INTERVIU: Despre fericire prin muzică și în afara ei, cu Alina Pogostkina

0
124
Alina Pogostkina, fotografiată de Nikolaj Lund

La finalul săptămânii trecute se încheia, în București, ediția a XIV-a a Festivalului SoNoRo, cu trei concerte unice. Prezentă la toate trei, violonista Alina Pogostkina – născută în Rusia, în unul dintre puținele orașe care au o simfonie ce le poartă numele, Sankt Petersburg, și emigrată în Germania împreună cu întreaga familie – a spus o altă poveste despre echilibrul și nevăzutul ce leagă piesele de puzzle cu care ne-a obișnuit deja acest festival. Abodah-ul lui Ernest Bloch (dedicat lui Yeudi Menuhin), cu care Alina Pogostkina și-a început această nouă vizită în România, nu putea să afle o mai bună potrivire. Am regăsit în discuția cu ea atât mesajul ascuns în Abodah, care vorbește despre un anumit fel de a sluji, despre a lăsa o urmă pe lumea asta, cât și echilibrul spiritual și generozitatea care se nasc de aici și de care avem tot mai multă nevoie.

Alina, pentru a câta oară ești în România?

Nu am numărat. Revin foarte des, doar pentru muzică.

Cum simți publicul de aici?

Este foarte cald și primitor. Cel al Festivalului SoNoRo, căci nu am participat la altele. Nu aș putea vorbi în general despre o anumită atitudine pentru că eu fac parte din lumea SoNoRo. Cei care organizează festivalul îmi sunt foarte buni prieteni, așa că vin aici ca acasă. Iar publicul acestui festival este extrem de loial. De-a lungul anilor, s-a creat o legătură între artiști și public.

Față de alte festivaluri simți o diferență, când vorbim despre public?

Toate festivalurile care au o continuitate ajută la crearea unei legături între public și muzicieni. Oamenii revin an după an și devin fani ai festivalului. Se împrietenesc cu muzicienii. Este foarte frumos ce se petrece. În profesia mea – cum nu lucrez într-o orchestră și nu sunt nici profesoară, sunt solist – este important să am aceste locuri unde revin. În fiecare săptămână cânt cu altă orchestră, mereu dau peste oameni noi, trebuie să mă adaptez, să o iau de la început. Aici apar oameni noi, dar mereu sunt chipuri cunoscute, știu locurile, îi cunosc pe Răzvan Popovici și Diana Ketler, organizatorii festivalului, știu cam spre ce ne va duce experiența aceasta comună.

Ce părere ai despre tema acestui an – DaDa? Ce este DaDa pentru tine?

Pentru mine vorbește despre o epocă din istoria artei, care i se potrivește de minune festivalului. Diana și Răzvan sunt extrem de artistici, le place uneori să facă lucruri ieșite din comun. Cred că DaDa este cu adevărat tema lor, în acord total cu ei și cu festivalul. DaDa vorbește despre a merge și mai mult spre nebunia frumoasă pe care noi, artiștii, o avem în noi. E plăcut să ți se dea voie să fii puțin nebun. Să ai un fel de teren de joacă unde poți fi astfel.

Simți deseori în viața ta nevoia asta, de a avea un loc unde să evadezi din structura destul de rigidă a muzicii clasice?

Categoric. Eu o fac, cred, diferit. Știu că unii muzicieni explorează mai mult în afara acestor restricții și descoperă libertatea în felul în care se exprimă prin muzică și redau muzica, poate trecând peste granițele muzicii clasice, ca Gilles Apap, mergând mai mult spre improvizație, spre alte culturi și genuri de muzică. Felul meu de a gestiona restricțiile este să ies cu totul din muzică. Cel mai important lucru pentru mine este să am o viață echilibrată. Astfel nu stau doar în lumea asta. E adevărat, muzica clasică înseamnă multă disciplină, pretinde structură, muncă grea și concentrare. Creștem cu aspirația de a atinge perfecțiunea, ceea ce este foarte dificil pentru sistemul nervos. Este inuman.

Cum ieși din muzica clasică?

Am fost mereu interesată de foarte multe lucruri în afara muzicii. Multă vreme am dansat tango. Apoi am descoperit spiritualitatea și meditez foarte mult. Așa arată echilibrul meu: să cobor tot mai adânc pe drumul meu, o călătorie personală pe care vreau să o fac pentru a afla cine sunt, dincolo de a fi muzician. Mulți dintre noi ne identificăm cu instrumentele noastre. De aceea, cu mulți ani în urmă, a apărut firesc întrebarea: „Cine sunt eu, fără vioară?”. Și astfel am început acest lung proces care continuă și azi.

