Legea dorinței, după Paolo Sorrentino

0
22

Paul Dano, Harvey Keitel și Michael Caine în Youth. Foto: Gianni Fiorito

De la debutul său cu L’uomo in più (2001), un studiu de caractere despre glorie, urmat de elegantul thriller psihologic Le conseguenze dell’amore (2004) și de L’amico di famiglia (2006, o fabulă despre lăcomie), PAOLO SORRENTINO a evoluat spre un cinema hiperstilizat indiferent de temă. Il Divo (2008), distins cu Premiul Juriului la Cannes, era o satiră despre fostul prim-ministru Giulio Andreotti, This Must Be the Place (2011, primul său film în engleză) avea în centru o fostă vedetă rock, iar La grande bellezza (2013, Oscar, Glob de Aur și BAFTA pentru film străin) a fost considerat un fel de La dolce vita al noului mileniu.

Treptat, napolitanul s-a antrenat în construcții tot mai alambicate, în care perfecțiunea cadrelor tindea să înăbușe mesajul. Ce putea Sorrentino să mai adauge la supraetajatul și hipercoloratul său tort estetic?, s-au întrebat criticii înainte de a vedea Youth la Cannes. Dar surpriză! Youth are o poveste cu cap și coadă despre doi prieteni, un compozitor și un cineast, ambii la apusul vieții, care se întâlnesc într-un hotel din Elveția. Delirul vizual este înlocuit de o eleganță estetică mult mai reținută, iar interpretările grupului de actori în frunte cu Michael Caine și Harvey Keitel – plus Rachel Weisz, Paul Dano, Jane Fonda și Mădălina Ghenea – sună ca o orchestră sudată peste partitura când tristă, când comică, mereu nostalgică, scrisă de Sorrentino. Toate acestea dau filmului o aură de must-see.

În dialog cu IULIA BLAGA, cineastul ridică vălul asupra poveștii din Youth (premiera în România: 22 ianuarie).

Harper’s BAZAAR: E corect să spunem că vă este teamă de bătrânețe și că vedeți cinemaul ca pe o modalitate de a exista de-a pururi?

Paolo Sorrentino: Nu mi-e teamă de bătrânețe sau de moarte. În schimb, nu m-aș simți confortabil să știu că filmele mele vor rămâne pentru totdeauna. Aș prefera să fiu nemuritor, dar cu filmele distruse.

H.B.: De ce faceți filme despre oameni în vârstă când sunteți un om tânăr?

P.S.: Pentru că îmi place să mă ocup de subiecte care nu mă privesc în mod direct, dar care mă vor preocupa la un moment dat.

H.B.: Deci peste 20-30 de ani v-ați putea vedea în pielea cineastului interpretat de Harvey Keitel?

P.S.: Posibil, deși personajul lui Harvey Keitel, prin obsesia lui de a face filme, seamănă mai mult celui care eram în tinerețe. Când nu reușeam să fac filmul pe care îl doream, sufeream foarte mult. Odată cu timpul am învățat cum să fac față unui eșec profesional.

H.B.: Credeți că oamenii se înțelepțesc odată cu vârsta?

P.S.: Ah, nu, sunt absolut convins că, îmbătrânind, oamenii devin tot mai nesiguri și mai ignoranți. Convingerile nu mai sunt atât de puternice ca în tinerețe.

Foto: Gianni Fiorito

H.B.: Ce e cu melancolia din filmele dumneavoastră? Personajele tânjesc după ceva ce au avut sau pe care nu-l pot obține.

P.S.: Melancolia implică un anumit nivel de autocompătimire și o lamentație, și ambele îmi aparțin. [Zâmbește.]

H.B.: La grande bellezza e un fel de La dolce vita, iar Youth amintește de 8 1/2.

P.S.: Mda, sper totuși că nu seamănă. Nu vreau ca filmele mele să semene cu filmele altora. Știu că mulți critici le-au comparat, dar uneori criticii văd prea multe filme. Uneori.

H.B.: Dar decorurile trimit clar la Thomas Mann.

P.S.: A fost o pură întâmplare ca hotelul care mi-a plăcut foarte mult, Schatzalp din Davos, să fie exact cel în care Thomas Mann a scris Muntele vrăjit. Căutam un hotel vechi, iar proprietarii lui Schatzalp au avut inteligența să păstreze totul exact ca pe vremuri. A fost ușor să combinăm hotelul Schatzalp cu celălalt hotel unde am filmat, Waldhaus Flims, pentru că arătau asemănător, iar fundalul era similar, amândouă situându-se în apropierea Alpilor. Scenografa Ludovica Ferrario este cea care le-a găsit pe amândouă.

