Interviu: Scriitoarea Jennifer Egan despre Manhattan Beach

0
34
Jennifer Egan (foto: Pieter M van Hatten)

Proza ei are acea genialitate casual care te face să te gândești că autoarea ar putea scrie orice. Și adevărul e că Jennifer Egan a semnat, printre altele, o poveste despre maturizare (The Invisibile Circus), un roman gotic (The Keep), o carte extrem de inventivă formal (un capitol e scris sub forma unei prezentări PowerPoint) despre creștere și îmbătrânire în era digitală (A Visit from the Goon Squad/Pe aici au trecut Cuțitarii, premiată cu Pulitzer și National Book Critics Circle Award) și un roman istoric cu atmosferă de thriller noir. Cel din urmă, Manhattan Beach, ne transportă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial prin poveștile interconectate a trei personaje: Anna Kerigan, prima femeie scafandru de la Șantierul Naval din Brooklyn; tatăl ei, Eddie, un bărbat enigmatic cu o viață dublă; și Dexter Syles, patronul unui club de noapte. Alături de ei intrăm într-o lume plină de gangsteri, marinari, bancheri și sindicaliști, într-un moment de răscruce nu doar pentru istoria lumii, ci și pentru felul în care americanii se raportează la ei înșiși („Ne vom exporta visele, limba, cultura, stilul de viață”, prezice socrul lui Dexter, un pilon al elitei financiare newyorkeze). Acesta-i contextul în care Anna însăși se transformă dintr-o fiică îndatoritoare într-o tânără independentă, care își urmează pasiunea pentru scufundat. Nedescurajată de barierele sexiste, ea găsește împlinire în munca pe care o face și coboară mult în adâncuri pentru a dezlega un mister ce i-a zguduit adolescența. 

Harper’s BAZAAR: Când am citit prima descriere a costumului de scafandru, greu de 90 de kilograme, pe care-l îmbracă Anna, m-am gândit imediat că și dumneavoastră l-ați încercat. Ce trebuie și ce sunteți dispusă să faceți pentru a scrie bine?

Jennifer Egan: L-am purtat, într-adevăr, înainte să știu exact ce poveste voi scrie, dar când știam deja subiectele care mă interesau. Unul dintre ele era scufundatul. Am participat la o reuniune a scafandrilor militari. Ei au o asociație a veteranilor foarte puternică și se întâlnesc în fiecare an, iar participanților la întâlnire le oferă ocazia de a face un exercițiu de scufundare în bazin cu acest echipament vechi, care a fost folosit până târziu, chiar și în războiul din Vietnam, după care a continuat să fie utilizat la antrenamente. Firește, când m-au întrebat dacă vreau să-l încerc, am acceptat. Dar nu ar fi fost absolut necesar să-l pun pe mine pentru a scrie cum se simte. În general nu scriu despre mine, ceea ce înseamnă că scriu despre experiențe pe care nu le-am avut. Mă bazez pe imaginație și pe documentarea extinsă cu care m-a deprins jurnalismul [Jennifer Egan scrie frecvent pentru The New York Times Magazine]. Deci nu purtatul echipamentului a fost marele câștig de pe urma reuniunii, ci senzația de a fi îmbrăcată cu el de către doi bărbați. Asta a fost partea surprinzătoare. E vorba despre doi bărbați pe care îi intervievasem înainte, cadre militare, foarte formale în comportament. Și iată-mă pe mine în fața lor, îmbrăcată în niște izmene, așteptând să fiu echipată. Când au început, mă mânuiau ca pe un obiect. Mă simțeam ciudat. Apoi mi-am dat seama că pentru ei nu era nimic straniu, îndeplineau un ritual, așa cum mai făcuseră de sute de ori înainte. Chiar dacă acum era doar un exercițiu, aveau aceeași grijă autoritară pe care o au în mod obișnuit. Așa că, în loc de ciudat, am început să mă simt în siguranță. S-a creat un soi de intimitate domestică între noi.

