Jonathan Coe in dialog cu BAZAAR

0
32

Foto: Photoland/Corbis Images

Harper’s BAZAAR: Mai putin popular in Marea Britanie, Casa somnului este cel mai bine vandut roman dintre cele sapte publicate in limba romana. Va surprinde asta?

Jonathan Coe: Nu, pentru ca este una dintre cele mai bune carti pe care le-am scris si de obicei pornesc de la premisa ca cele mai bune carti se vor vinde cel mai bine. Sunt surprins cand nu se intampla asta. Cred ca in Marea Britanie Clubul putregaiurilor are mai mult succes decat Casa somnului din motive neliterare: declanseaza o anumita nostalgie fata de anii ’70, pe care generatia mea o impartaseste, este o carte mai lejera, mai amuzanta etc. Dar pentru mine, Casa somnului si Ploaia inainte sa cada sunt cele mai interesante carti pe care le-am scris. Ma bucura popularitatea primeia dintre ele aici, dar imi creeaza si o problema: de fiecare data cand vin in Romania, lumea vrea sa vorbeasca despre Casa somnului, iar eu nu-mi amintesc mare lucru despre ea. (Rade.) Desi imi place sa scriu carti comice, cu o actiune plasata in Marea Britanie din zilele noastre, Casa somnului si Ploaia inainte sa cada mi-au oferit satisfactii mai adanci pentru ca sunt mai personale si mai emotionale. Cea din urma este destul de sumbra, dar cu toate astea scrierea ei a fost o experienta dintre cele mai placute pentru ca n-a fost nevoie sa ma fortez sa multumesc cititorul. Nici nu stiam in ce masură va fi de interes pentru public, stiam doar ca este o carte foarte importanta pentru mine. Prin urmare, nu m-am straduit sa distrez cititorul, sa fiu plin de umor. Oricum, in ultima vreme mi-am dat seama ca trebuie sa incetez sa ma gandesc ce carte va avea succes pentru ca, de fapt, am mai multe publicuri, in diferite tari, si fiecare dintre ele prefera altceva. Germanii si italienii au adorat Ploaia inainte sa cada, britanicii si francezii – mai putin. Ce sa fac? Nu-i pot multumi pe toti deodata.

H.B.: Resimtiti distrarea cititorului ca pe o povara?

J.C.: Este o responsabilitate mai degraba, pentru ca cititorul din mine considera multe carti ca fiind nedistractive. Sunt un cititor destul de lenes eu insumi – citesc pentru placere si destule romane contemporane nu-mi ofera suficienta placere. Dintr-un punct de vedere practic si sec, multi oameni considera ca lectura de romane este o activitate inutila pentru ca nu afla informatii in urma ei. Ca scriitor, cand pretinzi pentru lectura 5 sau 6 ore din timpul cititorului, care nu va afla nimic adevarat prin aceasta activitate, trebuie sa-i dai ceva la schimb. Fireste, literatura poate oferi multe lucruri, iar unul dintre ele este placerea. Simt o mare responsabilitate de a oferi placere cititorului, dar nu neaparat cu fiecare carte. In cazul Ploii inainte sa cada, am sperat sa existe o greutate emotionala in roman care sa compenseze faptul ca nu binedispune.

H.B.: Faptul ca ati compus muzica de jazz v-a influentat in vreun fel scrisul? Ascultati jazz cand scrieti?

J.C.: Ascult jazz modern. Interesul meu fata de jazz incepe de la Kind of Blue, de Miles Davis. Pe la 1959-1960, vocabularul armonic al muzicii s-a schimbat fundamental si a devenit dintr-odata mult mai spatios. In tot jazzul de dinainte mi se pare că sunt prea multe note. Imi plac spatiile în toate genurile de muzica si doar un anumit tip de jazz poate sa-mi ofere asta. Cu multi ani in urma am urmat un curs de jazz la Goldsmiths College, unde am invatat despre structurile pieselor – cat de importante sunt si cat de clasice sunt, de fapt, nu numai in jazz, ci si in muzica pop sau in cea clasica. Odata ce ai invatat aceste structuri apare si capacitatea de a improviza. Asta inseamnă jazzul pentru mine: o libertate structurata. Nu o libertate totala, ci una care functioneaza intr-un anumit cadru. E elementul pe care l-am imprumutat in scris. Forma cartilor este intotdeauna elaborata si organizata, dar in interiorul acestei forme incerc sa-mi las suficiente libertati pentru ca altminteri, daca planuiesc totul in avans, scrisul devine un exercitiu plictisitor.

