INTERVIU: Inalta tensiune

0
35

Inclusa in Expozitia internationala a Bienalei de Arta de la Venetia din 2013, expunand la Art Basel Miami Beach, Frieze Art Fair Londra si New York, Saatchi Gallery, CAPC – Muzeul de arta contemporana din Bordeaux ori MoMA PS1, Andra Ursuta lucreaza cu memoria locurilor pierdute, astfel incat „acasa” implica un teritoriu fluidizat de treceri succesive si nostalgii regasite. Cu ale sale lucrari ce fac apel la un numar infinit de asocieri in care corpul devine obiect si obiectul capata corporalitate, Andra a devenit, la 34 de ani, una dintre cele mai incitante prezente pe scena artei contemporane internationale.

Andra Ursuta, Commerce Exterieur Mondial Sentimental, 2012

(Foto: Uli Holz)

Harper’s BAZAAR: Massimiliano Gioni, curatorul editiei de anul acesta a Bienalei de Arta de la Venetia, spunea intr-un interviu ca expozitia a fost gandita mai mult ca o parabola decat ca o tentativa de clasificare sistematica cu tema „Palazzo Enciclopedico”. Ce a insemnat participarea la un eveniment atat de important si, mai ales, de ce ai ales sa expui patru replici ale camerelor casei in care ti-ai petrecut copilaria? Care este povestea lucrarii T. Vladimirescu Nr. 5, an International Psychic Maneuver?

T. Vladimirescu Nr. 5, Sleeping room, 2013 (stanga) si T. Vladimirescu Nr. 5, Kitchen, 2013

(Foto: Uli Holz)

Andra Ursuta: Expozitia este o parabola pentru ca incercarea de a aduna cunoasterea umana intr-un sistem coerent este un proiect imposibil. „Il Palazzo Enciclopedico” este istoria acestui esec sau, mai bine spus, o suma a sutelor de esecuri individuale de a concretiza si comunica lumi interioare. In trecut, bienalele de la Venetia au fost expozitii in care diferiti curatori au prezentat versiunea lor asupra unui moment din arta contemporana. Massimiliano Gioni a creat o definitie descentralizata a contemporanului. In expozitia lui coexista scenarii multiple ale artei contemporane, care inseamna ceva in America si cu totul altceva in Romania, de exemplu. Cele patru machete nu au fost singurele lucrari pe care le-am expus la Bienala, dar sunt cele mai semnificative pentru ca nu le consider a fi sculpturi sau obiecte de arta. Sunt niste obiecte foarte personale, ce pastreaza memoria unei case care nu mai exista si pe care am reconstituit-o cat mai fidel, precum un arheolog care incearca sa dezgroape cat mai multe detalii pentru a recrea un moment uitat din trecut.

Breath Hold (Discipline and Vanish), 2010

(Foto: Uli Holz)

H.B.: Esti nascuta la Salonta, insa ai emigrat in 1997 in America, iar in 2002 ti-ai finalizat studiile de arta la Columbia University. In ce termeni notiunea de libertate se raporteaza la lucrarile tale?

A.U.: In nici un caz in sensul politic. Vorbesc strict din experienta proprie si atitudinea mea fata de libertate este influentata mai mult de mediul in care am crescut decat de tara in care traiesc acum. Asta inseamna ca sunt marcata mai mult de misoginia si prostia de acasa decat de libertatea pe care am descoperit-o mult mai tarziu.

H.B.: In ce fel te-au schimbat experientele artistice traite la New York ?

A.U.: Locuiesc la New York de 13 ani si cea mai importanta experienta – care nu are de-a face cu arta, dar care m-a pregatit pentru ceea ce fac acum – este lupta pentru a supravietui aici.  Am avut prima expozitie personala la 8 ani dupa terminarea studiilor (The Management of Barbarism, la Ramiken Crucible – n.r.). In acel interval am avut o multime de slujbe care nu aveau nimic in comun cu arta, dar la care am invatat timplarie si multe alte deprinderi pe care le folosesc in munca mea. In afara de asta, aici poti sa vezi aspectele cele mai bune (expozitii excelente, oameni talentati) si cele mai urate (concurenta exacerbata, speculatii financiare) ale artei contemporane.

