O lume sofisticată, pe buza prăpastiei – interviu cu Laszlo Nemes

0
36

Debutul lui în lungmetraj, Son of Saul, a ajuns direct în competiția de la Cannes (unde a câștigat Grand Prix și premiul FIPRESCI), a luat Oscarul, Globul de Aur și BAFTA pentru cel mai bun film străin, plus alte peste 50 de premii. Cu Sunset, al doilea său film, László Nemes revine asupra ideii de a explora un moment crucial din istoria europeană a secolului XX prin intermediul unei povești personale.

În 1913, Irisz Leiter (Juli Jakab) sosește la Budapesta cu speranța de a se angaja în atelierul și magazinul elegant de pălării ce a aparținut cândva părinților ei și este deținut acum de Oszkár Brill (Vlad Ivanov). Orașul cosmopolit concurează cu Viena pentru statutul de capitală culturală a Imperiului Austro-Ungar, iar magazinul Leiter e un sanctuar de piese stylish pentru cliente sofisticate. Dar în spatele liniștii aparente, forțe mult mai dark sunt pe cale să se dezlănțuie. „Ororile lumii se ascund în spatele acestor lucruri infinit de drăguțe”, spune profetic un personaj. Irisz le descoperă treptat atunci când încearcă să dea de urma fratelui său – un fugar misterios despre care se spune că ar fi un ucigaș și liderul unei bande de anarhiști – și parcurge un fel de drum prin labirint în orașul ce-i este străin.

Sunset a fost filmat pe peliculă, în decoruri complexe construite în Budapesta, dar e departe de a arăta ca un film tradițional de epocă. La fel ca în Son of Saul, camera urmărește îndeaproape personajul principal. Lungile scene coregrafiate prezintă experiența subiectivă a lui Irisz, o tânără ingenuă. Această abordare vizuală „less is more” este acompaniată de un soundscape bogat, sugestiv pentru o lume în pragul haosului.

În dialog cu BAZAAR, László Nemes explică diversele legături dintre cele două filme ale sale, cum a ajuns să-l distribuie pe Vlad Ivanov și de ce își dorește să nu meargă pe căi bătătorite în cinema.

László Nemes

Harper’s BAZAAR: Sunset începe, la propriu, cu luarea unui văl de pe ochii lui Irisz Leiter și continuă ca luarea unui văl de pe ochii ei la figurat. Cum s-a format și transformat acest personaj în mintea dumneavoastră de-a lungul timpului?

László Nemes: Irisz m-a însoțit o lungă perioadă, a preexistat primului meu film. De pe la finalul anilor 2000 mi-am dorit să fac un film despre nașterea secolului XX, așa cum a fost ea trăită de o tânără femeie. În copilărie, o ascultam pe bunica mea [născută în 1914] vorbindu-mi despre istoria acestui secol și despre cum a afectat-o, pentru că într-adevăr a afectat-o profund. De la ea am aflat pentru prima oară despre succesiunea incredibilă de evenimente numită istoria secolului XX.

Mi-am dorit ca personajul să aibă o perspectivă limitată și inocentă. Și să fie o străină în propria-i țară, de aceea Irisz este născută în Budapesta, dar a crescut în altă parte, într-un orfelinat, după ce părinții ei au murit pe când avea doar doi ani. Conflictul dintre a fi originar dintr-un loc și a nu-l cunoaște a fost un element central pentru personaj. El contribuie la crearea misterului care definește întreaga familie Leiter. Irisz încearcă să descifreze misterul, iar odată cu ea, și noi, publicul, o facem. Acest proces reprezintă coloana vertebrală a filmului.

H.B.: Bănuiesc că nu-i întâmplător că personajul e o femeie. Are legătură cu bunica despre care vorbeați?

L.N.: Nu pot spune că a fost ceva conștient. Mai degrabă, în virtutea tradiției culturale, am asociat ideea de inocență cu o tânără femeie. În același timp, în jurul ei plutește mereu o amenințare. M-a interesat acest conflict pe care ea nici nu-l conștientizează, între promisiunea unei lumi noi, existentă înaintea Primului Război Mondial, și întâmplările mult mai sinistre care au loc dincolo de aparențe.

Juli Jakab în Sunset

H.B.: În căutarea fratelui ei într-un oraș necunoscut, Irisz parcurge un fel de labirint, iar camera o urmărește mereu foarte de aproape, așa cum se întâmpla și cu personajele din Son of Saul. Ați avut aceeași intenție și atunci, și acum, de a crea o experiență imersivă pentru public?

L.N.: Categoric mă interesează imersiunea pentru că simt că astfel cinemaul poate să devină o experiență viscerală pentru public. Dar în același timp mă interesează labirintul, așa cum spuneai. În special, felul în care un loc-labirint se transformă într-un labirint mental, psihologic. Am vrut s-o urmăm pe Irisz în drumul ei, ceea ce înseamnă și că trebuie să renunțăm la controlul cu care suntem obișnuiți când urmărim un film de epocă. Să acceptăm că e vorba despre o călătorie și că Irisz deschide calea pentru noi ceilalți.

H.B.: Chiar dacă uneori pare să se poticnească.

