Japonia: 7 exerciții de mirare

0
311
Templul Daigo-ji, din Kyoto, al sectei budiste Shingon

Din Tokyo până într-un sat de călugări aflat la 1.000 de metri altitudine și din Kyoto până-n Parcul Național Jigokudani, Japonia îi oferă ANEI-MARIA CAIA, aproape continuu, motive de surpriză și admirație.

Stau țintuită într-un pat de hotel, chiar lângă Parcul Ueno, din Tokyo. Yukata ireproșabilă, călcată și scorțoasă, pe care menajera a insistat să mi-o înmâneze de dimineață, împreună cu prosoape de șters și prosoape de spălat, e îmbibată deja de transpirație, deși nu s-a făcut amiază. Am febră, de la o răceală păcătoasă. Deschid geamul, cât se poate deschide el, adică atât cât să nu-ți poți scoate capul în afară – așa e prin toate hotelurile japoneze, ca să nu-ți vină vreo idee să te defenestrezi tocmai pe proprietatea lor. De afară, intră în cameră Nocturnele lui Chopin, acoperind țesătura de sunete urbane diverse, dar nu înnebunitoare. Mi-e rău ca naiba, la Tokyo, bag nurofene locale de 18 dolari (10 pastile) și mă uit la strada mea, plină de cluburi cu false școlărițe și de baruri de jazz și whisky ca un copil pofticios la vitrina unei ciocolaterii. Sunt de două săptămâni în Japonia și știu exact cât de greu o să-mi fie să plec.

Japonia e un animal luuuung, cu o cocoașă pe mijloc și o margine subțire, ireal de subțire. Cocoașa e toată munți și păduri, aproape goală de oameni, iar marginea e atât de plină, încât poți să-ți imaginezi, ca într-un coșmar sau un film (japonez), că într-o zi se va scufunda de la greutate: orașe și peste suta de milioane de oameni în ele. Cu toate astea, lucruri bizare pentru ochiul european se întâmplă: traficul tokyot e blând și organizat, mult mai suportabil decât în București; Kyoto, cu milionul lui și jumătate de locuitori, e calm, curat și aerisit ca o stațiune de munte; Osaka o fi depravată și vicioasă, dar conceperea ei urbană, cu orașe subterane de proporții, o face perfect suportabilă și funcțională. Despre Japonia poți spune sau pretinde multe lucruri, dar nu poți spune sau pretinde că nu te miri. Aproape continuu.

Kenroku-en – la începuturi, grădina Castelului Kanazawa – a fost amenajată în cursul a două secole cu pomi ce înfloresc în diferite perioade ale anului, oferind grădinii un look diferit în fiecare sezon.

MIRAREA ÎNTÂI

Se lasă seara și sunt la peste 1.000 de metri altitudine, într-un sat religios, de călugări, pe muntele sacru Koya, al sectei budiste Shingon. Templul în care mă aflu e mai curând mic și are zece camere în care pot sta pelerinii sau turiștii, în jurul unei grădini încântătoare. Nu știu la ce să mă aștept, singurele instrucțiuni au fost să nu fac fotografii la ceremoniile religioase, să mă prezint la masă la oră fixă și să mă pregătesc de o baie japoneză tradițională, la comun. Călugării sunt niște flăcăi tineri, bine clădiți și foarte înalți, care par să zâmbească fără oprire. Nu-i vorba despre discretul zâmbet al lui Buddha aici, ci despre o veselie absolut umană. Dormitorul are uși culisante, de pânză, pictate cu cocori și scene din natură, saltelele futon sunt întinse pe tatami, iar pernele sunt umplute cu paie de secară și boabe de orez. La masă se stă pe jos și mâncarea e strict vegetariană: orez, tofu, tofu și tofu. Sake e din plin, cald sau rece. Satul e cufundat într-o liniște adâncă și un întuneric păzit de pădurea seculară în care s-au strecurat templele, acum aproape 1.000 de ani. Un cimitir imens, în care sunt îngropaţi morţi tot unul şi unul, boiernaşi medievali şi şefi de corporaţii contemporani, sporeşte liniştea. Cenuşa adormiţilor pentru eternitate stă sub monumente de toate felurile: cu statui religioase sau ceşti din piatră, cu reprezentări de zeităţi bizare sau de copii, sub minipagode în care poţi strecura lumânări sau felinare. Copacii dintre morminte se lasă luaţi în braţe în misterul nopţii, cu toată energia lor incredibilă, iar ramurile cireşilor ornamentali încă înfloriţi atârnă sub greutatea florilor. Parfum şi serenitate.

