INTERVIU: Andrei Serban despre intalniri esentiale

0
41

Foto: Mircea Cantor

Prezent la Bucuresti pentru un happening in cadrul expozitiei Mircea Cantor: Q.E.D, de la Muzeul National de Arta Contemporana, ANDREI SERBAN a vorbit cu BAZAAR despre intalnirea capitala cu Peter Brook, colaborarea cu Doina Levintza, alchimia eu-tu-noi si afinitatile cu Mircea Cantor.

Despre tema „Eu & tu”

Traim intr-o lume a unei individualitati exacerbate, in care umanitatea, cel putin cea occidentala, a uitat ca noi, oamenii, ne aflam aici datorita unei vointe care ne depaseste, pentru a servi altceva decat pe noi insine. Eu cred adanc in asta. In esenta, EU si TU nu sunt separate, ar trebui sa ne consideram NOI, fiecare cu individualitatea sa, dar cu acelasi scop inalt, nobil. Cu actorii fac un exercitiu de sensibilitate care conduce la sentimentul ca eu, tu, noi facem parte din acelasi univers: Andrei Serban indica inspre mine in timp ce rosteste EU si indica inspre el cand spune TU, invers decat e logic, apoi imi face semn sa repet cuvintele si gesturile de trei ori, de fiecare data mai rar si mai calm aparent decat o facusem anterior – n.red.

Faptul ca in viata curenta ne intereseaza numai propria persoana –  spunand „eu”, fiecare dintre noi se gandeste cat e de „special”, ca toata lumea ar trebui sa depinda de el, ca si cum fiecare e buricul pamantului – este ceea ce ne izoleaza in micul egoism, intr-o imensa singuratate. Imi doresc ca inainte de moarte sa ajung sa-l vad si sa-l inteleg pe prietenul sau pe dusmanul meu ca pe mine insumi: eu-tu-noi.

Despre intalniri esentiale: Peter Brook

Intalnirea cu Peter Brook mi-a schimbat total viata, pentru ca inainte de a-l intalni eram ca orice tanar care facea teatru fara sa se fi intrebat vreodata de ce. Stiam din copilarie ca teatrul era tot ce voiam sa fac. Nu simteam o chemare spre nimic altceva. Dar faceam teatru din instinct, din intuitie, din dragoste si din placerea de comunicare. Era unica mea modalitate de a iesi din singuratate, in special in comunism, cand existau doar doua refugii: teatrul si biserica. In loc sa devin calugar, am ales teatrul. Nu stiu daca am facut bine, dar acum e prea tarziu sa ma calugaresc. (Rade.)

Intalnindu-l pe Peter Brook am trait un soc, pentru ca de fiecare data cand credeam ca pot sa fac ceva cu usurinta, el ma oprea: „Nu! Nu! Nu!”. Imi taia orice elan. La un moment dat, dupa vreo luna de zile, am vrut sa plec. Aveam contract cu durata de un an, la fel ca toti ceilalti din micul grup de actori si regizori pe care ii alesese sa lucreze cu ei la Paris. I-am spus: „Vreau sa plec. Nu am nici o placere sa fiu aici.” Mi-a raspuns: „Mai stai o luna. Vreau sa incerc sa te curat de toate sabloanele pe care le-ai acumulat. Vreau sa-ti demontez toate aceste clisee de placere superficiala, de exhibitionism. Vreau sa intri mai in adanc in tine insuti, sa schimbi directia dinspre exterior inspre interior. Acum esti prea mult spre inafara.” Socul produs de vorbele lui m-a facut sa vad pe loc ca totul in mine mergea inspre exterior si nimic inspre inauntru. A fost primul mare soc! Experienta de la Centrul International al lui Brook mi-a facut un imens bine, desi nu a fost usor: m-a ajutat sa nu mai fiu atat de convins ca sunt special si unic. Am avut multe intalniri importante cu artisti sau cu prieteni, dar cea cu Peter Brook a fost capitala. Brook nu da raspunsuri, ci te lasa sa cauti. Astfel, el mi-a oferit o adevarata initiere — mai intai in viata si apoi in teatru. Intrebarea esentiala este: De ce fac teatru? Imi pun aceasta intrebare mai mult decat oricand acum, cand am ajuns la varsta a treia si inca nu am gasit raspunsul. Am incercat in teatru diferite experiente – toate au avut succes intr-o masura mai mare sau mai mica, dar toate devin, odata traite, drumuri inchise. Nu vreau sa repet nimic din ceeea ce am facut. Vreau sa fac altceva si ca sa fac altceva imi trebuie mai mult curaj si mai multa incredere decat pana acum. Sper sa le gasesc.

