. Unele dintre aceste lucrări au fost donate de Geta Brătescu Muzeului Național de Artă al României. Altele au fost achiziționate de unii dintre cei mai mari colecționari privați la nivel mondial. Iar altele se află acum în colecțiile unor muzee ca MoMA (New York), Centre Georges Pompidou (Paris), Tate Modern (Londra), Hammer Museum (Los Angeles) și San Francisco Museum of Modern Art. Pentru că lucrările Getei Brătescu circulă de câțiva ani în lume așa cum ea nu o mai poate face. În mai, o selecție reprezentativă va ajunge la Veneția. Întâmplarea face să fi trecut exact 50 de ani de la prima călătorie a Getei Brătescu în Italia.

FOTO: GETA BRĂTESCU, CĂTRE ALB, 1975, MONTAJ FOTOGRAFIC, 90 X 90 CM, FOTOGRAFII DE MIHAI BRĂTESCU

MAGDA RADU, CURATOR

„Participarea Getei Brătescu la Bienala de la Veneția va fi o sinteză a parcursului ei artistic. Am încercat să reunesc, pe cât posibil, lucrări de la finalul anilor ’60, din anii ’70, ’80, ’90 și din anii 2000 și să înglobez toate mediile în care a lucrat, aceasta fiind una dintre trăsăturile remarcabile ale parcursului ei. Geta Brătescu este o artistă care a experimentat cu majoritatea mediilor artistice, de la desen, film și performance filmat, la colaj, fotografie și obiect. Am vrut să redau această diversitate incredibilă și, nu în ultimul rând, să include exprimarea prin text. Caietele de notații stau mereu pe masa ei de lucru din atelier. Împletirea între cuvânt și expresie vizuală este foarte importantă, cred, în înțelegerea demersului ei artistic.

Dincolo de faptul că numește o serie de lucrări din anii ’90, în care sunt reprezentate corpuri feminine, titlul expoziției – Apariții – se referă la felul în care artista însăși se revelează în multe dintre lucrările ce compun selecția de la Veneția – fie prin figurile feminine din literatură, pe care diverse lucrări le invocă (seriile Medea și Mutter Courage), fie prin autoportretele Getei, mai mult sau mai puțin explicite. E vorba, de fapt, despre o apariție a feminității înțeleasă ca matrice a creației, despre multiplele ipostaze pe care Geta Brătescu le acordă capacității nesfârșite de a plăsmui, asociată de ea cu identitatea feminină.

„Atenția internațională de care are parte acum Geta Brătescu vine târziu, din păcate, și lucrul acesta se întâmplă în cazul multor artiste femei.“
– MAGDA RADU

Tema feminității este foarte importantă în contextul expoziției. E interesant de urmărit cum în unele lucrări Geta Brătescu alege un tip de abordare în relație cu literatura – o abordare narativ-reprezentațională, ca într-o încercare de a reda anumite episoade narative printr-o reprezentare vizuală –, în timp ce în alte lucrări există înclinația de a crea o meditație asupra mitului literar prin intermediul mijloacelor plastice. Așa se întâmplă, de pildă, cu seria Medea, care devine o reflective mult mai înaltă asupra a ceea ce întruchipează acest mit: femeia foarte puternică, în măsură să își ia în primire propriul destin. O altă temă importantă este cea a atelierului, care nu se referă doar la filmul Atelierul – deja un clasic pentru arta contemporană românească –, ci și la ipostaza actuală a atelierului. Mi se pare important de arătat că Geta Brătescu este o artistă care și-a menținut constant angajamentul de a lucra ca pe o necesitate. Pentru ea, a lucre este sinonim cu a trăi. Prin urmare, o poziție însemnată vor avea seriile noi de colaje la care lucrează din 2009, Jocul formelor. Pe de altă parte, este vorba despre «atelierul mental», ilustrat de seria Faust, o bornă pentru felul în care a văzut relația cu literatura. Geta Brătescu a conjugat foarte multe referințe și a intrat, de fapt, într-un dialog cu traducerea extraordinară realizată de Ștefan Augustin Doinaș. Atenția internațională de care are parte acum Geta Brătescu este, cred, efectul unei încercări de a reconsidera contribuția artistelor femei în ceea ce privește traiectoria artei contemporane. Se vorbește deja de mult timp despre faptul că în scrierea istoriei artei contribuția artistelor femei a fost neglijată, despre necesitatea de a lărgi canoanele și de a nu mai înțelege cursul istoriei artei prin prisma unor înlănțuiri de curente artistice care sunt întruchipate de multe ori de pozițiile unor artiști bărbați. Asta și pentru că, adesea, deși artistele femei au o capacitate uneori incredibilă de a experimenta, ele nu pot fi atât de ușor de încadrat în niște categorii. Geta Brătescu, de exemplu, scrie într-un text despre «naturalul mișcător al naturii» lui Louise Bourgeois. De fapt, și ea se recunoaște în această natură mișcătoare. Capacitatea de a «desființa barierele între genuri», de a face și artă, și literatură, de a putea jongla cu multe referințe culturale – toată această complexitate a Getei Brătescu e dificil de înțeles la prima vedere. De aceea, multe artiste femei care au lucrat constant, care au perseverat, au fost înțelese mult mai târziu – trebuia să existe o disponibilitate de a înțelege ceva ce nu se revelează la prima mână. În plus, de multe ori, instituțiile occidentale au proiectat asupra artiștilor din Estul Europei o nevoie de a fi citiți ca artiști în mod necesar subversivi. O asemenea citire e constrângătoare și creează niște scheme în care ori intri, ori nu intri. Geta Brătescu vine în siajul acestei nevoi de a reformula felul în care un artist dintr-o anumită zonă geografică este înțeles și al unei întregi mișcări internaționale de a reconsidera parcursul artistelor femei, pentru că, într-adevăr, ele au fost mult timp ignorate.”