MIRAREA A DOUA

E aproape de miezul nopţii când ajung la baia tradiţională din templu. Japonezii sunt o specie de oameni cu totul aparte, cu o rezilienţă rar întâlnită, cu o mare abilitate de a se adapta şi de a răbda. Probabil că poţi să le iei multe lucruri, dar nu ritualurile care ţin de igienă. Curăţenia e prima formă de respect pe care o arăţi faţă de societate, iar baia comună e locul în care se desăvârşeşte ireproşabila întreţinere a corpului. Intru mai întâi într-un spaţiu în care mă dezbrac complet de haine, le depozitez într-un coş de nuiele, iau un prosop aspru, de spălat, îmi las papucii de casă şi îi schimb cu unii speciali, de baie, pe care îi găsesc la intrarea în camera principală. Aici sunt duşurile, înşirate de-a lungul pereţilor, lângă care sunt nişte scăunele mici şi multe recipiente cu săpun lichid. Mă spăl temeinic, până când sunt sigură că nu mai există nici o impuritate pe corpul meu şi mă bag în bazinul din lemn, plin cu apă fierbinte. Aştept. Dacă aş fi japoneză, aş putea întreţine conversaţii în şoaptă cu tovarăşele de bazin cât timp pielea mea s-ar înmuia şi muşchii mi s-ar relaxa complet. Am vorbi despre familie, copii, iubire şi ar fi, probabil, una dintre rarele discuţii ce privesc intimitatea şi spaţiul personal pe care le-aş avea cu oameni străini. Slavă Domnului că sunt româncă şi pot flecări oriunde despre orice, fără să fie nevoie să mă dezbrac pentru asta.

MIRAREA A TREIA

Limba japoneză cunoaşte peste 50 de cuvinte pentru ploaie. Una e prima ploaie a verii, alta e ploaia cu bulbuci, altfel vorbim despre o ploaie bună pentru ogoare şi altfel ne sună ploaia melancolică, pe streşinile late ale gardurilor dintr-un cartier de gheişe. Există ploaie care cade dintr-un cer fără nori şi ploaie care vine o dată la zece zile, avem ploi plăcute de primăvară şi ploi foarte reci de iarnă, care se deosebesc de ploile moderat reci de iarnă. Şi n-am cum să contrazic asta, pentru că pe pielea mea am experimentat ploaia în Hiroshima şi am crezut că mă înec în torentele care curgeau din cer fără oprire şi recunosc că poate şi în mine curgeau torente de emoţii de la poveştile bombei atomice, şi aş fi numit ploaia aia într-un fel deosebit de ploaia măruntă şi nervoasă din Osaka, sub care mergeau petrecăreţii în Dotonbori, cartierul în care-ţi pierzi sufletul prin bordeluri şi echilibrul după câteva pahare de shochu. Şi ploile astea nu sunt ca ploaia fină, aproape un abur, din Kanazawa, care împodobea cartierul vechi al samurailor, cu căsoaie de lemn şi pini, printre care te simţi mic şi fragil, nici ca ploaia care tocmai înviorase Grădina Kenroku-en, una dintre cele mai vestite ale Japoniei, în care mi-a venit să plâng de la splendoare şi de la o senzaţie care semăna cel mai bine cu momentul în care te îndrăgosteşti, deşi în frumuseţea aceea, dragostea ar fi , fără îndoială, sufocată.

