Jonathan Safran Foer despre familie, despartiri si lupta de a fi tu insuti

0
685
Jonathan Safran Foer portret

Scriitorul american sta de vorba cu BAZAAR cu ocazia aparitiei noului sau roman, Iata-ma.

Ca o trupa de succes, Jonathan Safran Foer e un scriitor cu fani care abia asteapta o noua aparitie semnata de el. Cand a lansat romanul de debut, Totul e iluminat (2002), avea doar 25 de ani. A castigat Guardian First Book Prize si National Jewish Book Award si la scurt timp cartea a fost ecranizata. Extrem de tare & incredibil de aproape (2005) a urmat aceeasi traiectorie: bestseller, premii, ecranizare. Aparut 11 ani mai tarziu, al treilea roman, Iata-ma, a devenit imediat bestseller New York Times.

S-au intamplat multe in acesti 11 ani: Foer este acum tatal a doi baieti; divortul lui de scriitoarea Nicole Krauss a fost un subiect neasteptat de mediatizat; desi n-a mai lansat nici un roman, a publicat o carte de non-fictiune, Eating Animals, despre obiceiurile noastre alimentare dintr-o perspectiva culturala si despre propria lui experienta cu vegetarianismul; timp de doi ani si jumatate, a creat si a scris un serial TV care urma sa fie produs de HBO, daca Foer insusi nu l-ar fi oprit in ultimul moment.

Poate de aceea Iata-ma pare cel mai complex roman al lui de pana acum, expresia unei experiente mai bogate. Inteligenta si ireverenta amuzanta din precedentele carti sunt sustinute de o privire extrem de nuantata asupra disolutiei unei casnicii si de un fir narativ ambitios care leaga acest eveniment personal de un conflict la scara mondiala.

In orele in care citesti Iata-ma ai senzatia ca traiesti in aceeasi casa cu Jacob, scenarist pentru HBO, Julia, arhitecta, si cei trei fii ai lor, Sam, Max si Benjy. Mai conventionali decat si-au imaginat vreodata ca vor deveni (casa in Washington, doua masini, cumparaturi la Whole Foods, vitamine comandate din California si saltele din Suedia), Jacob si Julia se trezesc totodata mai instrainati unul de celalalt decat si-ar dori („Jacob ii invatase pe copii deosebirea dintre departe si deoparte, insa nu mai stia cum sa-i vorbeasca propriei sotii.”). Desi tandretea si iubirea persista dupa 16 ani de viata impreuna, dezmembrarea familiei Bloch pare inevitabila, iar Jonathan Safran Foer radiografiaza fiecare pas care duce inspre acest deznodamant, in timp ce analizeaza responsabilitatile contradictorii pe care personajele lui le au ca sot/sotie, tata/mama, fiu/fiica („Era tatal fiilor lui, fiul tatalui sau, sotul sotiei sale, prietenul prietenilor sai, dar pentru cine era el insusi?”). Criza familiala este dublata de una politica: un cutremur devastator in Israel atrage dupa sine un conflict care escaladeaza rapid in tot Orientul Mijlociu si ale carui unde de soc se propaga pana in Europa si America, in special in randul evreilor din diaspora.

Asa cum poti vedea partea plina sau cea goala a unui pahar, tot asa poti citi acest roman ca pe o poveste despre destramare si pierdere sau una despre incercarea de a fi onest – cu tine insuti si fata de ceilalti. Pentru BAZAAR, Jonathan Safran Foer povesteste cum a ajuns sa scrie Iata-ma si ce urmareste ca scriitor.

Harper’s BAZAAR: Ma bucur sa vorbim despre un nou roman al dumneavoastra, primul din ultimii 11 ani, si recunosc ca in intervalul scurs intre Extrem de tare & incredibil de aproape si Iata-ma m-am gandit de cateva ori: „Ce face? De ce nu scrie un nou roman?”