H.B.: Prin urmare, nu faceti un plan al intregii carti in minte inainte de a incepe sa scrieti.

J.C.: Nu in intregime. Stiu cat de lunga va fi cartea, care sunt punctele principale de pe traseul narativ si, de obicei, care va fi sfarsitul. Dar dincolo de asta trebuie sa-mi las ferestre de improvizatie.

H.B.: Care este punctul de pornire al unei carti, de regula: un personaj sau un fir narativ? Sau nu exista o regula?

J.C.:  De obicei, este ceva ce am auzit, adica un fragment de dialog, sau ceva ce am vazut – de exemplu, pentru Inspaimantatoarea viata personala a lui Maxwell Sim, a fost relatia observata intre o femeie chineza si fiica ei, asezate la o masa intr-un restaurant din Australia. Punctul comun de pornire pentru toate cartile mele sunt oamenii: un dialog sau o situatie in care sunt implicati oameni. Exceptia – intotdeauna exista una – este cartea pe care tocmai am terminat-o (n. red. – se intituleaza Expo 58 si va aparea la Ed. Polirom). Ea a inceput cu o cladire. Abia apoi am umplut-o cu oameni. Locul este Atomium, din Bruxelles, care imi place la nebunie. L-am descoperit doar in urma cu patru sau cinci ani. De indata ce l-am vizitat, am vrut sa scriu un roman care sa-l aiba in centru.

H.B.: Intorcandu-ne putin la jazz, Haruki Murakami, un alt fan al acestei muzici, spunea intr-un interviu ca pentru el scrierea unei carti se aseamana cu interpretarea muzicii („Intai cant tema, apoi improvizez, iar apoi exista o concluzie, de un fel sau altul”). Subscrieti?

J.C.: Adesea nu stiu care este tema atunci cand incep sa scriu o carte. Uneori nici dupa. (Rade.) Pentru mine e mai importanta structura decat tema. Conteaza că romanul imi ofera o forma, iar improvizatia are loc in interiorul ei.

Ed. Polirom a publicat sapte romane ale lui Jonathan Coe: Casa somnuluiClubul putregaiurilorCe hacuiala!Cercul inchisPiticii mortiiPloaia inainte sa cada si Inspaimantatoarea viata personala a lui Maxwell Sim. Urmeaza Expo 58.

H.B.: Ce va motiveaza sa continuati sa scrieti?

J.C.: Pot sa raspund doar printr-o negatie: nu ma simt impacat cu mine insumi si cu lumea din jur daca nu scriu. Scriu pentru ca mi se pare neplacut sa nu scriu. Există un soi de placere primara in faptul de a crea ceva, de a realiza un obiect (o poveste, chiar daca este abstracta, tot un obiect ramane). E placerea de a adauga lumii ceva ce nu exista inainte. Poti pierde asta din vedere cand scrii pentru ca scrisul este un proces indelungat si dificil, care presupune multe compromisuri. Lumea isi imagineaza ca atunci cand pui punctul final la o carte, simti o mare satisfactie. Mie nu mi se intampla asta, e doar un sentiment de usurare.

H.B.: La ce fel de compromisuri va referiti?

J.C.: Ei bine, ai o imagine ideala a cartii in minte, iar ceea ce scrii nu va fi niciodata la aceeasi inaltime. Intregul proces de a scrie este, dupa mine, o succesiune de lucruri care nu ies cum trebuie. Din pacate, n-a fost inca inventata tehnologia care sa-mi permita sa impartasesc cu cititorii ideea vaga, cetoasă, din mintea mea fara sa fiu nevoit sa astern un cuvant pe hartie. Limbajul este un compromis in sine. Nu ma pot baza pe cuvinte sa exprime exact ce vreau sa exprime. Am cunoscut odata un scriitor, al carui nume nu-l pot dezvalui, care nu accepta compromisul. Prin urmare, nu isi termina cartea – de fiecare data cand o termina, se apuca s-o rescrie. N-avea de gand s-o publice pentru ca nu era perfecta. E intrucatva eroic ce facea, dar si usor stupid. Pentru mine, nu exista perfectiune in scris. Tot ce poti face e sa-ti dai silinta. Nu folosesc niciodata cuvantul „perfect” in legatura cu o carte – a mea sau a altora. Criticii il folosesc, cand le place foarte mult o carte, dar o fac din lene, cred. Nici macar capodoperele literaturii mondiale nu sunt perfecte. Romanul, ca gen literar, imi place si pentru ca este o forma atotcuprinzatoare, dar flexibila, in care poti scapa cu 5-6 pagini care nu sunt perfecte. Daca fluxul narativ este puternic, cititorul se lasa purtat de el si are rabdare cu o scena care este, poate, mai putin reusita. Ca scenarist nu ai acelasi noroc. Lucrez acum impreuna cu o scenarista franceza care imi spune: «Scena asta nu functioneaza». «Da, dar scena dinainte functioneaza. Si cea de dupa. N-o putem lasa asa?» Nu, nu poti face asta intr-un gen atat de reglementat ca scenariul de film. Pentru mine, una dintre calitatile romanului este ca nu trebuie sa fie perfect.