Despre ipostaza de guru

Nu ma consider un guru, e un cuvant periculos. Sigur ca atunci cand unii te declara astfel, tentatia e mare ca amorul propriu sa fie flatat. Si in special in teatru suntem usor atrasi spre glorificare. Dar tendinta mea e preponderent spre indoiala si semne de intrebare, pana la adevarate momente de criza. Uneori e chiar dureros, dar imi spun ca e bine ca artist sa te pui sub semnul intrebarii din cand in cand, sa nu fii prea sigur ca drumul pe care esti e singurul bun. Cand lucrez cu tinerii, la Columbia University sau in atelierele de vara din Romania, nu ma simt deloc un guru, ci un artist care poate transmite ceva si care isi asuma aceasta responsabilitate. Este un schimb deschis, in care si eu invat foarte mult de la ei. Lucram atunci din dragoste de lucru, nu de noi insine.

Despre colaborarea cu Doina Levintza

Am inceput sa lucrez cu Doina, alaturi de Andu Bocanet, la Televiziunea Romana. Eram toti trei tineri. Doina era indragostita de Bocanet… sau de mine?! Pana la urma, ea s-a maritat cu Bocanet, dar asta nu inseamna ca m-a abandonat pe mine. (Rade.) Se intampla la finalul anilor ’60, cand tancurile rusesti intrau in Praga, iar Ceausescu parea un liberal in ochii lumii intregi. Era o perioada in care stilizarea costumelor si abstractizarea deveneau posibile, iar Improvizatie la Versailles, spectacolul pe care l-am facut la televiziune impreuna, a fost unul dintre primele in care Doina a mers pe calea acestei stilizari. Ne-am revazut dupa 20 de ani, cand am facut Trilogia greaca la Teatrul National din Bucuresti. Doina a fost, categoric, prima la care m-am gandit pentru realizarea costumelor. Era prietena mea. Era, la vremea aceea, singura scenografa pe care o admiram. Si pentru ca am vrut sa urmez linia costumelor din productia de la New York, i-am cerut sa realizeze variante foarte sobre si austere, aproape niste non-costume.  A fost un chin pentru ea, pentru ca stilul ei este baroc, complex, expresionist, iar costumele ei sunt extrem de teatrale, te obliga sa le remarci. Sunt orice, numai modeste nu. Recent, dupa inca 20 de ani, cand am pus in scena Troienele la Opera Romana din Iasi, condusa de Beatrice Rancea, unde am invitat-o pe Doina sa lucram din nou impreuna, am optat pentru un stil mult mai liber, operatico-neo-grec din punct de vedere cromatic si al formelor costumelor. Cred ca stilul grandios al Doinei o recomanda acum mai degraba pentru opera decat pentru teatru. Este unul dintre putinii artisti de moda care creeaza costume unicat. Lucreaza pe material si isi pune amprenta in fiecare pliu, in fiecare cusatura. Daca iti place stilul foarte dens si sofisticat, cu ea poti merge foarte departe in aceasta directie. Doina este si ea un cautator – de noi idei, de noi solutii. In ultima vreme m-a uimit cum picteaza pe voal. E o pictura care schimba total calitatea materialului. Am insa o anumita rezerva: aceea ca a imbracat prea multi oameni politici, de toate culorile. Dar poate ca e semnul unei deschideri, care face ca regimul sa nu conteze. Important e ca Doina e un adevarat artist.

Despre interventia in expozitia Mircea Cantor: Q.E.D

Mircea e un tip foarte dragut, dar are o putere de convingere si o incapatanare unice, proprii unui mare artist.  Datorita faptului ca il apreciez si ca artist, si ca prieten (nu neaparat in ordinea asta), am acceptat sa fac un happening in expozitia sa, lucrand cu publicul, cum nu s-a mai facut in Romania. Cred ca Mircea si cu mine avem viziuni asupra lumii care se apropie ca filosofie si ca sentiment. Mircea e inca tanar, e mai subiectiv, are mai multa constiinta politica decat mine – el o are intr-un mod  umoristic si nuantat in raport cu absurditatea lumii in care traim -, dar ne apropie inclinatia spre mitologie si o anume deschidere spre cosmos, spre necunoscut.

 

Descoperiti mai multe interviuri despre colaborari profesionale, relatii de prietenie si de dragoste in dosarul “Eu si tu”, din noua editie BAZAAR, acum la toate centrele de presa! 

Cititi aici despre invitatii lui Mircea Cantor din „Camera de oaspeti” – un spatiu integrat expozitiei sale de la MNAC.

 

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here