Ai reușit chiar să pui pe picioare un program în acest sens, Mindful Music Making. Spune-mi câteva cuvinte despre acest proiect.

Mindful Music Making vorbește despre ce am descoperit căutând propriul echilibru. Scopul programului este să îi sprijine și pe alții să descopere în interiorul lor adevărul și libertatea. Astfel că atunci când urcăm pe scenă, unde trebuie să fim foarte bine pregătiți, prinși în forme fixe, să o facem cu un spațiu de libertate interioară recâștigat. Nu ne mai identificăm doar cu interpretarea pe care o dăm, cu performanța, cu cât de bine ne-a ieșit și, în cele din urmă, cu cât de mult suntem apreciați de alți oameni. Fericirea și starea de bine nu depind doar de asta. Dacă ar fi așa, lumea ar fi extrem de îngustă și tot ce ai resimți ar fi constrângerea și dependența.

Ai reușit să scapi de presiune prin acest echilibru pe care îl aduci în viața ta și a altora ?

Presiunea rămâne, dar chestiunea mai importantă este cum te descurci cu ea.

În timpul repetițiilor pentru SoNoRo 2019 (foto: Șerban Mestecăneanu)

Ce este presiunea pentru tine ca muzician?

Presiunea apare când intră în joc anumite prejudecăți. Viața noastră depinde de dragostea, aprecierea și conexiunea pe care o avem cu alții. Iar ele sunt legate – ni se spune – de ce și cum facem anumite lucruri. Și astfel apare condiționarea. De aici anxietatea, stresul, presiunea. Trebuie să înveți să te rupi de ideea că doar dacă totul merge bine, vei fi apreciat, acceptat și iubit. Noi, muzicienii, acumulăm asta încă din copilărie, căci așa suntem crescuți.

Au muzicienii o copilărie?

Eu nu am avut, nu. Și de aceea mi se pare firesc să vorbesc despre asta. E complicat, de fapt. Muzicienii încep să învețe foarte devreme și de aici se ivește și întrebarea cum anume să faci lucrurile fără a supune copiii la o astfel de presiune. Adică la impresia că vor fi acceptați și iubiți numai dacă vor cânta bine. Toată copilăria ni se cimentează legătura dintre prestația pe care o avem pe scenă și dragostea și acceptarea celorlați.

Această legătură dintre performanță și acceptarea care vine ca o consecință nu este o proiecție viitoare care lucrează împotriva muzicii, a muzicii care se petrece aici și acum? Nu ratezi oare prezentul?

Condiționarea este mereu în trecut, din trecut. Nu este, de fapt, deloc adevărat că pentru a fi împăcați cu noi înșine avem nevoie de acceptarea și dragostea celorlalți. Este doar moștenirea acestui tip de copilărie. Desigur, avem nevoie de părinți, de profesori, depindem de ei. De aceea prima nevoie este de conexiune și acceptare. Credem că viața noastră depinde de asta. Odată creată această legătură, chiar dacă nu mai este neapărat valabilă în viața noastră adultă, ea rămâne cu noi. Este foarte important să descoperi că ai voie să greșești, ai voie să ratezi, să fii om, că nu vei pierde totul pentru câteva note cântate greșit. E un proces frumos.

E mai mult decât un drum personal, nu-i așa?

Pentru mine, cel mai important lucru este că pot să ajut. Mereu m-am întrebat pentru ce mă aflu aici. Nu a fost niciodată suficient să cânt foarte bine la vioară, ci am căutat să fac o cât de mică diferență. Să servesc unui scop. Și  am dat peste acest proiect sau poate că el a dat de mine și acum am senzația că am un scop care îmi aduce un alt fel de împlinire personală. Totul are alt sens pentru mine: înțeleg de ce am trecut printr-o copilărie dificilă și pot folosi asta acum.

Cei care ajung la workshopurile și retreaturile noastre se simt singuri, căci nu vorbesc despre asta, nu se vorbește despre asta. Și toți tinerii care vin descoperă că, de fapt, nu sunt singurii care au trecut prin persiunea aceasta continuă. E o senzație minunată să îi vezi cum își dau seama că suntem o comunitate.

Spui că această legătură directă între performanță și acceptare este o moștenire a copilăriei. Nu vine ea și din felul în care se face educația muzicală? Educația în general? S-a schimbat ceva?

