Hemingway&Gellhorn – in dragoste si in razboi

0
7

Philip Kaufman a lucrat la Hemingway&Gellhorn timp de mai multi ani. Filmul produs de HBO a avut premiera mondiala la Cannes 2012, regizorul american fiind onorat de festival printr-un masterclass. Punand filmul in contextul intregii filmografii a lui Kaufman si discutand cu el intr-un apartament de la un etaj inalt al Hotelului Majestic Barrière (unde pescarusii planau in dreptul geamului exact cand regizorul vorbea despre The Right Stuff, ecranizarea sa dupa Tom Wolfe, despre pilotii de incercare din anii ’50), incepi sa „mirosi” – folosind termenul pe care el il aplica prozei lui Hemingway – care ar putea fi esenta acestui cineast. Una subtila, volatila, mereu aceeasi in spatele unor formule schimbatoare de la un film la altul. Iar una dintre infatisarile acestei esente e capacitatea omului de a ramane egal cu sine si demn in fata vietii. Formula a lansat-o Hemingway si se numeste „grace under pressure”. E ceea ce defineste si acest barbat grizonat si calm, pe care actorii il iubesc pentru caldura pe care le-o arata pe platou.

Toate fotografiile: Prin bunavointa Festivalului de Film de la Cannes

Interviu realizat de IULIA BLAGA

Harper’s BAZAAR: Prima intrebare e fireasca: prin ce anume v-a atras persoana lui Ernest Hemingway?

Philip Kaufman: Sunt suficient de batran ca sa il stiu pe Hemingway cel din anii ’50. A influentat practic toti scriitorii americani si a fost cel mai faimos scriitor din lume inca inainte ca viata lui sa ia sfirsit. Dar, dupa ce a murit, a intrat intr-un fel de eclipsa. S-a spus ca era prea macho, ca modul lui de a scrie era de moda veche – ma rog, erau mai multe scoli de literatura care isi disputau intaietatea – , insa mie mi-a placut tot timpul cum scria, mereu in cautarea enuntului perfect. Printr-o fraza minimalista reusea sa te stimuleze si sa te faca sa crezi ca poti mirosi lucrurile. Printre acestea si codul de comportament pe care il stabilise si pe care criticii l-au numit Codul Hemingway. Unul dintre elementele acestui cod de comportament masculin era ceea ce Hemingway a numit „gratie in conditii de stress” („grace under pressure”). Cand am facut The Right Stuff, am inteles ca si Tom Wolfe (n.red. filmul din 1983 adapta romanul omonim al scriitorului american) simtise acest lucru, pentru ca atitudinea pilotilor de incercare si a astronautilor care mureau spulberand bariera sunetului tinea tot de „grace under pressure”. Iar motivul pentru care faceau acest lucru era sentimentul ca trebuie sa fie partasi la aceasta aventura. La fel ca in The Right Stuff, unde pilotii de incercare mureau fara ca cineva sa le stie numele (de aceea am si facut un film despre ei dupa ce Tom Wolfe descoperise vocea secreta a celui mai mare pilot din toate timpurile), am facut acum un film nu doar despre cel mai mare scriitor american al tuturor timpurilor, ci si despre cel mai mare corespondent de razboi din toate timpurile – care a fost o femeie.

H.B.: Urmeaza partea a doua a intrebarii: Cum v-ati apropiat de Martha Gellhorn?

P.K.: Cand am inceput sa lucrez la Hemingway&Gellhorn, acum cativa ani, stiam articolele ei, dar nu suficient de bine. Am plecat de la ideea ca istoria a tratat-o ca pe „a treia sotie a lui Hemingway” – asa si-o aminteau oamenii -, dar pe drum mi-am dat seama de ce s-a spus despre ea ca a fost cel mai mare corespondent de razboi din toate timpurile. Intr-un fel, ea a scris intr-un mod asemanator lui Hemingway (i-a si fost, dintr-un punct de vedere, eleva, la inceputul relatiei), dar pe urma a reusit sa-si depaseasca maestrul. La 30 de ani dupa ce Hemingway murise, Gellhorn inca scria despre razboaiele lumii. Cand jurnalista Marie Colvin a fost ucisa in Siria, in februarie 2012, avea la ea un exemplar din The Face of the War, de Martha Gellhorn. Ea si facuse un documentar pentru BBC despre Martha Gellhorn, acum zece ani.

H.B.: A fost Martha Gellhorn un model pentru Marie Colvin?

P.K.: Da, mai ales ferparele britanice au numit-o „Martha Gellhorn a epocii ei”. Daca ati vazut documentarul BBC pe care ea l-a facut despre Martha Gellhorn, atunci ati auzit-o spunind: „Nu as fi ales aceasta meserie daca n-ar fi existat Martha Gellhorn”.

“Am facut un film nu doar despre cel mai mare scriitor american al tuturor timpurilor, ci si despre cel mai mare corespondent de razboi din toate timpurile – care a fost o femeie.” – PHILIP KAUFMAN

H.B.: Ati spus adesea ca sunteti o persoana care invata facand filme. Ce anume invatati?

