Gothic with a twist: Sarah Perry

0
349
Sarah Perry

Ascultând-o și vorbind cu Sarah Perry, te întrebi cum din atâta liniște umană pot ieși cărți atât de misterioase și gotice. Dar nu doar asta te surprinde la autoarea care a ajuns pentru prima oară în România la Bookfest, pentru lansarea celui de-al treilea roman al ei. Carte a goticului postmodern, Melmoth (editura Nemira) lasă un spirit–femeie să bântuie lumea în căutarea celor mai mari vinovății. Melmoth, martorul-suprem al erorilor lumii, devine un simbol al necesității de a fi martorii greșelilor din jur, ca o garanție că nu permitem ca viața să o ia la goană. Sarah Perry a devenit faimoasă mai ales datorită celui de-al doilea său roman: Șarpele din Essex (desemnat Cartea Anului la British Book Awards în 2017 și apărut la noi tot la editura Nemira). Fie că modifică imaginea femeii victoriene din timidă în liberă și expansivă, fie că ia personajul masculin creat de Charles Maturin în Melmoth rătăcitorul și îl transformă într-o femeie-Melmoth care hoinărește prin istorie, autoarea se luptă ca literatura ei să îi facă pe oameni mai conștienți de cine și cum ar trebui să fie. Literatura este mai mult decât plăcere, iar asta a făcut-o să scrie chiar și atunci când a fost diagnosticată cu maladia Graves.

Harper’s BAZAAR: Ați crescut într-o familie baptistă strictă, cu o grămadă de restricții și aproape fără acces la artă contemporană, cinematografie sau scris. În ce fel v-a influențat această copilărie decizia de a deveni scriitor?

Sarah Perry: Mereu mi-am dorit să scriu. Încă de când aveam 4-5 ani, inventam și spuneam povești în mintea mea. Nu aveam muzică pop, cinema sau televizor, așa că singura artă pe care o vedeam și o percepeam era scrisul.

H.B.: Ați citit Învățare, de Tara Westover? Mi se pare că poveștile de viață sunt asemănătoare.

S.P.: Da, Învățare este o carte extraordinară, iar eu și Tara ținem legătura. Avem multe în comun, însă diferența foarte mare vine din faptul că în familia ei a fost violență, iar educația din copilărie aproape inexistentă. În cazul meu, mama a fost profesor de matematică, iar tata om de știință – avea microscop și telescop acasă și făcea experimente împreună cu mine și cele patru surori ale mele. Însă atât eu, cât și Tara avem un sentiment foarte asemănător pe care îl asociem copilăriei: sentimentul de a fi izolat de alți oameni. Nu ne-am simțit niciodată niște copii obișnuiți, nu ne-am simțit adolescenți obișnuiți. Și am fost mereu confuze asupra unor lucruri pe care oamenii obișnuiți le luau ca atare: nu știam ce este muzica pop, spre exemplu. Când m-au întrebat la școală care este trupa mea preferată, nu înțelegeam întrebarea.

H.B.: Și când ați înțeles-o?

S.P.: M-am cunoscut cu soțul meu când aveam 17 ani și primul lui cadou a fost un CD cu muzică pop. M-a ajutat să recuperez.

H.B.: Ați avut foarte multe alte joburi înainte de cel de scriitor. Care a fost cel mai greu?

S.P.: Cel mai greu înseamnă cel mai plictisitor. Reacționez foarte bine la stres, oboseală, termene-limită, dar nu suport să nu fac nimic. Așa că jobul de vânzătoare într-un magazin de parfumuri a fost cel mai greu. Aveam ore sau zile când nimeni nu intra în magazin și nici nu aveam voie să stau jos, să citesc sau să ascult radio.

H.B.: Ați scris și când sufereați de dureri mari. În 2016, ați fost diagnosticată cu maladia Graves, ați fost supusă unei intervenții chirurgicale după ce un disc din coloană s-a deplasat de două ori și ați suferit și o arsură în urma unui accident. V-ați gândit în acea perioadă cumplită să luați o pauză?

„Sper că Melmoth face ceea ce textele istorice nu pot face: ne ajută să înțelegem că trebuie să înfrângem slăbiciuni, să veghem asupra nedreptăților, să avem curaj moral!”

S.P.: Niciodată. Și eu sunt șocată că nu m-am oprit din scris pentru că ar fi trebuit să mă odihnesc mai mult, dar nevoia mea de a spune povești a fost mai puternică. Dacă nu aș fi scris în acea perioadă, aș fi fost pierdută. M-aș fi uitat acum în urmă și aș fi văzut doar operațiile, arsura, durerile. Aș fi zis că am pierdut un an din viață. Știam că dacă voi continua să scriu, voi putea spune din acel moment că nimeni și nimic nu mă poate opri. Am și citit multe despre subiectul ăsta: durerea, analgezicele, calmantele hrănesc munca. Am scris Melmoth datorită durerii prin care am trecut și de aceea am o relație destul de ciudată cu ea. Când văd cartea, îmi amintesc suferința, dar sunt și foarte mândră că nu am renunțat.

