Intalniri esentiale: Irina Marinescu in dialog cu Emilia Dobrin

0
87
Irina Marinescu Emilia Dobrin Foto: Alex Galmeanu

Designerul si actrita, a caror prima intalnire a fost marcata de o chimie instantanee, discuta despre solidaritate feminina si inspiratia pe care o poti gasi in cineva dintr-o generatie diferita.

Harper’s BAZAAR: Pentru ca aceasta editie BAZAAR e despre varsta, va propun un exercitiu de rememorare/imaginatie. Ce faceati cand aveati varsta Irinei? Si ce iti imaginezi, Irina, ca vei face la varsta Emiliei?

Emilia Dobrin: Cati ani ai, Irina?

Irina Marinescu: 36.

E.D.: In ’84 eram intr-un fel de rezistenta – individuala si de grupuri foarte mici. Citeam carti procurate pe sub mana. Ne adunam in casele unor prieteni si ne uitam la filme de autor. in teatru aveam cateva ore in care uitam de mizerie. Altfel, aveam un copil mic, o fetita, si singurul lucru la care ma gandeam era cum s-o pregatesc sa plece din tara.

H.B.: Invidiati generatia Irinei pentru ca si-a trait adolescenta si tineretea in alte conditii?

E.D.: N-o invidiez, o admir. Ei au fost sansa noastra.

I.M.: Cred ca pentru generatia mea e destul de vie acea perioada. Avem propriile amintiri si au ramas si niste umbre de la ai nostri, inclusiv senzatia aceea de apasare, de presiune.

E.D.: In mod sigur ai tai ascultau Europa Libera.

I.M.: Sigur. imi aduc aminte foarte clar o intamplare. La gradinita engleza unde eram – o gradinita privata la modul total neoficial, underground de-a dreptul –, am invatat sa cant Yankee Doodle. Intr-o zi, in drum spre casa, bunica-mea mi-a ars una peste ceafa pentru ca ma trezisem sa fredonez in tramvai acest cantec care era de la Europa Libera. La fel de clar imi aduc aminte ca n-aveam voie sa spun ca am brad acasa sau sa vorbesc despre Dumnezeu. Erau ierni in care bunica-mea incalzea cu resoul diverse chestii, ca era mancare, ca erau camere. Veneau controale si trebuia sa-l ascunda. Toate astea sunt amintirile mele, nu povesti care mi-au fost spuse.

Cum ma vad cand ma voi face mare? As vrea sa fiu ca Miki [numele Emiliei printre prieteni]. Noi ne-am cunoscut primavara trecuta la Premiile Gopo. De fapt, e impropriu spus „ne-am cunoscut” – eu eram in sala, ea urca pe scena. Am amutit. La after party, mi-am facut curaj si m-am dus sa-i spun ca a fost cea mai frumoasa in seara aceea. Apoi mi-am mai facut o data curaj si i-am propus sa pozeze pentru campania de vara.

E.D.: Eu m-am „miorlait”: „Sunt eu pentru asa ceva la varsta mea?”

I.M.: I-am explicat ca exact asta caut. Nu era vorba despre fizic, ci despre energie. Cand spun ca imi doresc sa fiu ca Miki, spun si ca energetic mi-as dori sa fiu asa. Carieristic vorbind, vreau foarte tare sa fac costum de film. Cu timpul, mi-am dat seama ca aceasta este zona unde – desi trebuie sa ma supun, pentru ca nu este viziunea mea cu totul –, ma simt mai confortabil ca interactiune. Mi se pare o zona mai profunda decat designul vestimentar.

E.D.: La film e valabil amanuntul, ceea ce iti da o mare satisfactie.

I.M.: Da, ai carnatia unui personaj, esti liantul dintre personaj-actor-regizor.

H.B.: Pe de alta parte, si in designul vestimentar tu lucrezi cu un personaj, ai spus mereu ca inventezi un personaj principal, iti imaginezi cum ar fi, ce ar gandi si ce ar simti.

I.M.: Probabil ca asta a fost cautarea mea. Moda n-a fost niciodata pentru mine doar o chestiune de industrie sau de trend, ci a insemnat puterea unui personaj. Or, mi se pare ca asta-i pe cale de disparitie. Am prins, in schimb, microbul setului. La ultima filmare am stat cinci zile pe set la minus 20 de grade noaptea. E „carca”. Cu toate astea, ma potenteaza mai tare, e mai viu, mai real.