Jonathan Safran Foer: Si eu ma intrebam acelasi lucru.

H.B.: Cum incepeti o noua carte?

J.S.F.: N-am un raspuns exact, pentru ca nu sunt constient ca tocmai incep o noua carte. Mi-e mult mai clar cand se incheie scrierea unei carti decat cand incepe. Imi place o poveste care circula despre Picasso si un prieten de-al lui care i-a facut o vizita la atelier inaintea unei noi expozitii. Acolo, pe un perete, a vazut cateva desene aparent naive si primitive. „Picasso, le vei vinde cu un milion de dolari”, a spus prietenul. „Intre noi fie vorba, cat timp ti-a luat sa le faci? 30 de secunde? 45 de secunde?” Picasso i-a raspuns: „Nu, nu, cel din fata ta mi-a luat 67 de ani.” Atat avea el la momentul respectiv. Pare simplist, dar orice lucru inglobeaza intreaga experienta a autorului sau. Momentul in care pui pe hartie primul cuvant al unei carti coincide doar cu scrierea fizica. Multe alte lucruri relevante se intampla inainte de acel moment.

„E posibil sa lucrez ani de zile la o carte despre locul unde am crescut si despre oamenii cu care am crescut, iar unul dintre fratii mei sa ridice din umeri dupa ce o citeste, in timp ce intr-un alt colt al lumii, o femeie de 90 de ani din Japonia sa aiba sentimentul ca o cunosc si ca am scris despre ea.”

H.B.: De data asta totusi, v-a luat mai mult sa incepeti „scrierea fizica”.

J.S.F.: Asa-i. O explicatie este ca am avut o viata mai plina – s-au nascut copiii mei, am scris o carte de non-fictiune [Eating Animals], am fost destul de ocupat. Sau poate doar imi place sa dau vina pe aceste lucruri, pentru ca adevarul e ca nu simteam nici o chemare sa scriu. Daca nu simt ca trebuie sa scriu despre niste lucruri care ma preocupa cu adevarat, pur si simplu n-o fac. Mi-a luat mult timp, de fapt, sa-mi dau seama ce ma preocupa.

H.B.: In centrul romanului se afla ideea de acasa. Ce va atrage inspre acest subiect?

J.S.F.: Cred ca toata lumea e atrasa de acest subiect. Intr-un fel, poti interpreta orice roman ca fiind despre acasa, despre diferite ipostaze ale ideii de acasa – ca tara sau oras, ca rasa sau etnie, ca religie sau familie. Oricare dintre ele poate intruchipa locul unde cineva se simte acasa, adica in siguranta si liber sa fie el insusi. Uneori sunt intrebat de ce scriu atat de mult despre familie sau despre identitate. Despre ce altceva ar merita sa scriu? Nimeni n-o intreaba pe J.K. Rowling de ce scrie despre vrajitori, desi alegerea ei e mult mai stranie, dat fiind ca vrajitorii nu fac parte din viata noastra de zi cu zi, insa pe toti ne preocupa familia si identitatea.

H.B.: Exista o poveste, o situatie sau un personaj care sa se fi aflat la originea cartii?

J.S.F.: Sunt mai multe. In primul rand, e capitolul intitulat Biblia, scris sub forma unor insemnari catre actori [Cum sa joci tristetea, Cum sa joci frica, Cum sa joci plansul etc.]. Cred ca am o schita a acestui capitol de cand am scris prima mea carte, dar nu stiam daca sau in ce context il voi folosi. Apoi, mi-aduc aminte cand am inceput sa scriu despre Sam. Nu era un copil in familia si in contextul din Iata-ma, ci dezvoltam personajul independent. Mi-aduc aminte, de asemenea, cand a inceput sa ma intereseze subiectul unui cutremur in Orientul Mijlociu. Probabil as putea sa mentionez zece asemenea lucruri. Nici unul nu era expresia faptului ca as fi avut o idee pentru o noua carte, ci doar manifestari ale unui instinct care imi spunea ca aceste lucruri mi se par interesante sau vii. Sincer sa fiu, nu multe lucruri le resimt ca fiind interesante sau vii. E valabil pentru orice – experiente, oameni pe care-i cunosc, pagini pe care le scriu. Majoritatea mi se par de rutina. Nu au o importanta presanta in ochii mei. Din cand in cand insa, dau peste ceva care are o asemenea importanta si sunt fortat sa recunosc raritatea momentului si necesitatea de a actiona.

