Pretty Woman, walking down the street – Interviu cu regizoarea Ilinca Prisăcariu

În septembrie se-ntâmplă „Hey, pisi!”, un proiect de intervenție culturală pe tema hărțuirii stradale a femeilor, inițiat de Ilinca Prisăcariu, regizoare.

0
interviu Ilinca Prisacariu

În septembrie se-ntâmplă „Hey, pisi!”, un proiect de intervenție culturală pe tema hărțuirii stradale a femeilor, inițiat de Ilinca Prisăcariu, regizoare.

Proiectul este gândit pe mai multe etape, îmbină zona educativă cu cea artistică și are ca scop deschiderea unui dialog necesar.

interviu Ilinca Prisacariu

Cum ți-a venit ideea proiectului?

Există un mic istoric: în vara lui 2019, am făcut un fragment performativ din fonduri proprii pentru Street Delivery, care a avut un succes destul de mare. Am făcut un scurt scenariu, pornind de la povești reale ale unor femei hărțuite și l-am prezentat în fața publicului, în cele trei seri de festival. În urma acestui eveniment, mi-au scris foarte multe fete și femei care simțeau nevoia să vorbească despre ce li se întâmplase. M-am gândit că e nevoie de ceva mai mare. Femeile trec prin asta zilnic și trebuie să putem face ceva în sensul ăsta. Așa că am aplicat la AFCN și am obținut finanțarea (din prima, ceea ce m-a bucurat enorm, pentru că nu mai scrisesem proiecte până atunci). Perioada de desfășurare a activităților este septembrie-noiembrie 2020.

Cum se va desfășura evenimentul?

Avem trei acțiuni principale în cadrul proiectului: o serie de ateliere de creație (de scriere creativă, teatru și educație audiovizuală) pe tema hărțuirii stradale, la care să participe elevi și eleve de liceu din București; o expoziție stradală care să conțină atât materiale realizate în cadrul atelierelor, cât și alte lucrări ale echipei de creație și nu numai; finalul proiectului constă în realizarea unei instalații performative, care să îmbine lucrările tinerilor cu o serie de manifeste teatrale și audiovizuale create de noi.

Am invitat o serie de experte care să le vorbească participanților despre ce înseamnă, de fapt, hărțuirea, ce cadru legal există și poate fi de ajutor victimelor, cum poate acționa o victimă sau un martor în momentul în care asistă la un episod de acest gen etc.

Citește și: Polina Askeri, din lumea modei în cea a artei

Ce speri cu adevărat să schimbi sau să aduci în conștiința femeilor?

În mod fundamental e dificil de schimbat ceva, pentru că hărțuirea este, din păcate, un fenomen adânc înrădăcinat. Ce sper să aduc în conștiința femeilor (și nu numai) este, în primul rând, ideea de solidaritate. Dacă ne unim și începem să vorbim despre asta, putem demonta, ușor-ușor, ideea că e „ceva normal”. Și e important să ne informăm. Și să ne educăm unii pe alții. Există informații pe care le putem accesa, există tactici pe care o persoană hărțuită le poate aplica. La fel și pentru martori. E important să demontăm indiferența. Hărțuirea stradală e numai un început într-un lanț al violențelor.

Tu ai trecut printr-o experiență de genul ăsta?

Da. De mai multe ori. Un exemplu este din autobuz. Mergeam de la facultate spre casă și un tip din cealaltă parte a mașinii se uita la mine ca și cum ne știam de mult timp. Pentru o secundă am crezut că poate îl cunosc și mă simțeam ciudat că nu îmi dădeam seama de unde. Până a venit lângă mine și am realizat că nu am nicio treabă cu el. S-a apropiat foarte mult de mine și a început să îmi spună la ureche că sunt foarte frumoasă. A pus mâna pe mine, m-am dat la o parte și l-am rugat să mă lase în pace, că nu e OK ce face. Mi-a spus că sunt rea și a continuat să pună mâna. Am repetat pe un ton mai ferm să se oprească. M-am ridicat și m-am dus la ușă. S-a pus în spatele meu și s-a lipit de mine. Am ridicat tonul. Nimeni nu a intervenit. Am coborât, m-am uitat în spate tot drumul. A fost oribil. Mă simțeam constant în pericol. Știi chestia aia cu „cheile rozetă”? It’s a thing. E un stres teribil să mergi pe stradă, mai ales singură. Uneori nici măcar nu mai contează cât e ceasul. Mi-am luat palme la fund de la bicicliști, ziua, în amiaza mare. E un sentiment îngrozitor. M-am simțit invadată și umilită.

