Hot Topic: A avea sau a nu avea copii

RALUCA FEHER pune pe hârtie, fără ocolișuri, gândurile și experiențele personale pe tema acestei alegeri.

0
100
Raluca Feher

Hot Topic: A avea sau a nu avea copii

La ora asta poate aș fi băut un rosé cu iubita băiatului meu sau poate aș fi fost bunică. Mereu mi-am dorit să fiu bunică la 45 de ani, să mergem împreună la mare tot neamul și eu să am trupul lucrat și bronzat, să arăt de aceeași vârstă cu nora mea și poporului să nu-i vină să creadă că ăsta mic e nepotul, nu copilul meu. La ora asta aș fi putut să beau un rosé cu nora mea, dar am avut norocul să îmi trăiesc tinerețea într-o perioadă în care mustrările de conștiință ale personalului medical erau mai rare ca un popă de țară fără burtă și ceafă, așa că am făcut avort.

And so it goes, cum spune Vonnegut.

La 19 ani nu am avut nici un regret să fac avort. De fapt, mint. Am regretat doar prostia de a rămâne gravidă cu un bărbat la fel de iresponsabil ca mine, OK, pe mine nu m-a învățat mama nimic și abia scosesem capul din comunism, dar pe tine, cu patru ani mai mare ca mine, nu te-a învățat taică-tu cum să te ferești de o pensie alimentară care îți poate distruge fragilul tău venit de student la Industria Lemnului?

Prietenele m-au întrebat: nu îl iubești, nu vrei să te căsătorești cu el, nu vrei să-i porți copiii?

NU. NU. NU.

Cine are timp de copii când abia s-a crăpat de ziuă peste țara asta beznoasă, când poți să fii ce vrei tu să fii, jurnalist, arivist, consumist, turist, de ce ai vrea să fii mamă? Pentru aia nu trebuia să îl omorâm pe Ceaușescu de Crăciun în ’89, singura dată când am primit cadou altceva decât pijamale și banane verzi.

Copilăria mea a fost plină de frustrări. Nu am avut bicicletă. Nu am avut schiuri. Nu am avut stilou chinezesc cu cap de urs panda. Am trăit din resturile lăsate de frate-miu și din tricotaje de lână aspră făcute de maică-mea. Copilăria mea a fost o pușcărie din care am ieșit ca Edmond Dantes, săpând cu lingurița în zidul gros de opt metri, evadând până la urmă într-un sac din care am aruncat mortul. Copilăria mea tuberculoasă.

Nu știu să mă port în preajma copiilor. Mă irită nevoia lor de atenție care concurează cu nevoia mea de atenție. Mi se par fragili într-un mod bolnăvicios, capricioși, gălăgioși și inutili. Cine are nevoie de copii? Eu nu. Îmi sunt îndeajuns în finitudinea problemelor mele. Nu am nevoie de anexarea unui alt suflet care să trăiască viața pe care nu am putut eu să o trăiesc.

Copiii mei, ăia pe care nu i-am avut niciodată, m-ar fi putut întreba: De ce ai ajuns o damă amară care ne scoate nouă pe nas eșecul vieții ei? De ce nu ai făcut ce ai vrut să faci tu cu viața ta? Ce m-a împiedicat să îmi trăiesc viața așa cum aș vrut eu? Nimic. Căci nu am făcut copii. Copiii sunt piedicile pe care ți le pui singur atunci când îți dai seama că vei cădea oricum, fără să ai o scuză. Ai nevoie de o scuză atunci când ai picioare moi și nu știi să te ții pe ele, și pentru că nu poți să recunoști că nu ești biped, faci copii.

Mama a făcut copii și apoi ne-a zis așa: numai mamă să nu fii. Sau a mai spus așa: îți doresc să ai și tu niște copii la fel de ticăloși cum ați fost tu și frate-tău. Când știi că ai produs atâta durere persoanei care te-a adus pe lume, fără să vrei ai produs atâta durere persoanei care te-a adus pe lume, te temi că genetica răului o să se răspândească prin tine mai departe, ca un sac de orez care se rupe și se împrăștie în bucătărie. Și atunci nu faci copii.