Frontispice for Unwritten Love Poem, 1985, colaj, tempera pe hârtie, 65 x 96 cm, colecție privată

MARIAN IVAN, FONDATORUL IVAN GALLERY

„Am cunoscut-o pe Geta Brătescu în 2007, prin intermediul unui alt artist, Ion Grigorescu. La vremea aceea, eu aveam un spațiu mic pe strada Maria Rosetti, iar Ion Grigorescu trecea des pe la galerie. Într-o seară eram la UNAgaleria, unde Geta Brătescu avea o expoziție foarte frumoasă, cu desene de la finalul anilor ’40, de când era în școală, până la serii recente. Ion Grigorescu m-a întrebat dacă vreau s-o cunosc pe artistă. Mi-aduc aminte și acum: stătea pe scaun, era îmbrăcată în negru și avea un ruj roșu foarte bine conturat. Chiar dacă era așezată, avea o prezență specială. Era cu soțul dânsei, Mihai, care stătea în picioare. I-a spus: «Mihai, dă-i, te rog frumos, cartea mea de vizită tânărului.» Mi-a luat ceva timp până am sunat-o, dar într-un final am invitat-o să vadă galeria. Era un spațiu foarte mic, cât o cameră. Dânsa mi-a spus pe loc: «Am trei idei de expoziție.»

Pentru prima expoziție, Magda Radu, care lucra la MNAC la momentul acela, mi-a sugerat să mă uit la o serie de șase colaje din 1978, Bucureștii Crailor de Curtea Veche. Mi-au plăcut foarte mult. «Pentru spatial tău sunt perfecte», a spus Geta, «dar în fața lor să punem o serie recentă, din 2006.» Participase la un salon al cărții și din catalogul salonului decupase diverse lucruri și făcuse o serie de colaje foarte jucăușe. În mijlocul spațiului a plasat un obiect – un calapod de pălării, pe care îl găsise în vitrina unei prăvălii din Centrul Vechi și în care a pus o copie a ziarului Adevărul din 1888, prima ediție. Geta lucrează mult cu objets trouvés, iar elementul acesta playful e mereu prezent. În cei zece ani care au trecut, am avut cinci expoziții personale Geta Brătescu la galerie. De fiecare dată am vrut să arătăm lucrări care erau prezentate pentru prima dată sau care nu mai fuseseră arătate în București, astfel încât publicul galeriei – și mai ales cei care cunoșteau opera Getei Brătescu – să poată descoperi ceva nou.

Cred că Geta și cu mine ne-am cunoscut la momentul potrivit. Eu eram la început – aveam 33 de ani, abia deschisesem galeria, nu studiasem Istoria Artei, cunoșteam puțină lume, intrasem în acest mediu fără să mă gândesc prea mult. Geta Brătescu m-a ajutat să-mi exersez privirea, să am încredere în gusturile mele, să-mi pun întrebări; la Geta Brătescu totul trebuie să aibă un argument. Dar cred că a fost un moment potrivit și pentru dânsa. În aceeași perioadă, într-un text care a apărut apoi în Copacul din curtea vecină, scria că atelierul e un «lac de pești morți» și că I se pare că munca ei se îndepărtează de public. Cred că avea nevoie de mai multă atenție, avea nevoie să expună mai mult, avea nevoie de cineva care să ajute lucrările să circule într-un fel în care dânsa n-o mai putea face. Încrederea s-a construit în timp totuși. În relația noastră eu am fost destul de perseverent și loial, și Geta apreciază asta. În plus, oricând are nevoie de ceva, sunt disponibil. După prima expoziție au trecut vreo patru ani până când am vândut prima lucrare de Geta Brătescu. Alți artiști se vindeau la momentul respectiv, artiștii tineri. Îmi amintesc că a doua persoană care a cumpărat o lucrare de Geta Brătescu mi-a spus: «Marian, îmi place foarte mult, o voi cumpăra, dar artista asta n-are nici un viitor. Are 80 și ceva de ani, ar trebui să te concentrezi pe artiști tineri.» De prin 2010 piața s-a schimbat însă. A apărut un interes mult mai mare pentru artiști care trecuseră de 60 de ani și mai ales pentru artistele femei. Unul dintre primii curator care au contribuit la această mișcare către old women artists a fost Adriano Pedrosa, curator al Bienalei de la Istanbul 2011 împreună cu Jens Hoffmann. Înainte s-o întâlnească pe Geta, Adriano Pedrosa mi-a spus: «Vreau s-o cunosc, dar să știi că nu are legătură cu Bienala și cu conceptul ei.» După ce a ieșit din atelierul Getei: «Vreau neapărat să fie parte din Bienală.» Acela a fost un loc și un moment în care multă lume ne-a contactat în legătură cu lucrările.