Iata-ma, coperta editura Humanitas

H.B.: Avand in vedere ca romanul evolueaza dinspre disolutia unei familii inspre o criza globala, cum ati conceput structura cartii? Ati proiectat-o in detaliu dinainte?

J.S.F.: Niciodata nu o proiectez. Stiu ca alti scriitori asa lucreaza, dar pentru mine nu functioneaza. Simplificand, as spune ca am incredere ca dintre cele doua parti ale mintii mele – subconstientul si constientul –, subconstientul va face mare parte din treaba. Imi va ordona gandurile si sentimentele.

H.B.: Nu s-a intamplat si sa va dezamageasca?

J.S.F.: Ba da, dar daca am suficienta rabdare, imi serveste destul de bine. Pana la urma, e o intrebare referitoare la eficienta. Multi oameni cred ca sa fii eficient inseamna sa scrii o carte din doi in doi ani. Realitatea e ca majoritatea scriitorilor pe care-i admir au scris doar una sau doua carti bune in toata viata lor. Cred ca privesc eficienta cu alti ochi decat o faceam inainte. Inteleg acum ca a scrie este un proces care poate presupune sa arunc sute si sute de pagini. Si asta-i OK, atata vreme cat la final raman cu paginile de care sunt mandru.

H.B.: Acum sunt curioasa care sunt scriitorii pe care-i admirati.

J.S.F.: Kafka. Bruno Schulz. Aceste doua nume imi vin in minte mereu.

„E singura mea carte care a trezit din partea cunoscutilor reactii de genul: «Ah, replica asta suna exact ca o replica de-a ta.»”

H.B.: Cand vine vorba despre obiectivele lor, unii scriitori mentioneaza spunerea adevarului literar, altii – dorinta de a crea o anumita experienta pentru cititori (de a-i face mai empatici, de exemplu), altii – placerea de a distra. Cum stau lucrurile in cazul dumneavoastra?

J.S.F.: O intrebare buna. Cred ca stiu mai bine ce nu urmaresc. Nu urmaresc sa distrez. Entertainmentul e necesar, dar nu suficient. Stiu ca vreau sa-l fac pe cititor sa reflecteze. Din nou, necesar, dar nu suficient. Vreau sa-i provoc o reactie emotionala. Tot necesar, dar nu suficient.

Ca cititor, mi s-a intamplat – rareori, ce-i drept – sa simt ca autorul ma cunoaste, ca a dezvaluit sau a expus ceva din mine si, prin urmare, exista un soi de comuniune intre mine si el. Presupun ca acelasi lucru caut si ca scriitor – sa ii dau cititorului sentimentul ca il cunosc intr-un fel foarte profund. Iar asta n-are legatura cu circumstantele vietii lui: unde locuieste, ce rasa sau ce religie are s.a.m.d. E posibil sa lucrez ani de zile la o carte despre locul unde am crescut si despre oamenii cu care am crescut, iar unul dintre fratii mei sa ridice din umeri dupa ce o citeste, in timp ce intr-un alt colt al lumii, o femeie de 90 de ani din Japonia sa aiba sentimentul ca o cunosc si ca am scris despre ea. E uimitor. Intr-un fel, din punctul meu de vedere, rolul literaturii e tocmai acesta – de a ne reaminti ca circumstantele vietii noastre nu ne influenteaza foarte mult in ceea ce suntem.

