Inima a invadat totul

0
2

James Meek. Foto: Radu Sandovici/www.vertizontal.ro


Bec Shepherd este o cercetatoare atat de pasionata de munca ei, incat se infecteaza pe sine cu un parazit in speranta de a dezvolta un vaccin miraculos impotriva malariei. Mult mai acaparat de binele propriu, fratele ei, Ritchie, fost star rock, se bucura inca de succes ca producator al unui show de televiziune. Vietile amandurora devin si mai tumultoase cand logodna lui Bec cu editorul unui tabloid ia sfarsit, iar aventura lui Ritchie cu o adolescenta risca sa ajunga subiect de prima pagina. In acest punct revine in destinul lor Alex, pe vremuri tobosar in trupa lui Ritchie, acum un genetician-vedeta, mereu indragostit de Bec. JAMES MEEK – autorul bestsellerului Un gest de iubire si fost jurnalist premiat pentru articolele sale din zone de razboi – creeaza cu Invaziile inimii o poveste stratificata, cu un nerv extrem de modern, despre dorinte si responsabilitate. Cu BAZAAR, scriitorul britanic, invitat la Festivalul International de Literatura si Traducere de la Iasi, vorbeste despre personajele lui, Tolstoi si Tilda Swinton.


Romanele lui James Meek – Un gest de iubire, Incepem coborarea si Invaziile inimii – au aparut la Ed. Humanitas Fiction.

Harper’s BAZAAR: Cand ati venit pentru prima data in Romania?

James Meek: Imediat dupa Revolutie. Lucram pentru ziarul The Scotsman si un barbat excentric, foarte emotionat de suferinta copiilor orfani, asa cum s-a dezvaluit lumii atunci, a organizat un convoi de intrajutorare. El, cel putin, asa l-a numit. Un grup de vreo 30 de vehicule au plecat din Edinburgh si au strabatut Europa. Aratau ca masinile din Wacky Races. Cateva camioane aveau ajutoare: mancare, paturi si alte lucruri despre care nu stiu cat de folositoare erau orfanilor romani. Insa mai era si un camion cu scrumbii afumate. Si o masina cu un grup de cimpoieri. Si o alta cu o trupa de rockabilly. Intr-un fel, poate ca trupa de rockabilly era cea mai utila. (Zambeste.) Acest tip care organizase convoiul avea un suflet mare, dar nu si cap pe umeri. Nici macar nu facea diferenta intre Transilvania si Moldova. Un dezastru. Dar pentru mine a fost interesant sa ajung in Bucuresti la doar cateva saptamani dupa Revolutie. M-am intors anul trecut in Romania, in vacanta. Am fost intai la Chisinau, iar de acolo am plecat spre Sighisoara, unde am petrecut cateva zile. Unul dintre prietenii mei cei mai apropiati a fost jurnalist in Romania in anii ’90. Vorbeste intotdeauna cu caldura despre aceasta tara.

H.B.: Stiu ca bunica dumneavoastra materna este din Ungaria. Ati ajuns sa vedeti unde s-a nascut, atunci cand ati calatorit prin partea asta de Europa?

J.M.: Am fost in apartamentul in care a locuit in cartierul evreiesc din Budapesta. Cladirea in sine n-a avut un impact emotional asupra mea, ci mai degraba momentul in care am iesit din cladire si mi-am închipuit-o pe bunica iesind dimineata, pentru a merge la scoala, si vazand ceea ce vedeam si eu atunci.

H.B.: V-am intrebat despre familie pentru ca Invaziile inimii este si un roman despre familie. Care a fost punctul de plecare in scrierea lui?