H.B.: Nu vă simțiți prea expusă vorbind atât de deschis despre toate problemele? Cum gestionați intimitatea?

S.P.: Am avut câteva conversații foarte interesante cu autorii români de la Bookfest, care au un spirit foarte artistic: scriu doar pentru ei, vor să exploreze diferite forme artistice, însă eu scriu strict pentru alții – scrisul e un cadou pentru cititori. Vreau să îi fac să plângă, să fie speriați, să le confer relaxare, vreau să simtă lucruri intens. Vorbesc cu cititorii mei despre familia mea, despre boala mea, despre dureri, despre momentele mele vulnerabile, dar este adevărat că uneori am sentimentul că nu mi-a mai rămas nimic. Recent am renunțat la social media tocmai pentru că îmi pierdusem abilitatea de a alege ce parte din mine să aibă oamenii. Dădeam prea mult, nu mai aveam control, stăteam non-stop pe Instagram, Twitter. Acum, interacțiunile cu cititorii sunt personale, în librării, când dau autografe, la evenimente literare etc. Dacă ești în mod natural prietenos, vorbăreț, apropiat de oameni și devii deodată faimos, te confrunți cu problema că nu poți să susții stilul de viață pe care l-ai avut. Mereu le-ai zis tuturor lucruri despre tine, doar că acum sunt prea mulți oameni. A trebuit să învăț să mă schimb un pic, să cresc.

Am fost diagnosticată în urmă cu trei ani de zile și am avut timp să mă obișnuiesc cu vestea. Iar faptul că sunt scriitoare m-a ajutat să articulez într-un mod în care altcineva nu o poate face. Am scris eseuri despre durere, boli cronice, și spitalele le folosesc acum pentru a învăța studenții cum să comunice cu pacienții cu boli cronice. Așa că am și o responsabilitate: să folosesc abilitatea mea de a vorbi pentru a ajuta oamenii să înțeleagă cum e să trăiești bolnav. Am dureri zilnic și voi avea mereu. Am acceptat asta și am învățat ce înseamnă cu adevărat compasiunea și empatia, cum te porți cu dramele.

H.B.: Pentru că avem nevoie cu toții de asta. Măcar o dată în viață.

S.P.: Da, așa este. Dramele nu iartă pe nimeni. Tot ce contează e ce faci cu ele, cum te descurci cu ele și cum ești după ele. Ce om devii pentru prieteni, rude, oamenii pe care îi iubești. Cum știi să fii alături de ei când/dacă nu vor fi bine și cum te bucuri de binele pe care îl aveți atunci când îl aveți.

H.B.: Șarpele din Essex începe în ianuarie și se termină în noiembrie. Cum ar trebui să ne petrecem luna decembrie?

S.P.: Cora este singură, nu știm ce se întâmplă cu Stella sau cu Martha. Am lăsat luna decembrie liberă ca să ne dăm seama ce se întâmplă. Este o lună a imaginației.

H.B.: Cora nu este imaginea tipică de femeie victoriană. Nu este o soție bună, nu este mama perfectă și nici măcar amanta ideală. Ați schimbat imaginea clasică: de la timidă la expansivă. De ce ați simțit nevoia să o corectați?

S.P.: Pentru că am vrut să subliniez că femeile, deși au fost dintotdeauna interesate de medicină, știință, inginerie, politică, astronomie, matematică, sunt uitate în toate domeniile comparativ cu bărbații. Chiar și acum, dacă mergeți la Muzeul de Știință din Londra, veți regăsi foarte puține femei. Am vrut să arăt că de fapt femeia victoriană era independentă, liberă, interesată de politică, știință, avea relații complexe și corespondențe bogate cu diferite pături sociale. Am primit multe critici negative asupra faptului că o femeie victoriană nu ar fi putut fi așa cum este Cora. Chiar dacă am dovezi și cifre în spate, oamenii refuză să accepte că femeia [victoriană] așa este: amuzantă, deșteaptă, muncitoare, inteligentă, liberă. Am vrut prin cartea asta să îmi forțez cititorii să nu mai fie reduși la tăcere de forța masculină, ci să asculte și vocile feminine.

„Am vrut să arăt că de fapt femeia victoriană era independentă, liberă, interesată de politică, știință, avea relații complexe și corespondențe bogate cu diferite pături sociale.”

H.B.: În Șarpele din Essex, avem o iubire liberă, care nu depinde de prezența fizică sau de posesiune. În Melmoth, însă, iubirea trimite un personaj la închisoare. Ce este iubirea: o închisoare sau un motiv de a ieși din închisoare?