P.K.: Incerc sa raman elev, de aceea imi si plac masterclass-urile. (Rade.). De fapt, Michel Ciment e maestrul, el le stie pe toate (n.red. reputatul critic francez a moderat masterclass-ul Philip Kaufman din cadrul Festivalului de la Cannes 2012.). Ma rog, invat o gramada de chestii tehnice facand filme, de la elemente experimentale ca folosirea imaginilor de arhiva in The Unbearable Lightness of Being, trecind prin The Right Stuff si ajungind pina azi, la Hemingway&Gellhorn, care cred ca e primul film ce foloseste imagini de arhiva in care sunt strecurati actori.

H.B.: Chiar asa, cum ati facut acest lucru?

P.K.: Pentru The Unbearable Lightness of Being am fost la Lyon si am facut rost de tancuri rusesti, plus sute de oameni imbracati exact ca in 1968, obligati fiind sa ne conformam imaginilor de arhiva despre invadarea Cehoslovaciei. Ideea era ca trebuia sa gasim in primul rind un oras cu arhitectura potrivita. Sceptic, Milan Kundera ne spusese ca trebuie sa filmam la Praga, dar, in cele din urma, pana si el s-a convins ca o puteam face la Lyon. In cazul lui Hemingway&Gellhorn stiam ca pot face orice daca aveam bani. Si am avut un feeling, ca nu degeaba sunt inca elev. (Un maestru va spune: „Asa voi face!”, si adesea lucrarea lui se va dezintegra.). Am cautat prin toate companiile de efecte speciale, majoritatea fiind in nordul Californiei – ILM, Pixar, multe dintre ele destinate reclamelor si, pana la urma, am ajuns la vechiul meu prieten Phil Tippet din Berkeley, care a fost visual effects supervisor la The Twilight Saga: Breaking Dawn: Part 1 si al carui stil e foarte asemanator cu al meu. “Imi trebuie un tip tanar care sa lucreze cu mine si care sa ma asculte”, i-am spus. “Il am, se numeste Simo”, mi-a raspuns, iar Simo, adica Chris Morley, a venit si a lucrat alaturi de mine timp de un an de zile. L-am avut monteur pe Walter Murch, si toti trei am vizionat mii de metri de imagini de arhiva intr-o mica sala de proiectie. L-am adus din Spania pe compozitorul Javier Navarrete, care a stat cu noi cat am topit totul una intr-alta. Ideea e ca am filmat cu green screen si cu blue screen, si am facut cinci experimente inainte sa apara Clive si Nicole. De pilda, in imaginile unde Hemingway si Gellhorn ajung in China, am pus doi oameni din echipa sa le tina locul. Am avut un program de filmare foarte strans si un buget foarte limitat, asa ca trebuia sa stim din timp ca procedeul functioneaza, asa ca Simo si echipa lui s-au miscat foarte repede de la o scena la alta si iata ca am reusit. Am trimis oameni in trecut si asta fost foarte interesant. Fireste, a trebuit sa potrivim culorile, dar am facut-o astfel incat imaginile sa para autentice.

H.B.: Ce calitati au recomandat-o pe Nicole Kidman pentru rolul Marthei Gellhorn?

P.K.: E incantatoare. (Rade.). Ei bine, e foarte precisa si e in stare sa improvizeze la nuante milimetrice. In scena unde il priveste nesigura pe Hemingway batand la masina din picioare, cum aveam un program foarte strans si filmam in digital, Nicole era in stare sa dea mai multe duble de fiecare data in alta nuanta. Era stralucitoare. Fiecare dubla era stralucitoare. La montaj am ales-o pana la urma tot pe prima, dar era uimitor sa vezi cum straturile se indepartau unul cate unul. Nicole e foarte desteapta. Oamenii se gandesc la ea ca la o femeie frumoasa sau ca la o persoana publica, dar cei care lucreaza cu ea stiu cat de indrazneata si de eleganta e. Gellhorn era si ea o persoana eleganta, dotata cu un umor foarte subtil.

“Nicole e foarte desteapta. Oamenii se gandesc la ea ca la o femeie frumoasa sau ca la o persoana publica, dar cei care lucreaza cu ea stiu cat de indrazneata si de eleganta e. Gellhorn era si ea o persoana eleganta, dotata cu un umor foarte subtil.”

H.B.: Ati revazut, fireste, Spanish Earth in timpul fazei de documentare. Credeti ca documentarul lui Joris Ivens rezista probei timpului?

P.K.: E un film remarcabil. Are un punct de vedere foarte politic, dar ceea ce ne-a placut noua a fost faptul ca vorbeste despre oameni care fac filme. Am luat multe cadre din Spanish Earth si i-am pus pe Clive si pe Nicole in ele. Da, cred ca e in continuare un film puternic. L-am si cunoscut pe Joris Ivens. L-am intalnit o data, in San Francisco. Eu luam cina, iar el isi arata un film vizavi, asa ca m-am dus sa-l vad.