J.M.: Initial a fost un gand: De ce familiile religioase par sa aiba mai multi copii decat familiile nereligioase? Destul de repede am trecut de la aceasta intrebare la a-mi imagina un personaj care sa-si puna aceeasi intrebare si pentru care ea sa devina o chestiune foarte importanta. Asa am ajuns la un om de stiinta pentru care intrebarea capata o ipostaza concreta pentru ca aria lui de cercetare este evolutia. Am inceput sa ma gandesc cum ar fi acest om de stiinta – usor straniu, excentric, poate precum Richard Dawkins – si ce s-ar intampla daca s-ar hotari sa-si joace propriul rol in evolutie, sa aiba un copil, sa se asigure ca il creste ca ateu. Apoi, ca si cand as fi desfacut o harta, mi-am pus alte intrebari: Daca personajul meu, Alex, nu poate avea copii? Cum este sa fii partenera acestui barbat? Cum gestionezi obsesia lui de a avea un copil? Dezvoltand in continuare cartea, mi-am dat seama ca aceasta femeie trebuie sa fie cineva care s-a gandit la bine si la rau – nu vreau sa dezvalui deznodamantul, dar decizia pe care Bec trebuie s-o ia in final este in buna masura legata de ideea de bine si rau – si care este in acelasi timp destul de impulsiva. Ce eveniment din trecutul ei ar putea sa reprezinte un reper pentru ea? Poate faptul ca tatal ei a facut un act de eroism. In acelasi timp, am vrut sa-i ofer lui Bec un contrapunct – fratele, Ritchie, care priveste lumea cu alti ochi. Iata asadar cum au aparut patru dintre personajele importante. Apoi, al cincilea s-a ivit din faptul ca primul om de stiinta nu putea insuma toate lucrurile la care ma gandisem, asa ca m-am decis asupra doi oameni de stiinta, Alex si unchiul lui, Harry, care exprima aspecte diferite ale obsesiei de a fi tata. Ca scriitor, a fost fantastic sa lucrez cu mari schimbari la nivel de scara – de exemplu, sa o construiesc pe Bec, al carei vis initial este de a schimba viata a sute de mii de copii inventand un vaccin pentru malarie si a carei straduinta finala este de a avea ea insasi un copil, sau sa ma gandesc la ce se poate intampla intr-o singura clipa si ce se intampla in decursul a miliarde de ani de evolutie.

H.B.: Citind cartea, am avut sentimentul ca Bec este axul ei.

J.M.: Desi eu sunt cel care am avut acel gand initial, nu mi-a placut directia in care ma ducea. Nu voiam sa fiu Alex. Si nu voiam sa fiu Harry. Voiam sa existe un personaj care sa reflecte mai bine complexitatea propriilor mele sentimente pe acest subiect. Ma bucur ca ai avut aceasta senzatie despre Bec.

„Imi place ideea de a fi ghidat mai mult decat aceea de a te inspira de la un alt scriitor. Cuvantul «inspiratie» aproape ca-mi sugereaza o experienta cu droguri. Strabaterea unui camp minat mi se pare o analogie mai buna pentru scris.” – JAMES MEEK

H.B.: Este un roman cu o multitudine de personaje si de fire ale intrigii, dar cu un ritm desavarsit. Cum ati reusit sa-l mentineti?

J.M.: A trebuit, intr-adevar, sa pun la punct un mecanism. La fel ca in romanul Un gest de iubire, am folosit aici tehnica de a spune povestea din mai multe perspective, ale mai multor personaje. In cazul ambelor carti m-am temut sa nu dau prea multa greutate unei perspective in detrimentul alteia – n-ar fi o problema in cazul unui roman cu doua-trei personaje principale, dar daca ai cinci, ca in Invaziile inimii, risti sa lasi impresia de dilentantism. Trebuia sa institui un echilibru. Am creat o diagrama cu toate capitolele cărții – stiu, pare ca as fi un tocilar. Marimea fiecarei bule era proportionala cu marimea capitolelor si fiecare avea o anumita culoare, in functie de perspectiva din care era scris. In acest moment al vietii mele de scriitor, las o carte sa se dezvolte mult in mintea mea inainte de a ma apuca de scris. Si cand cred ca s-a dezvoltat suficient, pun pe hartie prima fraza si imediat dupa aceea ma gandesc ca toata structura din mintea mea nu-i buna de nimic. Dar pe masura ce scriu, imi dau seama ca ideile initiale sunt in continuare valide. De obicei rezultatul e undeva la mijloc intre ceea ce mi-am imaginat la inceput si ceea ce a aparut pe parcursul scrierii. In cazul tuturor cartilor mele recente exista mari bucati de text la care am renuntat. De pilda, in cazul Invaziilor inimii, a trebuit sa elimin un personaj. Vreo 30.000 de cuvinte taiate. Pur si simplu taiate. Presupun ca mai am fisierul pe undeva prin calculator. Ar trebui sa-l sterg pentru ca asa mi-as putea imagina ca era genial si n-as avea posibilitatea sa verific. Pe patul de moarte m-as gandi: La naiba, daca as fi pastrat acele pagini, acum as fi etern! (Zambeste.)