Sigur că da. Iar lucrurile nu s-au schimbat. Întreaga educație, nu doar muzicală, este extrem de goal oriented. Când și dacă reușești să îți atingi obiectivele, abia atunci ești cineva, până atunci nu. Ceea ce eu aș numi educația umană este în permanență lăsată deoparte: cum mă descurc cu emoțiile mele, cum mă descurc cu psihicul meu, cum relaționăm cu alții, cum învăț să am grijă de mine în situații stresante. Avem profesori care ne învață cum să cântăm, dar cum să te dezvolți ca om și ca artist nu te învață nimeni.

În orice gest artistic aceste două tipuri de educație nu merg mână în mână? Nu se văd, ca să spun așa, în actul artistic?

Se văd în ceea ce aș numi felul în care ești viu. Dacă auzi pe cineva care cântă foarte bine, cu adevărat bine, dar nu este conectat cu emoțiile și, să spunem, umanitatea din el, nu este deloc interesant. În cazul acesta, cântă doar vioara și mâinile. Nu se exprimă întreaga ființă. Pentru mine, artistul trebuie să se exprime cu întreaga ființă, conectat permanent la propriile emoții. Astfel se ivește spiritualitatea din muzică.

„Viața noastră depinde de dragostea, aprecierea și conexiunea pe care o avem cu alții. Iar ele sunt legate – ni se spune – de ce și cum facem anumite lucruri. Și astfel apare condiționarea. De aici anxietatea, stresul, presiunea.”

Cum anume s-a desfășurat tot acest proces pentru tine și ce anume l-a declanșat?

A fost gradual. Foarte multe lucruri mărunte care s-au adunat pentru a mă aduce aici. Acum e un drum, pe care îl văd foarte clar. Înainte era doar un soi de cărare, pe care trebuia să o luminez. Au fost și oameni pe parcurs care m-au ajutat. Gidon Kremer, de pildă, mi-a dat, pe când aveam 16 ani, două cărți ale psihologului Alice Miller. Una dintre ele, The Drama of the Gifted Child, vorbește despre trauma copiilor atunci când sunt împinși prea tare spre performanță. Această carte mi-a deschis ochii. Tata mi-a fost profesor vreme de 15 ani, iar eu am fost „a gifted child”. Iar felul în care suntem educați nu este deloc sănătos pentru un copil, ba chiar poate fi o situație abuzivă. Pe atunci nu știam nimic, aceea era singura realitate pe care o cunoșteam, dar acesta a fost primul pas, trezirea la realitate! Apoi a urmat un proces îndelungat. Am fost curioasă să descopăr mai multe despre spiritualitate și psihologie, am citit foarte mult și mi-am urmat calea mea, cu multă muncă și cu ajutorul terapiei, căci am vrut să fac pace cu trecutul și cu copilăria mea. Toate astea mi-au dat posibilitatea și claritatea de a-i ajuta pe alții, de a urca pe scenă și de a fi liberă în muzică, nu un sclav. Multă vreme așa m-am simțit.

Care este reacția tinerilor care vi se alătură în workshopurile voastre?

Cei mai tineri ca mine, de 19-20 de ani, sunt mult mai conștienți de ei înșiși, de realitatea în care sunt prinși. Se află sub o presiune uriașă, în vremuri pline de nesiguranță, cu stimuli care vin din toate părțile, cu foarte multe posibilități, dar și într-o concurență acerbă. Toate sunt lucruri pe care le cunosc, dar asta nu-i ajută să nu se simtă singuri și copleșiți. Noi le oferim un spațiu sigur unde pot doar să fie. Nu trebuie să fie altfel decât sunt, nu trebuie să fie mai buni. Un spațiu unde le spunem: cum ar fi dacă ai fi OK, exact așa cum ești în clipa asta? Ceea ce se petrece în clipa respectivă este miraculos. 

Ai o zonă anume de confort? Afinități?

Muzica e zona mea de confort. Muzica e viața mea. Dar muzica dinăuntrul unui echilibru aflat în și în afara ei. Afinități? M-am născut în Rusia și am emigrat cu toată familia în Germania. Au fost ani foarte grei. În sufletul meu sunt rusoaică, dar structural iubesc Germania. Cum însă sufletul e slav, muzica rusească îmi este foarte aproape.

La 17 noiembrie, Festivalul SoNoRo ajunge la finalul celei de-a XIV-a ediții, intitulate DaDa, după zece concerte și o petrecere la București, trei concerte și un atelier de colaje la Sibiu și alte şase concerte în Cluj-Napoca.

Interviu realizat de Anca Maria Mosora

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here