H.B.: Anna și colegele ei de la Șantierul Naval din Brooklyn mi-au amintit de o carte a Svetlanei Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie. Ați intervievat multe femei care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut munci rezervate anterior bărbaților. Ce v-a frapat în amintirile și confesiunile lor?

J.E.: Îți mai povestesc întâi o anecdotă de la această întâlnire a veteranilor din 2009, la care au venit scafandri de toate vârstele, inclusiv un veteran din cel de-al Doilea Război Mondial. Făcuse scufundări în Cherbourg pentru a curăța portul de rămășițele exploziilor declanșate de armata germană înainte de a se retrage, în încercarea lor de a împiedica aliații să folosească portul. L-am întrebat dacă a cunoscut vreo femeie scafandru în timpul războiului. „Doar una. Era rusoaică”, mi-a răspuns. Mă gândesc adesea la cartea Svetlanei Aleksievici pentru că femeile din Rusia chiar au făcut de toate și pe linia frontului, și în spatele său. În America, primele femei scafandru au fost în marină în anii ’70, iar în armată abia în anii ’80.

Revenind la întrebare, am participat la un proiect de istorie orală al Șantierului Naval din Brooklyn datorită căruia am avut șansa să intervievez 15-20 de femei care lucraseră la șantier – femei de culoare, evreice, irlandeze catolice. În New Yorkul anilor ’40, diferențele între experiențele lor erau enorme pentru că trăiau în comunități separate: evreicele nu prea aveau contact cu irlandezele de pildă, iar cele de culoare erau și mai izolate de restul. Dar la Șantierul Naval se regăseau. Acolo formau toate o minoritate: a femeilor. Din cei peste 70.000 de angajați la apogeul războiului, nici măcar 5.000 nu erau femei. Un element recurent în poveștile lor era că, deși au excelat în activitate, toate au fost concediate la finalul războiului, chiar și înainte ca bărbații să se întoarcă acasă și să-și reia slujbele.

O altă întâmplare fantastică din timpul documentării a fost în 2005, când am citit la Brooklyn Historical Society o colecție de scrisori ale unei femei, Lucille Kolkin, angajată a Șantierului Naval, către soțul ei, plecat pe front. Lucille scria foarte bine! Am publicat apoi un eseu despre senzația că aproape m-am împrietenit cu ea prin intermediul scrisorilor, fără s-o cunosc pentru că murise între timp. La puțină vreme am primit un e-mail cu subiectul: „Sunt fiica lui Lucille”. Așa am ajuns să fac un tur al Șantierului Naval din Brooklyn împreună cu cele două fete ale lui Lucille, cu soțul ei, care avea 80 și ceva de ani, cu familiile lor extinse și cu două foste colege ale lui Lucille. Una dintre ele lucrase ca sudor la Șantierul Naval în timpul războiului. Îi plăcea sudura și era foarte pricepută – minionă fiind, se putea strecura ușor în spațiile înguste de pe nave ca să-și facă treaba. Imediat după război a încercat să obțină tot un job de sudor. I se râdea în față pretutindeni, deși cu doar câteva luni înainte fusese lăudată și apreciată pentru exact aceeași muncă.

Asemenea confesiuni au adus povestea mea la viață. Deși Anna nu se bazează pe niciuna dintre aceste femei – pentru că nu lucrez așa, ci am nevoie să simt că descopăr personajul pe măsură ce-l scriu -, diverse întâmplări și detalii din conversațiile cu ele mi-au fost de mare ajutor.

Romanul a apărut la Editura Pandora M.

H.B.: Ați pornit cu ideea ca Anna să fie o tânără curajoasă, care-și croiește drum într-o lume a bărbaților, deschizând ușile care inițial i se închid în nas?