S.P.: Iubirea este ceea ce o faci tu să fie. Când spui că iubești, nu am idee dacă simți ce simt eu când spun că iubesc. Tot ce avem este limbajul, așa că folosim cuvintele fără a ști cu adevărat semnificația lor. Iubirea poate stârni unora sentimentul de închisoare, gratii, un soi de capcană în care au fost prinși, iar pentru alții înseamnă libertate. Datoria mea ca romancier este să explorez diferitele feluri în care oamenii simt iubirea.

H.B.: De ce are Melmoth atât de multe povești în povești?

S.P.: Este un omagiu pentru Charles Maturin și Melmoth rătăcitorul – cartea lui este cu mult mai complicată decât a mea, este ca o Matrioshka.

H.B.: Dar toate aceste povești în povești și numeroasele planuri ne arată și că atrocitățile, violența, teroarea s-au întâmplat în toate timpurile, în toate țările și se întâmplă și acum. Ne ajută literatura mai mult decât istoria?

S.P.: Literatura joacă un rol important pentru că nu se concentrează doar pe a relata fapte. Apelează și la empatie, la dorința umană de a ne înțelege unii pe alții. Cu Melmoth am vrut să arăt că monștrii nu sunt ființe cu coarne și cozi, ci pot fi oameni ca noi. Toți cred că dacă ar fi în Germania, în 1933, nu ar vota pentru Hitler, nu ar permite ca Hitler să preia puterea, dar știți ce? O groază de oameni decenți au militat pentru Hitler. Sper că Melmoth face ceea ce textele istorice nu pot face: ne ajută să înțelegem că trebuie să înfrângem slăbiciuni, să veghem asupra nedreptăților, să avem curaj moral!

H.B.: Vorbiți foarte des despre omul obișnuit, chiar plictisitor, din cauza căruia se întâmplă atrocități pentru că semnează documente și nu are curajul să reacționeze. Ce ar trebui să facem să nu ajungem indivizi obișnuiți, plictisitori?

S.P.: Nu putem forța oameni, guverne sau partide politice să acționeze așa cum credem că ar trebui să acționeze, dar putem mereu să fim martori, să urmărim ce se întâmplă. Chiar cred că primul pas pe care oricine îl poate face este să privească, să țină ochii larg deschiși, să fie martor. 

H.B.: Melmoth este și frica de care îți este cel mai frică (să nu fii deconspirat). Care este Melmoth-ul dumneavoastră?

S.P.: Am scris Melmoth pentru că mi-era frică că nu sunt martor. Ca scriitor, viața mea era foarte boemă: scriam, citeam cărți, inventam povești în biroul de acasă. În același timp, în exteriorul casei mele, se întâmplau o groază de lucruri oribile. Spre exemplu, criza migrației în Mediterană, când refugiați sirieni se înecau încercând să se salveze. M-am trezit într-o dimineață și mi-a apărut în social media o poză cu un copil înecat. Am fost foarte nervoasă că am fost nevoită să mă uit la așa ceva. Apoi am realizat că ar trebui să mă uit pentru că dacă nu te uiți, niciodată nu vei schimba nimic. Trebuie să te uiți, să fii martor.

H.B.: Pentru mine a fost și o carte despre absență: „Will umplea încăperea cu absența sa”. Cum vă raportați la absențe?

S.P.: Cred că amintirile și imaginația sunt de multe ori la fel de reale ca realitatea în sine. Lucrurile și oamenii pot pleca pentru totdeauna sau pentru o perioadă anume, dar dacă au lăsat ceva în urma lor, vor exista mereu.

H.B.: Așa cum uneori iubirea nu trebuie să fie în format fizic pentru a fi.

S.P.: Da, este OK să iubești o persoană și să nu posezi. În prezent, avem o percepție foarte greșită asupra iubirii și intimității. Suntem obsedați de ideea de monogamie, de ideea de a găsi o persoană căreia îi dai absolut tot ce ai și tu rămâi gol. Trebuie să fiți împreună, să aveți o familie, să bifați toate cerințele impuse de societate. De aceea eu scriu despre feluri diferite de intimitate, despre feluri diferite de iubire, despre feluri diferite de fericire.

H.B.: Ce este fericirea pentru dumneavoastră?

S.P.: Sunt foarte fericită cu propria-mi companie. Sunt foarte fericită singură pe o plajă, când las toate device-urile la o parte și simt pacea cum trece prin mine, exist și mă întreb cine sunt. Locul meu preferat din lume este biroul, unde lucrez singură cu mintea mea, cu imaginația mea. Ziua ideală este cu mine lucrând, iar pe fundal l-aș auzi pe soțul meu vorbind cu câinele nostru. Dar eu sunt pe cont propriu – pot alege dacă mă duc să stau cu ei sau rămân acolo singură.

Interviu realizat de Raisa Beicu

foto: Guliver/Getty Images, ed. Nemira

Citiți și: O amplă conversație cu scriitorul Hanif Kureishi

 

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here