Self-Portrait Blowing A Tree In A Romanian Forest, 2007

(Foto: prin amabilitatea artistei)

H.B.: Care este „metoda” ta de lucru? Ce te inspira, ce te conditioneaza, ce te nelinisteste?

A.U.: La fel ca in orice alt domeniu, si in arta rezultatele depind de timpul pe care esti dispus sa-l investesti. Nu am neaparat o metoda, dar lucrez in fiecare zi, daca nu la atelier, atunci acasa. Desi e foarte demodat, tin in permanenta un caiet cu schite. De obicei lucrez la mai multe proiecte simultan. Si incerc sa nu ma limitez la un singur stil.

H.B.: Lucrarile tale par a provoca in mod constant si, in acelasi timp, sunt supuse unui registru de tensiuni imposibil de evitat, cel putin vizual. Ma intrebam ce rol joaca atunci privirea spectatorului in definitivarea unei lucrari?

A.U.: Asta ma intreb si eu, pentru ca spectatorul nu are un rol definit sau nu are acelasi rol in fiecare caz. Scopul meu este sa creez un dezechilibru: initial, lucrarea pare un obiect pasiv care devine din ce in ce mai amenintator. De exemplu, in mai multe grupuri de scaune cu „fundul in sus” – sezutul scaunului este inlocuit de copia unui fund uman turnat in plastic –, sculptura devine un agent necooperant care iti arata fundul, deci ti se refuza ca obiect de arta, dar si ca obiect utilitar, pentru ca este un scaun pe care nu te poti aseza. In general, lucrarile mele incearca sa patrunda dincolo de conventiile unei expozitii de arta.

Waiting Area 3, 2011

(Foto: prin amabilitatea artistei)

H.B.: Consideri ca exista subiecte tabu, pe care nu ai dori sa le abordezi in creatia ta?

A.U.: Cred ca, de fapt, am abordat deja multe subiecte sau atitudini care mi-au provocat chiar rusine, dar tocmai din cauza asta am considerat ca nu le pot ocoli. De exemplu, diverse autoportrete in situatii umilitoare, cum ar fi un steag tricolor in care am ars o imagine sugestiva ce include un copac, sau scaunele mentionate mai sus, care sunt turnate dupa fundul meu. In realitate, sunt foarte rezervata, dar lucrarile mele nu sunt doar o extensie a unei personalitati. Uneori e necesar sa le duci la bun sfarsit. Chiar te duc pe unde nu vrei tu.

H.B.: Exista foarte multe idei preconcepute despre artisti. Care este cel mai amuzant cliseu privind imaginea artistului sau, mai degraba, a femeii artist?

A.U.: In arta care se consuma in galeriile, institutiile si tirgurile de azi, femeile sunt inca in pozitii de inferioritate, asa ca, din pacate, nu prea avem asemenea clisee amuzante (in afara de Marina Abramovic). Legat de Romania, mi se pare uimitor ca intre numerosii artisti plastici care au avut succes international in ultimii ani nu se gaseste nici o femeie. Cel mai ridicol cliseu privind imaginea artistului este sexul lui.

„Lucrez in fiecare zi, daca nu la atelier, atunci acasa. Desi e foarte demodat, tin in permanenta un caiet cu schite. De obicei lucrez la mai multe proiecte simultan. Si incerc sa nu ma limitez la un singur stil.“

H.B.: Citeam ca sotul a preluat, de fapt, numele tau de familie. A fost tot o provocare? Cum l-ai convins?

A.U.: A inceput ca o provocare. Pana la urma am facut un compromis si el a adaugat numele meu la al lui, iar eu am facut la fel.

H.B.: Unde te putem vedea anul acesta? Poate intr-o expozitie in Romania?

A.U.: Momentan am o lucrare in parcul High Line aici, in New  York, si particip in expozitia Body Language, la Saatchi Gallery in Londra. In ianuarie voi expune sculpturi noi in Milano, iar in martie, un proiect la Hammer Museum din Los Angeles.

Interviu realizat de Alina Nechifor. Aparut in editia Harper’s BAZAAR ianuarie-februarie 2014.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here