MIRAREA A PATRA

Delicat. Mă gândesc la cuvântul ăsta, nu numai în grădini, nu numai în faţa panourilor pictate care împodobesc templele sau palatele samurailor, ci şi atunci când încerc să înţeleg felul în care japonezii îşi construiesc realitatea. Sunt în Parcul Naţional Jigokudani, în inima unei păduri pline de turişti din toată lumea, veniţi să vadă maimuţele de zăpadă care coboară de pe vârfurile muntelui să facă baie în bazine de apă termală. Toată zona e împânzită de asemenea ape, dintotdeauna japonezii au venit aici să se relaxeze. Când maimuţele au prins gustul băilor fierbinţi, se strecurau în piscinele oamenilor şi atentau la curăţenia locului. Problema se cerea rezolvată, delicat, bineînţeles, fără să tulbure oamenii, nici animalele, aşa că proprietarii din staţiuni s-au gândit să le facă maimuţelor propriile lor bazine, mai aproape de casa lor din munte. Treaba a mers minunat, macacii au primit ape termale şi mâncare, călători din toată lumea au dat buzna să vadă animalele bălăcindu-se, tot districtul s-a dezvoltat spectaculos, s-a organizat un parc naţional unde se plăteşte intrare. Maimuţele, japoneze fiind, sunt, de altfel, foarte politicoase şi cuminţi. A se vizita cu încredere.

MIRAREA A CINCEA

Citeam în Shinkansen o carte a unui înţelept japonez din secolul al XIV-lea. Trenul gonea cu aproape 300 de kilometri pe oră şi era plin ochi de navetiştii care se întorceau seara acasă de la muncă. Să nu îţi umpli casa de chinezării ieftine, recomanda înţeleptul de acum 700 de ani. Să păstrezi simplitatea şi armonia, să cultivi bunul-gust, pentru că asta îţi va influenţa întreaga viaţă. Să îţi faci o casă încântătoare şi o grădină sublimă, pentru că aceasta nu e numai o datorie pentru tine, ci şi pentru oaspeţii tăi. E tocmai dovada că poţi dărui frumuseţe şi altor ochi, e semn că eşti un om între semeni. Japonia e o ţară îngrijită, muncită, cu amprenta omului aproape peste tot. Japonezul ocroteşte copacii seculari, le face schele din lemn să-şi sprijine bătrânele ramuri. Pomii cu roadă, ca merii, sunt făcuţi să crească cu crengile în jos, de mici, după tehnica modelării bonsailor, ca fructele să fie culese uşor. Florile sunt cultivate pretutindeni, ogoarele lor sunt perfecte, orice petic de pământ, la oraş sau la sat, e băgat în seamă. Duminica dimineaţa, la Kyoto, poţi vedea voluntari care adună de pe străzi, cu pensete uriaşe, semnele dezmăţului de sâmbătă seara: răzleţe mucuri de ţigări, fragmente de hârtie scăpate de neglijenţi, frunze uscate sau te miri ce altceva ar putea strica bunul nume şi bunul-simţ al oraşului. Pentru japonezi, gunoiul public e o ruşine fără seamăn, pentru că gunoiul e o chestiune absolut privată. Nu există coşuri de gunoi în oraşe, cu excepţia celor de lângă supermarketuri sau automate de băuturi, unde, strict, se pot arunca sticle de plastic şi doze de aluminiu, golite în prealabil. Lumea îşi poartă în spinare resturile, un exerciţiu care te face să pricepi exact cât consumi şi ce laşi în urma ta, pentru tine şi pentru ceilalţi.

