InstaSTORY

0

Asincron. Cam așa sunt azi. În viața reală, mestec fără chef o durere de cap mixată cu spleen existențial. Nimic grav. Doar nevoia acută de o dimineață leneșă, cu ceva mai mult soare, inclusiv pe dinăuntru, și ceva mai multă cafea, eventual făcută de altcineva. Din păcate, în virtual lucrurile au ritmul lor. Azi e luni. Inbox-ul se umple încet și sigur în două mail-uri simultan, Whatsapp-ul clinchețește cu patos, subminând simfonic notificările de pe LinkedIn. Lumea se multiplică în conexiuni și like-uri, vizualizări și filtre, povești și postări în feed.

Cunoscuți îmi zâmbesc pe Instagram din Zanzibar în timp ce descarc o serie de documente de serviciu, grupurile de părinți se animă polifonic în timp ce generez link-uri de Zoom. Săptămâna asta merg, online, la Galați și la Suceava, săptămâna trecută am stat la o masă imaginară cu oameni din Olanda, Belgia și America și am vorbit despre o carte. De la mine din sufragerie. Din București. Asta e, probabil, partea bună a online-ului. Senzația de viteză, de conectare rapidă și, ocazional, de ubicuitate.

„V-am luat Crunchy & Avena.”
Tresar. Într-un coș virtual, lângă mine, tocmai se conturează un pachet de muesli.
„…și ciocolată. Altceva?”

Îmi recit repede lista de dorințe prea puțin dietetice și mă străduiesc să-mi amintesc un brand nou de biscuiți, văzuți tot pe undeva, prin fascinanta lume web. Ghinion. Am uitat complet cum se cheamă. File deleted.

„Uită-te pe Instagram. Caută după hashtag-uri.”
#fărăzahăr
#biscuițifărăzahăr
#biscuițibiofărăzahăr

Bingo. Ăștia erau. Uite-i lângă o ceașcă perfectă de cafea, aranjați artistic sub mângâierea unui fascicul de lumină rece. Probabil Hudson. Unul dintre filtrele favorite ale lui Kevin Systrom. Systrom și Krieger, fondatorii Instagramului, sunt cei mai improbabili eroi ai secolului al XXI-lea. Și, totuși, sunt. Aplicația lor, preluată de Facebook, convertită dintr-un spațiu destinat comunităților creative într-unul puternic amprentat politic și comercial a schimbat felul în care ne mișcăm, cu și fără durere de cap și astenie de primăvară, între virtual și real.

„Când Mike Krieger și Kevin Systrom au pus bazele acestui produs, s-au gândit la un loc virtual în care oamenii să-și poată face cunoscută creativitatea, să relaționeze pe baza unor interese comune, cum ar fi fotografia, arta, gastronomia”, mi-a spus de curând, într-un interviu, Sarah Frier. Frier e câștigătoarea Financial Times and McKinsey Business Book of the Year Award pe 2020, pentru Povestea Instagramului, volum apărut și în limba română, la Editura Corint, în traducerea lui Dan Drumur. Cartea vorbește despre cum trăim online, în imagini gândite să ne promoveze brandul personal, despre cum generăm conținut non-stop și lăsăm cu bună știință cafeaua să se răcească în ceașcă, porniți în căutarea filtrului perfect, a unghiului care să coaguleze în jurul nostru microcomunități amatoare de #caffelatte și #instamornings.

„Oamenii au înțeles că urmăritorii reprezentau un public de pe urma căruia se puteau face bani”, îmi spune Frier. „Când ai un public poți vinde spațiu publicitar și produse și sfârșești prin a avea puterea unui publisher. O persoană privată poate exercita o influență comparabilă cu a unei reviste sau a unei emisiuni de televiziune.” Oamenii și-au dat seama de avantajele acestei situații. Toată cultura Instagramului a suferit o mutație ca urmare a acestei noi identități comerciale. La început a fost un mare șoc pentru comunitate, dar, în cele din urmă, s-au mulat pe acest model de folosire a aplicației pe care îl foloseau celebritățile. Au început să cultive utilizatori potențial faimoși și să parieze pe cine avea să câștige în lumea aceasta pe care o creaseră.