H.B.: Rescrieti mult?

J.M.: Da. Felul in care scriu s-a schimbat de la o carte la alta. Acum el pare de-a dreptul stingheritor. Scriu de mana, in carnetele Muji. Am un teanc de peste un metru inaltime. Daca ar fi sa fac o comparatie cu tehnologia moderna, este ca si cand as avea doua monitoare pentru ca folosesc o jumatate a colii pentru a scrie si cealalta jumatate pentru a face note, editari, remarci. La cartea pe care o scriu acum folosesc simultan doua carnetele, de aceea am mentionat  cuvantul „stingheritor”. Din cauza insertiilor si modificarilor pe care le fac in primul, simt nevoia sa trec totul „pe curat” in al doilea. Dupa ce termin un capitol il scriu la calculator, iar modificarile ulterioare le fac in calculator, cu exceptia cazului in care capitolul respectiv trebuie rescris cu totul. In aceasta situatie, il printez, tai bucati de pagina, le lipesc in carnetel si scriu in jurul frazelor pe care le pastrez. E un mod bun de a lucra. Mai eficient decat pare. Dar in acelasi timp nu neg ca exista un element de sentimentalism. Imi place cum se simte stiloul in mana. Imi place hartia. Iar greutatea unui cuvant pe hartie pare alta, nu in sensul unor inhibitii, ci al unei atentii sporite. Daca scrii direct pe calculator este ca si cand ai arunca pietre in apa. Se produc valuri la suprafata, dar apa se domoleste repede si pare ca nu i-ai facut nimic.

H.B.: Am observat ca in multumirile de final ale romanului o mentionati pe Tilda Swinton.

J.M.: Mi-e prietena. Cand scriam Un gest de iubire, a avut amabilitatea de a ma lasa sa lucrez într-o camera din casa ei din Scotia.

H.B.: Dupa Un gest de iubire, ati fost asemuit cu mari prozatori rusi, probabil pentru ca actiunea se petrecea in Siberia. Dar si dupa Invaziile inimii, cronicarii au facut comparatii cu Tolstoi. Cum va raportati la acest lucru?

J.M.: Nu vreau sa sugerez ca incerc sa fiu Tolstoi cand spun ca l-am facut pe Tolstoi profesorul meu pentru aceasta carte. Cu totii avem nevoie de ghidare, in sens traditional. Odata, in Afganistan, imediat dupa retragerea talibanilor, cand nu era clar inca daca au fost infranti in nordul tarii, m-am dus sa vorbesc cu niste triburi care tocmai trecusera dintr-o tabara în alta. Se lasase noaptea peste vale si urma sa mergem sa ii intalnim pe negociatori. La un moment dat ne-am oprit in intuneric, la marginea unui camp, si mi s-a atras atentia ca este un camp minat. Stateam langa un barbat afgan urias, cu jumatate de metru mai inalt decat mine si proportional de lat. Mi-a spus ca ma va ghida el. M-a prins de incheietura cu mana lui enorma si m-a condus. M-am simtit ca un copil pus la adapost. Imi place ideea de a fi ghidat mai mult decat aceea de a te inspira de la un alt scriitor. Cuvantul „inspiratie” aproape ca-mi sugereaza o experienta cu droguri. Strabaterea unui camp minat mi se pare o analogie mai buna pentru scris.

O versiune condensata a acestui interviu a aparut in editia Harper’s BAZAAR Romania noiembrie-decembrie 2014.

 

 


Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here