Nouă desene cu ochii închiși, 2006, serie de 10 desene pe hârtie, 31,7 x 4,1,9 cm

Unele dintre cele mai frumoase momente din istoria noastră de zece ani sunt relatările Getei despre procesul de lucru sau despre tehnica folosită. Are, de exemplu, o lucrare cu un cerc albastru format din două părți – același motiv ca în Poarta Sărutului, a lui Brâncuși. Se numește Frontispice for Unwritten Love Poem. O parte din cerc e perfectă, cealaltă e «imperfectă», iar cea din urmă este, de fapt, o hârtie pe care a făcut-o ghemotoc, a lăsat-o la înmuiat în tempera peste noapte și a întins-o la loc. Apoi, sunt descoperirile, ca de Sherlock Holmes, ale unor lucrări pe care Geta le-a depozitat în diverse locuri în casă, dar a uitat că le-a depozitat acolo. Cu fiecare descoperire a unei lucrări sau a unui text îmi dau seama din nou cât de complexă este Geta Brătescu ca artist, ce responsabilitate mare am, dar și ce norocos sunt că am întâlnit-o.”

ȘTEFAN SAVA, ARTIST

„În 2011, pe fundalul unor discuții intense cu Magda [Radu] și cu Marian [Ivan] despre practica Getei, am convenit să inventariem lucrările ei. În decurs de doi ani, am avut șansa să fotografiez aproape 1.500 de lucrări. A fost un privilegiu pentru mine, pentru că am avut acces complet la practica Getei – de la lucrări din anii ’50 până la cele noi – și am dobândit o imagine de ansamblu asupra unei practici incredibile. Fiind și eu artist, eram pe alocuri copleșit. Nu doar de calitate, evident, ci și de cantitate. În același timp aveam acces la un artist fidel practicii de atelier și format într-un alt tip de educație decât al generației mele. Mulți artiști conceptuali de astăzi nu pun mare preț pe practica de atelier, pentru că manualitatea tinde să fie înlocuită de un alt fel de demers. Asta nu înseamnă că Geta Brătescu nu este o artistă conceptuală. Dimpotrivă, dincolo de academism și de școală, ea a găsit uneltele perfecte pentru a adresa probleme contemporane și a face artă contemporană în acord cu ceea ce s-a făcut de-a lungul timpului în multe țări.

Ulterior au venit câteva comenzi de fotografii cu Geta în atelier. La rândul nostru [la Ivan Gallery], ne gândeam că ar fi bine să existe și un astfel de material. Evident, o cunoșteam pe Geta de dinainte, dar am simțit că o cunosc realmente din momentul în care am început s-o fotografiez. Cred că în viața ei a existat constant un personaj masculin care a ajutat-o în practica ei, fie că a fost vorba de Ion Grigorescu, de Alecu Solomon, de soțul ei, Mihai Brătescu, sau de mine. Am simțit, pe lângă căldura ei tipică, un plus de căldură din faptul că dezvoltam o relație de colaborare între noi doi. Asta-i important. Când fotografiezi pe cineva, e nevoie ca acea persoană să se simtă în largul ei. Geta a căpătat destul de repede un confort în compania mea. Iar eu am fost atent să nu fiu prea intruziv sau obositor. Primul moment în care am ajutat-o să creeze o lucrare este legat de o pereche de mănuși de gătit pe care Marian o achiziționase din aeroport, la Londra. Geta era foarte încântată de modul în care acest obiect i se arăta. A decis să facă un soi de acțiune cu el, iar acțiunea trebuia înregistrată fotografic.