H.B.: V-ati imaginat vreodata un destin alternativ, o alta viata decat cea de scriitor?

J.C.: Mi-am imaginat alte vieti care aveau legatură cu o activitate de creatie – compus muzica, scris scenarii, regizat filme. Dar in ultima vreme, mai precis de cand am implinit 50 de ani (n.red. – Coe are 51 de ani), mi-au trecut prin minte niste ganduri periculoase: merita sa-ti petreci viata inventand lucruri, scriind povesti si spunand oamenilor minciuni prin carti? Nu stiu. Cred ca sunt multe moduri prin care as fi putut fi mai util lumii, dar am preferat sa nu ma gandesc prea mult la asta pentru ca-i prea tarziu. Macar ma simt bine sa scriu carti care-i fac si pe altii sa se simta bine.

 

„Ca scriitor, cand pretinzi pentru lectura 5 sau 6 ore din timpul cititorului, care nu va afla nimic adevarat prin aceasta activitate, trebuie sa-i dai ceva la schimb. Fireste, literatura poate oferi multe lucruri, iar unul dintre ele este placerea. Simt o mare responsabilitate de a oferi placere cititorului.”

 

H.B.: Ati fost mereu laudat pentru personajele feminine create. Vi se pare dificil sa va exprimati prin vocea unei femei?

J.C.: Femeile mi se par, in general, mai putin misterioase decat barbatii. Sunt ceva mai rationale, ceva mai intelegatoare, ceva mai usor de inteles. Sunt inconjurat de femei in viata mea – am doua fiice cu sotia mea, prietenii mei cei mai buni sunt femei. Traiesc intr-o lume a femeilor – acasa, avem ca prieteni de familie un cuplu de lesbiene, care au doua fiice, si o mama singura, care are tot doua fete. Cand ne intalnim cu totii, ma uit in jur si ma intreb daca am ramas singurul barbat din univers. Asa ca mi se pare din ce in ce mai dificil sa scriu despre barbati; noul meu roman are insa ca personaj principal un barbat, privit dintr-o perspectiva masculina. Dar orice scriitor ar trebui sa poata scrie convingator din perpectiva sexului opus pentru ca, daca nu reusesti sa empatizezi cu jumatate din univers, nu prea e nimic de capul tau ca scriitor.

H.B.: Coincidenta si intamplarile joaca un rol major in viata personajelor dumneavoastra. Ne puteti dezvalui o coincidenta sau o intamplare care a avut un impact semnificativ asupra propriei vieti?

J.C.: Cand m-am mutat la Londra, nu cautam sa ma angajez, ci traiam dintr-un ajutor social, suficient cat sa pot supravietui si sa imi vad de treaba mea: scrierea unei carti. Dar intr-o zi am luat un ziar ce fusese lasat in autobuz de un alt calator si m-am uitat la oferta de locuri de munca, unde era un anunt despre un job de corector la o firma de avocatura. Parea un job usor pentru mine, iar salariul era destul de bun, astfel ca am aplicat si l-am obtinut. Asa am cunoscut-o pe sotia mea, cu care sunt casatorit de 24 de ani. Dar nu-mi place sa ma gandesc prea mult la asemenea mici decizii luate la intamplare – de a ma urca in autobuz, de a ma uita in ziar etc. – pentru ca-i inspaimantator sa-ti dai seama ce schimbari uriase in viata pot ele produce. Pe de alta parte, eu sunt o persoana foarte pasiva. Nu ma pricep foarte bine la a dirija cursul propriei mele vieti. Ma las mai usor purtat de vant decat oamenii cu o vointa puternica. Iata un alt motiv pentru care imi place sa scriu: sunt foarte hotarat cand scriu, detin controlul, pot muta personajele pe tabla de sah cum vreau, sunt un scriitor tiranic din punctul acesta de vedere. Multi scriitori sustin ca isi asculta personajele si le pun sa faca ceea ce vocile lor le spun. Eu nu, poate si pentru a compensa faptul ca asupra propriei mele vieti n-am sentimentul ca as detine controlul.