Cu timpul, Instagramul a început să semene din ce în ce mai mult cu Facebookul. Au devenit mult mai interesați de captarea atenției noastre și de influențarea unui orizont cultural. Eu cred că, pe parcursul cărții mele, veți descoperi că și utilizatorii, și oamenii din interiorul echipei Instagram, se lasă ademeniți de succes, se întreabă ce reprezintă el în societatea noastră și își dau seama că răspunsul e „mai mult”. Mai mulți urmăritori, mai multe comentarii, mai multe like-uri, iar în cazul Facebook, mai mulți utilizatori, mai mult profit, mai mult timp petrecut pe aplicație.

Eu cred că acest lucru m-a făcut să reevaluez modul în care definim succesul, pentru că în ultimii ani a avut loc o flagelare a aspectelor negative ale Facebookului, și anume, controlul asupra culturii noastre, a dietei noastre informaționale, dat fiind că ei au toate aceste platforme – Instagram, WhatsApp, Messenger, Facebook. Responsabilitatea e împărțită. Ei s-au concentrat să crească, nu să repare lucruri sau să fie atenți la sănătatea mentală a utilizatorilor. Așa că, dacă ne întoarcem la ideea aceasta a puterii Facebookului asupra Instagramului și a lumii în care trăim, definiția succesului ar trebui revizuită.”

Până la urmă, o imagine cu un hashtag anume și un număr de like-uri duce un pachet de biscuiți într-un coș virtual. Dacă mâine vom ronțăi din ei (la cafeaua făcută de el, și nu de mine :-)), va fi pentru că saturația, compoziția și conținutul redus de zaharuri au funcționat pentru o comunitate din care fac parte și eu. Acum împărțim preferința pentru quinoa, cacao și stevia. În următoarea oră, feed-ul meu se va umple de poze absolut similare. Nu e un fenomen limitat la Instagram. Cam cu toate aplicațiile se întâmplă același lucru. Și din același motiv, cel al coșurilor care vânează la unison o plată virtuală, social media are arareori spații distincte identitar și, mult mai probabil, eșafodaje similar construite, pe rețete vechi, care au funcționat.

„Dacă te-ai alătura Instagramului astăzi”, îmi spune Sarah Frier, „ai vedea că Facebook l-a transformat în arma sa secretă prin care să poată concura cu alte produse. Lucru care nu e neapărat bun pentru utilizatori. Acum ai colaje video prin care încearcă să concureze cu TikTok, ai Stories, prin care încearcă să concureze cu Snapchat, ai IGTV, prin care încearcă să concureze cu Youtube, ai Instagram Shopping, prin care încearcă să concureze cu Amazon, ai toate aceste lucruri și, dacă ești proaspăt utilizator, e derutant, pentru că simplitatea de la începuturile Instagramului s-a dus cu totul.” Înțeleg ce spune. #caffelatte nu mai e de foarte mult timp doar #cafelatte. E un magazin cu de toate, inclusiv cu faimă la pachet.

Când Systrom și Krieger (cei care au reușit să planteze mărul discordiei între Facebook și Twitter) au lansat Instagramul și au vândut aplicația lui Mark Zuckerberg în 2012, pentru un miliard de dolari, totul s-a schimbat. Felul în care mâncăm, felul în care călătorim, în care socializăm, în care ne edităm viețile așa încât să fie instagramabile după coordonatele succesului de azi. Un succes cuantificat în urmăritori. În „mai mult”, cum spune Frier, și nu neapărat în „mai bine.”