Revenind la cum ma imaginez la varsta Emiliei… Ma vad moarta de slaba, cu tigara in coltul gurii, cu niste palarii enorme de paie, taind plante in curte inconjurata de toti copiii prietenelor mele care n-au timp si poate nici chef sa stea cu ei, vorbind singura, ceea ce fac oricum tot timpul.

E.D.: Eu nu pot spune ca am microbul setului de filmare.

I.M.: E altceva, cred.

E.D.: Da, e altceva. Pentru mine, filmul are o doza mai mare de relativitate. Actorul depinde foarte mult de partea tehnica – de prim-plan, de gros-plan, de unghiul de filmare, de lumina pe care ti-o pune operatorul. Irinei ii aduce mai multe satisfactii pentru ca ea poate face mai multa creatie. Mie imi trebuie o putere extraordinara ca sa-mi folosesc intuitia si sensibilitatea in toate aceste obligatii tehnice. Nu-i aceeasi bucurie ca la teatru. Sigur, si la film s-a ajuns uneori sa se repete destul de mult si poti sa ai norocul sa filmezi cu o memorie a emotiei ca la teatru.

H.B.: In ultimii ani ati lucrat mult cu regizori tineri si in film (Tudor Cristian Jurgiu, Iulia Rugina), si in teatru (Radu Iacoban, de exemplu, la Casa cu pisici, cu care ati obtinut Premiul UNITER 2016 pentru cea mai buna actrita in rol principal). Cum se explica?

E.D.: A fost sansa mea ca ei sa vina inspre mine exact in perioada in care ma bantuia gandul sa ma las de meserie. Mi se parea ca practic ceva vetust si prafuit – o senzatie care venea, cred, din ideea de institutie, de inchistare. Acum s-au mai deschis si teatrele de stat, pentru ca au venit destui tineri sa puna spectacole. Unii dintre cei cu care am avut sansa sa lucrez – Radu Iacoban, Conrad Mericoffer, Eugen Jebeleanu – mi-au spus ca vor sa lucreze cu mine si numai cu mine pentru acel rol.

Irina Marinescu Emilia Dobrin Foto: Alex Galmeanu

H.B.: Faptul ca actritele primesc mai putine roluri de la o varsta incolo e un mit sau o realitate?

E.D.: E o realitate. Dar nu stiu de ce, tocmai regizorii tineri mi-au oferit roluri pentru varsta mea.

I.M.: Eu am o explicatie. [Zambeste.] Cred foarte tare ca o femeie incepe sa devina femeie de la 30 de ani. Chiar cred asta. In ceea ce ma priveste, cand ma uit in urma si ma gandesc cum eram la 28 de ani, imi vine sa ma iau cu mainile de cap si sa dau doua ture de casa sa-mi revin. Totul devine mai intens pe masura ce inaintezi in varsta, pentru ca ajungi sa te cunosti, sa faci mai multa introspectie, sa ai mai mult curaj si mai multa vana. Si atunci, evident, incepi sa-ti cauti un model. Pentru mine, Miki face parte din categoria „asa mi-as dori” – asa mi-as dori sa arat, asa mi-as dori sa fiu. Fascinatia fata de ea vine, cred, din energia ei, care e complet tanara. Cand am vazut-o prima data, statea foarte dreapta. Am simtit o chestie de forta. A urcat pe scena si s-a facut liniste. Si cand eram pustoaica, tin minte ca stateam printre femei mai in varsta decat mine, gaseam una care imi placea si ramaneam absorbita – de atitudinea ei, de gesturile ei. E hotie, pana la urma. Hotie adolescentina.

E.D.: Ramane pana tarziu. si functioneaza si invers – pot sa ma uit la tine si sa te am de model.

I.M.: Pentru ca esti tu foarte speciala.

E.D.: Ce cauti la altcineva? Cauti ceva ce are valoros, ce-ti face bine, ce te poate ajuta in gandul pe care-l ai. Foarte bine poti sa-mi fii model. si-mi esti.