MIRAREA A ȘASEA

Ceilalţi sunt importanţi în civilizaţia japoneză, pentru ceilalţi înveţi să fii politicos şi formal: şoferul de autobus mulţumeşte fiecărui călător în parte la ieşire, shogunul care avea drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor prepara şi servea cu mâna lui ceaiul, plecându-se ceremonios în faţa oaspeţilor, străinul care întreabă pe unde să o ia e ajutat cu mult zel de localnici, gheişele petrec ani de zile antrenându-şi mintea şi corpul pentru plăcerea altora. Acestea din urmă, femeile încântătoare ale poveştilor mai vechi sau mai noi japoneze, sunt şi azi reale. Au sindicat şi cod etic, trăiesc în case de gheişe cu o mama-san patroană, iar atunci când nu însoţesc bărbaţi în public sau în privat, ţin spectacole desăvârşite sau audienţe particulare pentru turiştii curioşi. Rareori, pot fi văzute în Gion, cartierul lor traditional din Kyoto, apariţii suprarealiste, mişcându-se cu paşi egali şi minusculi, plutind deasupra străzii, legănându-se discret în straturile numeroase de haine care le ascund complet formele.

Cimitirul Okunoin situat pe muntele Koya

MIRAREA A ȘAPTEA

Cum gheişa e o frumuseţe deghizată în altă frumuseţe, aşa sunt şi metropolele SF ale Japoniei contemporane: oraşe deghizate în alte oraşe, obligându-te să faci un efort ca să ajungi la ce e adevărat în ele şi ce e spectacol. Tokyo e monstrul cel mare, alienant şi cu o mie de chipuri, care nu are somn niciodată, cu o energie care pe mine mă face să umblu bezmetică prin el fără oprire. Îmi place să ies la 4:00 dimineaţa pe străzi şi să intru în magazinele lor universal deschise non-stop, să mă strecor printre milioanele de mărfuri din care nu pricep nici un sfert, să-mi chinui mintea cu ultimele inovaţii cosmetice, proteze în formă de bot de raţă care-ţi fac buzele mai groase sau creme pentru catifelarea sfârcurilor (Doamne, nici n-am ştiut că există o asemenea nevoie pe planeta asta!), să mă distrez printre rafturile cu costume de menajere şi penisuri din lemn, suficient de mari cât să nu fie brelocuri şi suficient de mici cât să nu fi e bibelouri, să cumpăr seminţe de flori şi apoi măşti de faţă, din cele 1.000 de feluri de măşti de faţă care mă vor face mai frumoasă şi mai ales mai albă (chiar dacă nu-mi doresc asta). Îmi place să stau spre amiază în Harajuku, cartierul adolescenţilor japonezi, să mănânc îngheţată colorată ca pentru un univers de inorogi şi să mă prostesc prin magazinele punk cu haine şi accesorii pe care n-o să am tupeul să le port de-a veci pururi. Visez, oriunde aş fi , la restaurantele de sushi din Shibuya, care ar putea hrăni un oraş de mici dimensiuni din România, într-o singură după-amiază. Mă gândesc la primul pahar de whisky japonez al serii, într-un bar unde să ascult Miles Davis şi să mă gândesc la Murakami – Haruki, nu Ryu –, care, înainte să fie cel mai mare scriitor contemporan japonez, a fost proprietar de bar cu jazz, în Tokyo. Îmi place miezul nopţii într-un love hotel, în spurcatul cartier al desfătărilor, Kabukicho, chiar fără nici un love cu mine, lălăind într-un sistem de karaoke Beatles şi Elvis şi mai ales Tokyo, mon amour, un cântec despre o fată tristă şi febrilă şi leşinată după oraşul ăsta, ca după un bărbat dintr-un vis.

Kyoto, Japan old town streets in spring.

Articol apărut în numărul de septembrie al revistei Harper’s BAZAAR România.

Citiți și: “Efectul Sri Lanka si 10 lucruri de aflat inainte de o vacanta acolo”!

Text: Ana-Maria Caia, Foto: iStock/Getty Images, Guliver/Getty Images

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here