Sigur, au existat și există și campioni solitari ai independenței. Unul dintre ei este Evan Spiegel, fondatorul Snapchat-ului, care a refuzat oferta lui Mark Zuckerberg de a fi preluat de către Facebook contra sumei de trei miliarde de dolari în 2013. La ora actuală, Snapchat are peste 229 de milioane de utilizatori zilnic. Când o întreb despre el, Frier aplaudă discret decizia lui Spiegel de a nu vinde, dar subliniază riscul pe care și l-a asumat. Lumea social media e făcută din mastodonți care te strivesc fără milă, pentru că miza e marele filtru asupra lumii. Iar filtrele acestea, dincolo de bani, utilizatori și biscuiți, înseamnă putere.

Despre cartea lui Frier, care a rescris, într-un fel, povestea de business, Roula Khalaf, redactor-șef la Financial Times și președinte al juriului, a spus că abordează „două probleme majore ale timpurilor noastre: cum se poartă giganții tehnologiei cu rivalii mai puțin impozanți și cum afectează social media viețile noilor generații”. Perspectiva e justă.

Oare ne vom mai putea uita vreodată la un pachet de biscuiți fără să îi atașăm, automat, mental, inconștient aproape, o perspectivă Hudson sau Rise, sau Ludwig, sau Gingham, sau Lo-Fi asupra vieții? Puțin probabil. Privirea noastră, în sine, e modificată de (micro)comunitățile care ni se uită peste umăr. Care ronțăie un colț imaginar din biscuiții noștri. Pentru Frier, acest reglaj mai mult sau mai puțin fin e parte din ceea ce ea numește economia influenței.

„Acum aspectul comercial e preponderent. Există magazine pe Instagram, poți cumpăra produsele direct de la influenceri, așa că toată această economie a influenței, care s-a născut pe Instagram, se va instituționaliza cumva. Vor să-ți faci cumpărăturile acolo. Al doilea aspect va fi creșterea integrării în Facebook. Transparența în legătură cu ce se întâmplă de fapt acolo va scădea. Din 2018 nu mai avem o cifră actualizată a utilizatorilor de Instagram, așa că habar nu avem câți oameni folosesc acum aplicația, de fapt. Facebook vrea să-și ascundă inevitabilul declin, care nici măcar nu a început încă. În ciuda faptului că oamenii tot spun că s-au săturat de Facebook, platforma crește peste tot în lume. Instagramul alimentează, însă, această creștere și va sfârși ca o componentă a Facebookului.”

Evident, pandemia nu a ajutat. Am trăit, cu toții, aproape exclusiv online. Și, deși filtrele existențiale poate că s-au mai schimbat, ritualurile postărilor nu au făcut decât să se amplifice. Acum (aproape) totul se întâmplă online. Frier crede că inclusiv revenirea la o oarecare normalitate va fi conștiincios arhivată pentru posteritatea care nu mai pleacă absolut nicăieri (nici din sufragerie în baie) fără telefon: „Și comportamentul influencerilor s-a schimbat puțin în pandemie, nu mai e atât de mult despre unde mergem ca să arătăm că avem o viață de invidiat, cât despre a oferi sfaturi, despre vulnerabilitate, despre un tip de conectare care să înlocuiască evenimentele cu participare personală.

Vezi antrenori de fitness care-și țin orele pe Instagram, DJ care mixează pe Instagram… Oamenii se adună acum acolo pentru că evenimentele s-au mutat din viața reală în cea virtuală. Oamenii se plictisesc. Sunt acasă, pe canapele, dând scroll. Timpul petrecut pe Instagram a crescut mult în ultimele luni. Probabil că va continua să crească până la vaccin, până ne vom putea întoarce la viețile noastre. Dar și atunci vom face în neștire poze cu noile noastre activități.”

Probabil că așa va fi. Meditez la asta în timp ce caut prin bucătărie un analgezic și primesc, recunoscătoare, cafea proaspătă. Gata. Următoarele zece minute vor fi numai ale mele. O să trec pe snooze. Și în câteva ore, cu puțin noroc, o să dau logout, la finalul unei zile la fel de împărțite între virtual și real ca toate cele de până acum. O să văd, probabil, un film pe laptop. După care o să visez fără filtre, #pânămâinedimineață.

Text: Ioana Bâldea
Foto: arhiva personală

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here