H.B.: Ati primit acceptul vaduvei lui Joris Ivens sa folositi imagini din film?

P.K.: Banuiesc ca da. (Rade.).

H.B.: Pe afis sunteti prezentat ca autorul lui The Unbearable Lightness of Being. Credeti ca acesta e cel mai bun film pe care l-ati facut?

P.K.: Nu stiu ce sa zic. Cineva a crezut ca era cea mai buna recomandare a mea pentru acest film.

H.B.: Cum ati colaborat cu Milan Kundera adaptandu-i celebrul roman?

P.K.: A fost extrem de usor. Am scris scenariul impreuna cu Jean-Claude Carrière si am petrecut multe dimineti la rand, timp de cateva saptamani, in apartamentul newyorkez al lui Milan, discutand. Ne-a povestit despre scoala de film din Praga. Milos Forman, care imi era prieten, nu putea face filmul pentru ca ii ramasesera copiii la Praga. (Am ajuns pe urma si la Praga.). Milan e o persoana foarte atenta cu viata sa intima. Cand am inceput impreuna cu Jean-Claude sa ne gandim la film, Milan (care fusese profesor) ne-a spus: “Trebuie sa taiati cartea, trebuie sa o violati daca vreti sa o transformati in film”. Se referea, fireste, la procesul adaptarii. Dupa ce filmul a fost gata, iar eu il promovam timp de o luna prin Europa, Milan l-a vazut si mi-a spus: “Mi-a placut foarte foarte foarte foarte mult” – de patru ori. Am calatorit apoi impreuna si, la un moment dat, ne-am oprit la Paris unde mi-a spus urmatoarele: “Cand vorbesti cu presa, vezi sa nu improvizezi. Mai bine spune aceleasi lucruri pe care le-ai mai zis pentru ca cineva s-ar putea sa-ti faca figura.” La conferinta de presa de la Paris ma trezesc citandu-l pe Milan cum ca “trebuie sa violez cartea”. Cand ajung in Italia, vad un titlu mare, latit pe pagina: “L-am violat pe Kundera!”…

H.B.: Ati vorbit despre tehnologia de azi, dar Hemingway&Gellhorn pare mai degraba nostalgic.

P.K.: Nu stiu daca e nostalgie aici. Ma intereseaza SF-ul, dar nu pot invata din viitor. Poate o sa invat din trecut, poate e ceva ce nu se invata de obicei in scoala. Cand treci peste mai multe perioade de timp si asculti muzica acelor vremuri, ceva se declanseaza in tine. Adesea spun ca oamenii merg la cinema ca sa invete cum sa se poarte. Eu, cel putin, asa am facut. Il vezi pe James Cagney pe ecran si iesi din sala mergand ca el. Sau ca Jack Nicholson. Sau inveti din scenele romantice. Filmul meu The Wanderers (1979) e in principal un film despre maturizare, chiar daca are si violenta. Comparativ cu el, cred ca mult prea multe filme sunt azi prea realiste si de aceea pierd ceea ce orice tanar asteapta – un mic fior.

Dar poate ca mai exista, totusi, putin optimism in lumea asta dificila. De aceea spun ca sunt mereu in cautarea unei anume calitati in toate filmele pe care le fac, fie ca e vorba de The Right Stuff sau de The Unbearable Lightness of Being. Cand spui “unbearable lightness of being” suna ca si cum viata ar fi cumplita (n.red. – titlul original al romanului lui Milan Kundera este L’Insoutenable légèreté de l’être / Insuportabila usuratate a fiintei), dar Jean-Claude mereu imi spunea: “De fapt, e ‘unsustainable’.” Asta e intr-adevar greu. Cum sustii “the lightness of being”?

H.B.: Zburand ca pilotii din The Right Stuff! Deci cautati speranta in cinema?

P.K.: Mda, caut speranta si gasesc disperare. Habar n-am. Nu stiu de ce incerc sa ma apropii de fiecare proiect intr-un mod aparte. Nu imi place sa fac acelasi film de fiecare data. Nu sunt interesat de acest gen de cariera. Sunt destul de batran ca sa spun ca nu vreau decat sa invat. Am 30-40 de filme nefacute si incerc sa nu ma simt prost ca nu le-am facut pentru ca citind, invatand, calatorind, cautand locatii am vrut sa traiesc fiecare aventura pana la capat.

H.B.: Ati pomenit de SF. Aveti un asemenea proiect in plan?

P.K.: Nu stiu daca i-as spune SF. E un film pe care incerc sa il fac inca de la The Right Stuff si in care sunt implicat impreuna cu George Lucas. E un fel de SF al trecutului, mai degraba un retro SF.

Hemingway&Gellhorn va avea premiera la HBO Romania pe 2 decembrie, de la ora 20:00.

Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here