Desigur, la 19 ani nu te gândești la toate astea, nuuu, nici vorbă. Dar te gândești la 26 și la 36 și la 44. Uneori, când devin melancolică de la băutură, mă gândesc că ar fost frumos să am un copil. Dar un copil pe care să nu îl nasc, să îmi crească în palmă ca în miturile mayașe, să nu îl cresc, să fie Pipăruș Petru, să se facă mare în timp ce eu beau un aperol spritz și eu să nu am nici o responsabilitate, nici o îngrijorare, nici o dorință de a interveni în viața lui. Adeseori glumeam, cinic, desigur, că o să înfiez un băiețel din Siria care atunci când va fi mare o să aibă grijă de mine și îmi va face hummus și șaorma. Știu, oribil. Dar, trecând peste cinism, de ce aș aduce pe lume încă un suflet într-o lume atât de sinistră cum e lumea noastră? Tornade, plastic, idiocracy, climate changing, mii de specii care se curăță sub ochii noștri. O lume a mall-urilor, pufuleților, telenovelelor și botoxului. De ce am nevoie de un copil să îmi împlinească destinul biologic? Ce e aia destin biologic? Cum funcționează el? Primești un bobârnac în ovare, la un moment dat, de la destinul biologic și faci copii? Probabil.

Prima mamă din preajma mea a fost o prietenă care a născut în 2000. Este ea fericită? Este ea împlinită? Este ea o femeie căreia copiii i-au netezit viața strânsă înainte ca un cearșaf chinuit pe mijlocul patului? Eu cred că nu. Nu a divorțat, deși soțul obișnuia să îi mai șteargă câte o palmă peste bot, că nah, copilul are nevoie de tată. Nu a divorțat când soțul pleca în escapade săptămânale, venind cu ruj pe gulerul cămășii, că nah, ăla mic trebuie să aibă un tată. Nu a divorțat și 18 ani mai târziu a divorțat el pentru că a găsit o femeie mai interesantă. Și atunci prietena mea le-a spus copiilor așa: sacrificiul meu a fost inutil. Cum să trăiești cu asta, tu, un suflet de 13 ani, să știi că mama ta te-a făcut doar ca să îl lege pe iubitul ei soț de ea, că tot ce a făcut nu avea nici o legătură cu tine, copil inocent, ci cu micimea din ea, de om care are nevoie de proptele să trăiască?

Nu vreau să fac nimănui așa ceva. Lasă tornade și Dragnea, dar cum să îi faci unui copil așa ceva? Să îi spui că ruina vieții tale este responsabilitatea lui, un copil de 5 sau 13 ani?

Nu prea mă mai văd cu prietenele mele care au devenit mame. Poate pentru că sunt invidioasă pe multiplicarea lor. Poate pentru că sunt îngrijorată de egoismul meu. Poate pentru că nu vreau să văd că eu o să mă termin când mor, pe când ele vor continua să trăiască atât timp cât genele copiilor lor vor merge mai departe. Al doilea avort l-am făcut cândva de ziua lui Ion Iliescu. L-am înjurat pe Ion Iliescu în timp ce doctorul scotea din mine viitorul țării. Doctorul mi-a spus că nu e OK să mai fac un avort în viitor. Două sunt în regulă, dar mai mult frizează prostia. Știu o femeie care a făcut opt avorturi și i-a spus partenerului ei că e OK, probabil nu mai poate să mai rămână însărcinată. Bietul bou a căzut în capcană. Acum are un copil cu femeia cu opt avorturi. Copilul lor este răsfățat. Mama este o idioată care poartă poșeta pe antebraț și telefonul mobil în palmă, cu ecranul în sus. Copilul nu prea vorbește la 8 ani, urlă ca un coiot și răstoarnă lucruri.

Poate dacă aș trăit în Suedia, poate dacă aș avut părinți bogați, poate dacă nu aș suferit de foame, aș face copii. Trei. Cu trei bărbați diferiți. Un suedez, un spaniol, un japonez. Nici un român. Pentru că în genele mele, în genele noastre, nu am încredere. Din ele trebuie că se trage minimizarea consecințelor conceperii unui copil. Nu-i mare lucru să fii părinte. Dar e gigantic să fii părinte bun. Câți dintre noi au avut parte de asta? Cunosc o singură mamă, mamă de fată, care mi-a zis așa: „Bianca poate să fie drogată într-un șanț, niciodată nu o să renunț la copilul meu, niciodată nu o să mă lepăd de el. Fiecare eșec al copilului meu este eșecul meu de mamă.” Asta mi-a spus la 71 de ani această mamă de fată și eu m-am gândit doar că doamna asta este un unicorn rătăcit prin Transilvania și că ar trebui să deschidă o școală pentru mame, la care chiar și eu m-aș înscrie, pentru ca atunci când băiețelul meu sirian va greși șaorma, să e mai mult decât clar că a făcut-o pentru că eu am eșuat în datoria mea de părinte.

Raluca Feher este autoarea cărților America dezgolită de la brâu în jos și Splendidul loc al fericirii supremesau cum a găsit Feher Mongolia, Coreea și Japonia.

Material apărut în numărul de iunie al Harper’s BAZAAR

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here