J.E.: Nu știam foarte multe despre Anna la început. Voiam să lucreze la Șantierul Naval, dar asta nu însemna neapărat să deschidă uși pentru că șantierul avea nevoie de forță de muncă și recruta asiduu. Îmi doream ca Anna să se scufunde, dar nu eram convinsă că voi reuși asta într-un mod realist – a fost dificil! Și știam că vreau să fie curajoasă. Cum ziceam, nu-mi place să scriu despre mine, așa că trebuie să găsesc mereu deosebiri între mine și personajele mele. Pentru că eu sunt o persoană cerebrală, ezitantă și cu fobii, tind să scriu despre femei puternice și impulsive. [Râde.] Însă la început nu știam că Anna are experiență sexuală. Inocența e prezumția culturală default despre o femeie de 19 ani din acea epocă. Am pornit cu aceeași presupunere. Numai că asta ar fi implicat ca Anna să-și descopere sexualitatea în carte. Visceral, am simțit că nu vreau să urmez această cale – era prea familiară, prea previzibilă și, într-un fel, prea sexistă. OK, dacă nu-și descoperă sexualitatea, înseamnă că are deja experiență. Odată ce am știut asta, s-a făcut lumină. A fost un factor crucial, dezvăluind alte lucruri despre ea: că e secretoasă, că a învățat de la tatăl ei să păstreze secrete, că nu se simte rușinată de lipsa ei de inocență. Anna a devenit mult mai interesantă. Primul meu roman [The Invisible Circus] e, în mare măsură, despre descoperirea sexualității de către o tânără femeie. Nu voiam să mă repet. Urăsc acest sentiment. Și poate că la un moment dat va deveni imposibil să nu reciclez materiale și să nu revizitez teme, caz în care voi renunța la ficțiune și mă voi dedica jurnalismului. Pentru mine, sentimentul de descoperire e esențial. Dacă nu reușesc să-l obțin prin puterea propriei imaginații, îl voi obține din lumea care mă înconjoară, prin jurnalism, care-i la fel de fun și, ar putea spune unii, mai util.

H.B.: Apropo de firea ei secretoasă, Anna duce o viață dublă. E un mod de a sugera că, de fapt, nu-i cunoaștem pe cei de lângă noi așa de bine pe cât credem?

J.E.: Nu-i cunoaștem deloc! [Râde.] Tocmai de aceea ficțiunea ar trebui să supraviețuiască în epoca actuală, dominată de tehnologie și de imagini. Ficțiunea e singura formă narativă care ne permite să trăim în mintea altcuiva. Imaginea, fie ea statică sau în mișcare, nu are cum să facă asta. În cel mai bun caz încearcă să sugereze viața interioară a altcuiva, dar ca privitor rămâi în exterior. Ficțiunea te transpune în interior. Cât despre viața dublă, m-a fascinat dintotdeauna această temă, care apare în multe dintre cărțile mele. Poate că la bază se află faptul că eu însămi duc o viață dublă. Când nu scriu, am un trai destul de obișnuit. În schimb, când scriu, imaginația mea o poate lua razna – mai puțin în Manhattan Beach (după cum știi probabil, unii au fost șocați de cât de tradițional e acest roman din punct de vedere formal), mai mult în A Visit from the Goon Squad. Ca scriitor, am șansa să trăiesc mai multe vieți. Iar asta este, cred, o aspirație umană înnăscută, ce poate fi interpretată în mai multe feluri. De exemplu, poți spune că-i o dorință de transcendență – e dorința noastră, a oamenilor, de a fi noi înșine, dar și mai mult de atât, sau de a ne depăși cu totul condiția.

„Din cei peste 70.000 de angajați ai Șantierului Naval din Brooklyn la apogeul războiului, nici măcar 5.000 nu erau femei. Un element recurent în poveștile lor era că, deși au excelat în activitate, toate au fost concediate la finalul războiului, chiar și înainte ca bărbații să se întoarcă acasă și să-și reia slujbele.” – JENNIFER EGAN

H.B.: În cursul micii mele documentări pentru acest interviu, o surpriză a fost să aflu că aveți nevoie doar de „o înțelegere a timpului și a locului” pentru a începe să scrieți, că nu vă trebuie neapărat un personaj sau un fir epic în acel prim stadiu. Ce înseamnă mai exact „o înțelegere a timpului și a locului”?