L.N.: Încearcă din răsputeri să-și găsească fratele, dar, evident, parcurgerea unui labirint înseamnă drumuri problematice și uneori se trezește că se întoarce de unde a plecat. Această lume care o înconjoară – magazinul, orașul necunoscut, banda fratelui ei – e o lume complexă, iar ei nu-i vine ușor să o înțeleagă.

H.B.: O cronică din Variety la Son of Saul rezumă perfect două tehnici folosite în acel film: „deprivare narativă” și „supraîncărcare senzorială”. Faptul că ele revin în Sunset înseamnă că n-au fost alegeri singulare, ci sunt elemente ale unei strategii pe care o aveți ca cineast?

L.N.: Sunt multe punți de legătură între Son of Saul și Sunset. Când te uiți înapoi la secolul XX, vezi că la începutul său exista marea promisiune a unei lumi mai bune, iar odată cu Primul Război Mondial și ulterior cu Al Doilea Război Mondial, civilizația europeană s-a sinucis, într-un fel foarte misterios.

H.B.: În ce sens „misterios”?

L.N.: Ei bine, am studiat istoria, știu foarte bine că faptele nu sunt suficiente pentru a explica ce s-a întâmplat. Rămâne un mister cum de civilizațiile înglobează în evoluția lor și sămânța autodistrugerii. E ceva ce mă uluiește, pur și simplu, în aplecarea oamenilor către autodistrugere. Cu Sunset am vrut să mă întorc la originile labirintului care exista deja în Son of Saul. Nu înseamnă că-mi voi face toate filmele așa, ci că acestea două sunt legate între ele.

Într-o epocă în care cinemaul arată tot mai mult ca televiziunea și jurnalismul, mi-am dorit să subliniez că trebuie să ne întoarcem la rădăcinile sale, adică să avem încredere în public și să nu mai trăim cu impresia că totul este despre poveste. Contează experiența privitorului, iar ca cineaști trebuie să chestionăm gramatica meseriei. Cele două filme sunt încercări de a face asta.

H.B.: Ce asemănări vedeți între perioada de dinainte de Primul Război Mondial și zilele noastre?

L.N.: Istoria e plină de surprize și nu produce niciodată aceleași momente, ci momente noi cu tentații similare spre autodistrugere. Încrederea în tehnologie și știință la începutul secolului XX se aseamănă cu încrederea incredibilă pe care o avem astăzi în știință și computere. Nu ne mai bazăm pe propriile creiere și am devenit sclavii computerelor. Internetul a dat naștere unui narcisism exacerbat din cauza căruia ni se pare că am avea o perspectivă demiurgică asupra lumii. E vorba despre un fals sentiment de control și despre o impresie eronată asupra puterii noastre și poziției noastre morale. Internetul dă senzația că ființele umane sunt angelice sau că ar trebui să fie binele întruchipat. Or, nu-i deloc așa. Pe de altă parte, cred că suntem în același ciclu al istoriei ca și la începutul secolului XX, chiar dacă avem senzația că suntem foarte, foarte departe de acel moment. Oamenii nu mai studiază istoria, cred. Nu le mai pasă. Asta-i o premisă pentru un viitor sumbru, după părerea mea.

Vlad Ivanov și Juli Jakab

H.B.: Cum ați ajuns să-l distribuiți pe Vlad Ivanov în Sunset?

L.N.: De când scriam scenariul [împreună cu Clara Royer și Matthieu Taponier], știam că ni-l dorim pentru rolul Oszkár Brill. Am vrut mult să lucrez cu el pentru că mi se pare unul dintre cei mai buni actori din lume. E foarte precis, dar în același timp se lasă dus în alte direcții. Am apreciat această receptivitate, alături de precizia jocului. A trebuit să învețe replicile în maghiară și a fost o realizare majoră că a reușit. În același timp, are un rol destul de diferit față de celelalte din filmografia lui – e și el într-o zonă gri, are un mister în jurul lui.

H.B.: Cu alți actori – Juli Jakab și Levente Molnár – ați lucrat și la Son of Saul. Ce vă atrage înspre ei?

L.N.: Înainte de toate, îi apreciez și ca actori, și ca oameni. Apoi, pe platou vreau să creez diverse energii și mă atrag cei care nu țin să fie mereu în control, care îmbrățișează o anumită incertitudine, pentru că asta poate crea o experiență interesantă pentru public – nu-i ceva care să țină neapărat de jocul actoricesc, ci de o vibrație umană.

H.B.: Succesul avut cu Son of Saul a creat, bănuiesc, o presiune în privința celui de-al doilea film. Cum i-ați făcut față?

L.N.: Am mers la multe vizionări și am văzut cu ochii mei efectul pe care Son of Saul îl avea asupra multora, inclusiv asupra supraviețuitorilor sau urmașilor lor. Așa am aflat, de fapt, greutatea responsabilității de a face un film. A fost dificil să continuu după un film cu o listă atât de lungă de premii și aprecieri. Lucrul e singura cale.

Sunset are premiera în cinematografele din România pe 21 iunie.

foto: Ildi Hermann (portret), prin amabilitatea Voodoo Films

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here