H.B.: In alte interviuri ati precizat ca Iata-ma este povestea lui Jacob, nu a dumneavoastra, ca raspuns la eventuala lectura in cheie autobiografica a acestei povesti despre divort. E el atat de diferit de dumneavoastra totusi?

J.S.F.: Ma simt apropiat de Jacob, dar ma simt foarte apropiat si de Julia, de copii, de Irv. Personajele ca grup ma reprezinta. E singura mea carte care a trezit din partea cunoscutilor reactii de genul: „Ah, replica asta suna exact ca o replica de-a ta.” Si asta in ciuda faptului ca personajul din prima mea carte imi purta numele si in ciuda faptului ca Eating Animals este in mod explicit o carte de memorii. Dar eu nu ma recunosc pe mine insumi in precedentele carti si se pare ca nici cunoscutii mei n-o fac.

H.B.: Unul dintre lucrurile care m-au surprins in carte este ca de la un punct incolo despartirea dintre Jacob si Julia pare inevitabila. Niciunul nu face efortul de a reface puntea dintre ei.

J.S.F.: Pentru mine e puternic faptul ca despartirea lor devine simultan inevitabila si inexplicabila. Nu intelegi de ce nu reusesc sa gaseasca o solutie, dar in acelasi timp intelegi ca nu mai exista speranta de reconciliere.

H.B.: Dincolo de povestea din Biblie, in care Avraam raspunde chemarii Domnului cu „Iata-ma”, ce inteles are expresia pentru dumneavoastra?

J.S.F.: Doar cel redat de personaje, care se straduiesc sa fie prezente cu intreaga lor fiinta, sa nu isi imparta atentia in mai multe locuri, sa nu aiba multe contradictii interne sau ipocrizii. Toate personajele din carte se confrunta cu aceste lucruri.

H.B.: Cu rolurile lor in conflict.

J.S.F.: Da, fie ca-i vorba despre rolul cuiva ca om religios versus rolul lui in afara religiei, rolul de sot/sotie si cel de persoana independenta, rolul de membru al unei familii si cel de persoana activa profesional.

H.B.: Din cate stiu, chiar inainte de Iata-ma, ati creat si ati scris un serial TV, un proiect pe care l-ati oprit in ultimul moment pentru a va intoarce la scris romane. Se exclud reciproc aceste doua roluri in cazul dumneavoastra?

J.S.F.: Asa-i, am lucrat doi ani si ceva la proiectul TV. Showrunning e o viata in sine. Mi-am dat seama ca nu voi reusi sa fac asta si sa scriu romane, si nici macar sa fac asta si sa fiu un tata pentru copiii mei asa cum imi doresc sa fiu. Intrebarea e de ce mi-a luat atat de mult timp sa-mi dau seama. [Rade.] In primul rand, imi placea atat de mult sa scriu, incat nu m-am gandit serios ce va urma dupa. In doilea rand, nu aveam deloc experienta in televiziune. Imi doresc sa fi stiut mai multe si mai devreme.

H.B.: La un moment dat, in discursul sau de la ceremonia de bar mitzvah a lui Sam, rabinul spune: „Iudaismul are o relatie speciala cu cuvintele. A numi un lucru inseamna a-i da viata.” Ca scriitor, ati fost vreodata uluit de puterea cuvintelor de a da viata lucrurilor?

J.S.F.: Tot timpul. Dar si de opusul ei: de limitele limbajului, de incapacitatea cuvintelor de a reda cu acuratete ceea ce vrei sa exprimi, de frustrarea pe care ti-o poate provoca lipsa de claritate.

Romanele lui Jonathan Safran Foer sunt publicate in limba romana de Editura Humanitas Fiction.

Cititi si: “Misterioasa Elena Ferrante și femeile din lumea ei”!

Foto: Splash News, prin amabilitatea Humanitas Fiction

Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here