I.M.: Ma simt onorata. Dar e mai rar, sa stii. De obicei exista un soi de afectiune, o afinitate, dar sunt putine femei ca tine care admit ca le inspira femei mai tinere.

H.B.: Diane von Furstenberg spunea ca inainte sa stie ce vrea sa faca, a stiut cine vrea sa fie. Asa s-a intamplat si in cazul vostru?

I.M.: La mine e foarte valabil. Am avut disponibilitatea de a incerca diverse lucruri. Am stiut la un moment dat sa spun clar: „Da, vreau sa fac costum. Nu, nu vreau sa fac scenografie.” intotdeauna am avut senzatia ca am ceva de facut. Nu ca trebuie sa fiu celebra sau de succes, ci ca trebuie sa fac ceva, sa schimb ceva… E greu de explicat aceasta senzatie din plex ca e acolo ceva ce creste, creste, creste, si candva va trebui sa-i dau drumul. Acum, daca ma uit la mine, am sentimentul ca pe mine scrie „film”. A inceput sa fie o treaba serioasa odata cu Pozitia copilului [regia Calin Peter Netzer, 2013]. Dupa el am tot luat proiecte speciale. Brusc a inceput sa-mi placa. Ultimii ani de design vestimentar m-au obosit foarte tare, pentru ca oamenii care iti vin in atelier iti iau o bucata din suflet. in momentul acesta imi doresc modestia pe care o presupune setul de filmare, unde sunt un departament ca orice alt departament, care functioneaza fara o implicare emotionala atat de mare. Cand faci costum de film, actorul stie cum sa-ti poarte costumul.

E.D.: Pe mine m-au ajutat costumele. De exemplu, la un spectacol al lui [Radu] Afrim la Nottara [Cheek to Cheek], mi-au dat sa pun pe mine o lizeuza roz cu pufulet, ceva ce n-as fi imbracat in viata vietilor mele. „E oribil”, am spus, uitandu-ma inspre scenograf. imbracandu-l iar si iar, m-am intrebat: „Cum se poarta costumul asta? Cum esti cand il porti?” E foarte important costumul.

Cat despre intrebarea daca am stiut ce vreau sa fac… Singurul lucru pe care mi-am dorit sa-l fac a fost sa dansez.

Irina Marinescu Emilia Dobrin Foto: Alex Galmeanu

I.M.: Hmm… oare de asta ne placem?

E.D.: Am prins vremurile acelea grele pe care toata lumea le uita, epoca Gheorghiu Dej. Fratele meu era la scoala de muzica, eu – la scoala de balet. La un moment dat ni s-a spus ca nu mai avem loc la scoala. Din cauza originii. Fratele meu a avut un soc. Eu, fiind mai mica, am facut doar o „usoara” hepatita. Dansul a ramas visul meu. De asta in tot ceea ce fac este vorba despre atitudine. si personajele mele vreau sa aiba atitudine. Dupa povestea cu scoala de balet, m-am gandit sa fac Drept sau Ziaristica. Dar parintii mei, care au ramas cu oful ca n-am terminat scoala de balet, voiau sa dau la Teatru, desi eu niciodata nu facusem nici cea mai mica incercare de a performa. Un fost coleg de liceu, care era cu un an mai mare si era deja student, s-a oferit sa ma ajute sa invat poeziile pentru Teatru. Am intrat. Eram singura din an care intrasem din prima, fara pregatire cu un profesor. Pana-n anul II am vrut sa trec la Filologie, la Universitate, sau sa ma transfer la Critica teatrala. Apoi am intrat in valtoarea filmului, am inceput sa joc la clasele de regie teatru, unde erau profesori extraordinari – Penciulescu, Esrig –, si am ramas la Actorie. Cred ca am facut aceasta meserie cu generozitate. Nu mi-a schimbat felul de a fi si nici viata personala.

Articol aparut in numarul de aprilie al revistei Harper’s BAZAAR Romania.

Cititi si: “Forta de luat in seama: Irina Marinescu”!

Fotografii de Alex Galmeanu; Styling: Ina Borcea. Makeup: Adina Vlad, makeup artist Rimmel London. Hairstyling: Diana Mogoş/Haze Hairdressers

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here