În trecut, dar și acum, dacă femeile erau hărțuite, li se spunea că e vina lor, că sunt prea provocatoare. Unde crezi că e adevărul?

Vina este a celui care acționează. Și asta ne dorim să aducem în discuție: ideea conform căreia victima e de vină. Dacă stăm să o desfacem un pic… nu este deloc în regulă să pui ȘI MAI MULTĂ presiune pe o persoană care DEJA a experimentat ceva îngrozitor. „Nu am rezistat, era prea provocatoare…” sau „Hai, că și ea și-a cerut-o”. Nu. Există ceva despre care trebuie să ne amintim că este esen]ial: consimțământul. O haină nu înseamnă „da”. „Da” înseamnă „da”. Iar „nu” e evident că înseamnă „nu”. Ce depășește pragul acesta e hărțuire.

Și mai e un aspect – nici măcar nu contează hainele. E o instalație foarte puternică, realizată în 2013, care se numește What were you wearing? și are fix scopul de a distruge mitul hainelor purtate de victime (în cazul acela era vorba despre victime ale abuzului sexual). Merită un search.

Poți să-mi dai câteva exemple de momente în care ai simțit că ești discriminată ca femeie?

Da. Din fericire, nu la fel de mult cum o simțeam acum câțiva ani. M-am simțit discriminată, de exemplu, în momentul în care am fost criticată pentru decizia de a da la regie de teatru. „Nu e o meserie pentru fete.” Sau un tip de discriminare „pe pozitiv”, când reușeam să fac ceva (un proiect, sau îndeplineam un task dificil), simțeam un aer de „hm, OK…”, ca și cum era uimitor că o fată ar putea face așa ceva. M-am simțit discriminată când un profesor a dat în mine la liceu, iar atunci când m-am dus să fac reclamație, a râs de mine și mi-a spus că sunt prea sensibilă și că exagerez. Apoi am făcut un spectacol în care am vorbit despre asta și tot liceul a fost în delir… a fost o victorie imensă pentru mine, pentru că nu mă mai simțeam singură. Și cred că despre asta e vorba. Trebuie să vorbim.

Care este partea cea mai frumoasă a faptului că ești femeie? Ce te bucură cel mai mult?

Păi, totul. Dar dacă ar fi să mă concentrez pe un singur aspect, ar fi corpul. Cu el am avut și am o relație foarte interesantă. Am avut o perioadă în care mă simțeam ciudat, pentru că nu înțelegeam cum funcționează. Dar în momentul în care am început să mă prind… Oau! Cred că fascinația asta o am de la mama. Mereu mi-a vorbit foarte frumos despre corpul femeii și despre complexitatea lui. Sunt lucruri pe care le-am descoperit și eu și mi se par cu atât mai fascinante. Unicitatea, fragilitatea, flexibilitatea. Atât de interesant și paradoxal. Femeile sunt minunate. 🙂

Dar cel mai puțin?

Corpul. Strict din cauza faptului că, printre atributele sale, preia constant rolul de carcasă socială în ochii altor oameni. Uneori e dificil. Și e nedrept să fie așa.

Citește și: Descoperă dacă te afli într-un mediu de lucru sexist

 

Interviu realizat de Andreea Cipcă; Foto: arhiva personală a regizoarei

 

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here