H.B.: Aveti un program strict de scris, zi de zi?

J.C.: Mi-ar placea, dar nu mi-e usor sa-mi impun un program. Am un loc anume unde scriu. Singura obisnuinta e sa merg pana acolo in fiecare dimineata, iar seara sa ma intorc acasa, tot pe jos. Ce se intampla in spatiul respectiv, in cele sapte-opt ore dintre aceste doua momente, nu are nimic de-a face cu disciplina. Sunt inca precum un elev care isi face tema pe ultima suta de metri. Incerc sa scriu o carte la fiecare trei ani si de fiecare data, in primii doi ani si jumatate nu fac aproape nimic, iar in ultimele sase luni ma panichez si incep sa scriu foarte rapid.

 

„Ma las mai usor purtat de vant decat oamenii cu o vointa puternica. Iata un alt motiv pentru care imi place sa scriu: sunt foarte hotarat, pot muta personajele pe tabla de sah cum vreau (…) Multi scriitori sustin ca isi asculta personajele si le pun sa faca ceea ce vocile lor le spun. Eu nu, poate si pentru a compensa faptul ca asupra propriei mele vieti n-am sentimentul ca as detine controlul.”

 

H.B.: Am observat ca in Top 27 filme preferate, de pe site-ul dumneavoastra, cel mai recent e din 1987: The Dead, al lui John Huston. De ce?

J.C.: Am gusturi foarte clasice. Motivul nu e acela ca n-ar exista filme bune dupa 1987, ci ca in top am incercat sa includ filme care au avut o influenta asupra mea. Cred ca vine un moment in viata – in cazul meu a fost pe la 25 de ani – cand filmele, muzica si cartile cu care intri in contact, desi continua sa aiba un impact asupra ta, nu mai devin parte din tine. Operele de arta care au devenit parte din mine sunt cele cu care m-am intalnit inainte de a implini 25 de ani.

H.B.: Una dintre temele abordate in cea mai recenta carte pe care ati publicat-o, Inspaimantatoarea viata personala a lui Maxwell Sim, este singuratatea pe care unii oamenii o resimt, poate paradoxal, atunci cand sunt conectati virtual cu alte sute de oameni. Credeti ca Internetul, cu tot ce presupune el, reprezinta revolutia fundamentala a lumii contemporane?

J.C.: Cred ca in Vest cea mai mare schimbare recenta a fost dereglementarea pietelor financiare in anii ’80 si expansiunea de neoprit a globalizarii si a marilor corporatii. Internetul este o schimbare uriasa, dar nu stiu cat de profund ne va transforma. A deschis noi modalitati de a fi in contact cu alti oameni, dar nu cred in puterea acestor conexiuni. De fapt, nu stiu daca Internetul va avea un alt efect major asupra noastra decat acela de a ne usura viata – si poate nici macar asta. Devin din ce in ce mai constient si mai nelinistit de cat de mult timp imi mananca Internetul. Am observat asta si in cazul fiicelor mele, care stau online ore intregi. Nu stiu cum altfel si-ar petrece acele ore, s-ar plictisi probabil, dar uneori e bine sa te plictisesti. Asupra fetelor mele se revarsa forme incredibile de divertisment tot timpul, ceea ce inseamna ca nu stau nici un moment cu ochii în tavan, gandindu-se la ce vor ele – eu am facut asta in timpul copilariei, in anii ’70, si este unul dintre factorii datorita carora am devenit scriitor. Pentru mine, cartile erau totul, in timp ce fiicele mele au muzica online, televiziune, chat rooms etc. Cartile au devenit doar o forma de divertisment, printre multe altele. Observ acelasi lucru in timpul unei calatorii mai lungi cu trenul – unii calatori citesc carti, altii se uita la filme sau joaca jocuri. E OK. Trebuie sa acceptam ca, desi ocupa inca un loc central in cultura contemporana, cartea este treptat impinsa inspre margini. Nu cred ca ne putem opune acestei tendinte. Putem doar sa incercam sa scriem carti tot mai bune.

(O versiune mai scurta a interviului a aparut in editia Harper’s BAZAAR Romania ianuarie-februarie 2013).

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here