„Geta e un artist aparte. Ai impresia că este un fel de părinte al artei contemporane românești. Dincolo de vârsta ei, corpusul de lucrări, consecvența cu care a lucrat și o anumită sensibilitate o plasează pe o poziție greu de contestat.“ – ȘTEFAN SAVA

A urmat videoul Linia, care a pornit de la ideea unui performance cu mâinile Getei. Când am ajuns în atelier însă, am aflat că Geta vrea s-o înregistrez desenând. A trebuit să mă mișc foarte repede. Am filmat cam 30-40 de minute, după care mi-am dat seama că a obosit și că nu mai e cazul să continuu. Dar din momentul în care am terminat filmarea știam că acest video va fi despre altceva… În timp ce o înregistram, Geta se corecta, decidea pe loc ce desen nu e bun, îl rupea dacă nu-i plăcea. Dacă aș fi tăiat aceste momente la montaj și aș fi păstrat doar desenele reușite, probabil ar fi fost o lucrare incompletă. Linia este, în primul rând, un material cu o valoare documentară foarte puternică, pentru că o arată pe Geta lucrând în atelier. Una dintre puținele înregistrări de acest fel din ultimii 10 sau 15 ani. Cred că acesta-i și motivul pentru care are un anumit succes în momentul de față – va fi prezentat și la Veneția, și la [expoziția internațională] documenta. În același timp, vezi în el sensibilitatea proprie Getei, vezi că în ciuda vârstei înaintate, își păstrează un control bun al liniei și este în continuare foarte riguroasă cu practica ei. Ceea ce pentru ea era clar – că un desen este mai puțin reușit – pentru mine nu era la fel de clar, dar ea știa mai bine, evident. În plus, videoul vorbește despre dimensiunea ludică a practicii ei. După ultimul desen, Geta spune «omul și măgarul» și râde. Deodată era suficient să se joace cu niște reprezentări. În prealabil fusese mult mai concentrată asupra liniilor sau asupra umplerii unor spații, dar ludicul apare la final, pentru că, de fapt, este o constantă în tot ceea ce a făcut.”

Geta Bratescu – The Line, 2014 from Stefan Sava on Vimeo.

MIRCEA CANTOR, ARTIST

„Am cunoscut-o pe Geta Brătescu în 1998, pe când aveam 20 de ani. Am fost dus la atelierul ei de către Ramona Novicov, dintr-un fel de datorie, de obligație morală de a o întâlni pe această Grande Dame a artei românești. Ce țin minte perfect din acele ore petrecute în atelier este atenția ei și prezența imensă față de ceea ce îi spuneam, spiritul critic și observațiile pertinente pe care le aducea la lucrările mele. Anul următor aveam prima mea expoziție personală și m-a onorat cu prezența ei la vernisaj, împreună cu soțul ei, Mihai, cel care i-a documentat umil toată activitatea artistică. De fiecare dată când o revăd în atelier și îi aduc câte un catalog sau îi vorbesc despre ce am mai făcut, negreșit acel spirit viu e acolo între noi doi, în conversația pe care o purtăm pe diverse teme mai ales legate de Artă. Nu am mai întâlnit nici o altă artistă care să fie atât de dedicată și să aibă atâta ardoare în munca ei; să îmi răspundă, de fiecare dată când o întreb: «Ce mai faceți, doamnă Brătescu?», «Ce să fac, dragă Mircea? Lucrez, desenez, scriu». Și știu că e adevărat, căci martori sunt jurnalul, toate desenele ei, care zi de zi emerg pe foile albe, negre sau roșii din atelierul ei.”

EPILOG

„Ar fi interesant să scriu un detaliat text autobiografic. Viața mea constituie, prin desfășurarea ei timp de 80 de ani, o secțiune în istoria secolului trecut, prelungindu-se puțin și în acest secol. Interesant, pentru că este experiența unei femei care a părăsit în prima tinerețe confortabilul cuib burghez al familiei sale și singură, cu bune și rele, și-a croit un drum în viață. Cu toate cotiturile acestui drum a existat o constantă, vocația de-a fi artist și apoi conștiința. Această conștiință de a fi artist înlătură tirania prejudecăților. Dar ce înseamnă a fi artist? Înseamnă a fi recipientul în care se produce chimismul ce transformă experiența în expresie. Fabula alchimistului, transformarea materiei brute în materie nobilă, în aur, povestește despre artă. Atelierul artistului este un athanor. Oricât s-ar strădui artistul contemporan să nege forma (artificiul), prin diverse practici care merg până la un simplu enunț, o simplă apariție a artistului însuși ca actant sau ca autoportret viu, totul este expresie, adică aur alchimic.” Extras din Geta Brătescu, Copacul din curtea
vecină, Fundația Culturală Secolul 21, 2009

Articol apărut în numărul din mai 2017 al revistei Harper’s BAZAAR România.

Citiți și: “BAZAAR recomanda – Expozitia Mircea Cantor: Q.E.D.”!

Foto: prin amabilitatea artistei

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here