J.E.: Timpul și locul sunt legate în mintea mea. Când mă gândesc la un loc, el există într-un anumit timp. În cazul Manhattan Beach, mă interesa New Yorkul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, chiar dacă nu știam mai nimic despre el. Primul lucru pe care l-am descoperit – și care a devenit unul dintre cele mai interesante aspecte din carte – a fost că zona de țărm era, într-un fel, inima orașului, nu clădirile și străzile cu care îl asociem astăzi. Apoi, au venit două revelații tehnologice: 1. A fost ultima perioadă înainte ca transportul aerian să devină comun, ceea ce m-a dus înapoi la ideea de apă și țărm, dar și la o raportare diferită a oamenilor la spațiu (să parcurgi distanțe lungi presupunea un interval lung de timp). 2. A fost ultima perioadă înainte ca ecranele mici să intre în viețile americanilor. După ce am fost obsedată de tehnologie în cartea anterioară [A Visit from the Goon Squad], mi s-a părut eliberator să scriu despre o epocă în care aceste tehnologii nu existau.

Cu toate cărțile pornesc de la o anumită atmosferă, dată de loc și timp. În cazul A Visit from the Goon Squad, ale cărei povești se întind din anii ’70 până-n viitor, am putut să le scriu doar pe acelea care aveau în mintea mea o atmosferă clară. La altele a trebuit să renunț – foarte frustrant! Obstacolul a fost, de fiecare dată, lipsa unui portal atmosferic către personaj. De exemplu, în povestea cu safariul e un băiețel, Rolph, despre care știm că se va sinucide la maturitate. Am crezut că voi scrie despre adultul Rolph, din punctul lui de vedere, înainte să se sinucidă. Cum să fi lăsat această poveste neexplorată? Dar n-am reușit s-o fac să funcționeze, n-am găsit o lume în care personajul să trăiască la maturitate. Un alt exemplu: am vrut să scriu despre Sasha în viața ei din viitor, dar nu din punctul ei de vedere. M-am chinuit mult timp să găsesc o rezolvare. Abia după ce vândusem drepturile de publicare unei edituri, mi-a venit ideea cu PowerPoint-ul, legată și ea de un timp și un loc: deșertul în viitor.

Acum lucrez la o nouă carte și sunt multe lucruri pe care sper să le fac în ea, dar știu că ideile vor rămâne inerte până când găsesc atmosfera care să le aducă la viață. Trebuie să aștept. Nu prea controlez situația până nu mi se arată această atmosferă.

H.B.: Având în vedere că Manhattan Beach este un roman istoric cu un fir epic destul de amplu, n-a fost necesar să-l schițați în minte înainte de a începe să scrieți?

J.E.: Nu, am făcut o schiță abia după ce am terminat primul draft, adică după un an și jumătate. A fost un pic înfricoșător, era ca și când pilotam un avion legată la ochi. Uneori mă gândeam că era prost ce scriam. Și aveam dreptate! Dar așa funcționez: după primul draft îmi fac un plan și încep să lucrez pe baza lui.

H.B.: Mulți critici literari vă apreciază capacitatea de a scrie romane de tipuri și în registre diferite. E ceva valoros și din punctul dumneavoastră de vedere?

J.E.: Dacă nu ești un scriitor de autoficțiune – or, eu nu sunt -, ai face bine să fii un romancier shape-shifter! Cred că mă încântă să fiu în această ultimă categorie pentru că romanul a fost de la bun început o specie cameleonică. E suficient să te gândești la Don Quijote, al lui Cervantes. Romanul a apărut pentru că putea face ceea ce poezia epică nu reușea. Ea e un vehicul fantastic pentru narațiune, dar un scriitor care ar vrea să includă scrisori sau documente juridice, ar avea mari dificultăți. Romanul, în schimb, e lacom și curprinzător. Totuși, nu-mi place inventivitatea formală de dragul inventivității. Recurg la o strategie sau alta doar dacă sunt convinsă că e cea mai bună modalitate de a spune povestea. Altminteri, ar fi doar o ghidușie. Romanul ca specie narativă îmi permite să încerc lucruri noi, ceea ce-i esențial pentru că, după cum spuneam, repetiția e un capăt de drum pentru mine. Mă interesează descoperirea, nu aprofundarea familiarului.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here