H.B.: Am citit undeva că a trebuit să-l convingeți pe Michael Caine să accepte rolul. Mă întreb dacă este adevărat.

P.S.: Nu este! A fost foarte simplu. I-am trimis scenariul și m-a sunat imediat ce l-a citit.

H.B.: A contribuit la scenariu?

P.S.: A improvizat de câteva ori, dar în registrul dramatic, nu comic. De pildă, când îi spune lui Rachel Weisz să nu mai plângă – a improvizat asta pe platou.

Michael Caine – Cel mai bun actor la Premiile Academiei Europene de Film din 2015. Youth a mai câștigat premiile pentru cel mai bun film european și cel mai bun regizor.

H.B.: Filmul pare foarte atent planificat vizual. Ce a primat – povestea sau imaginea?

P.S.: Povestea a contat în primul rând, la fel ca personajele. Amândouă au existat de la bun început, pe când nu aveam nici o imagine în minte. Pe urmă, când am văzut decorurile și munții, în capul meu au început să se formeze și imaginile. De obicei plec de la personaje. De data asta m-am gândit la Michael Caine de când am scris scenariul. În schimb, nu m-am gândit niciodată să îl iau pe adevăratul Maradona să se joace pe sine. Voiam totuși un actor cu o burtă mai mare.

H.B.: Fiind din Napoli, nu-l știați deja pe Maradona?

P.S.: Când juca la Napoli, l-am văzut într-o zi la semafor. Aveam 15 ani. Îmi amintesc o doamnă paralizată care se uita fix la un BMW negru și, când i-am urmărit privirea, am văzut că se uita la Maradona. El conducea BMW-ul. Am fost ca trăsnit.

H.B.: Acesta este al doilea film al dumneavoastră în engleză și va urma unul cu Jude Law. Sunteți mai interesat acum de producțiile internaționale?

P.S.: Nu, am și niște proiecte pe care vreau să le fac în Italia, printre care un serial TV. Când merg la prietenii mei în vizită, televizorul e în permanență deschis. Televizoarele sunt tot mai mari ca dimensiune, deci sper că atunci când voi termina serialul, micul ecran va deveni cât un ecran de cinema. Bătălia pentru marele ecran sună bine, dar e posibil ca până la urmă să o pierdem. Cred că e bine să acceptăm asta din timp și să înțelegem că trebuie să ne împăcăm cu acest mediu.

H.B.: V-a fost ușor să o distribuiți pe Mădălina Ghenea?

P.S.: Găsirea interpretei lui Miss Univers a fost un infern. Nu e ușor să găsești actrițe care să știe să joace și care să aibă și un corp care, mă rog… Mădălina mi se pare o actriță foarte bună, dar are, în mod evident, un corp care o limitează la anumite roluri. Nu am vedea-o într-un rol de călugăriță, nu?

Mădălina Ghenea în rolul Miss Univers. Foto: Prin amabilitatea Independența Film

H.B.: Cum ați ajuns la Paloma Faith?

P.S.: Soția mea a descoperit-o, a citit în nu știu ce revistă că ar vrea să lucreze cu mine. Am cunoscut-o și mi s-a părut că este un personaj. N-a trebuit să scriu nimic pentru ea, am luat-o ca atare. Am avut noroc.

H.B.: Personajul lui Paul Dano spune la un moment dat: „Prefer să joc dorința decât oroarea“. Sună ca o profesiune de credință.

P.S.: E foarte adevărat. În funcție de mijloace, fiecare artă are un scop, iar eu cred că cinemaul e făcut să reflecte dorințele, nu să critice societatea, deși există regizori care fac o foarte bună critică socială. Cred că cinemaul trebuie să înnoiască în permanență ideea pe care o avem despre dorință.

H.B.: De ce filmul ar fi mai legat de dorință decât pictura sau muzica?

P.S.: Nu știu cum să explic mai exact, dar filmele care îmi plac au de-a face cu această idee. Nu e o coincidență că unul dintre cele mai importante festivaluri de film are loc într-un loc foarte glamorous cum e Cannes, și nu lângă Lyon. Pe de altă parte, cinemaul contribuie prin înseși instrumentele lui la principiul plăcerii – de exemplu, faptul că folosește elipsele care fac să dispară timpii morți. Totul pentru a menține dorința vie.

„Dorința mea este să fac un film despre o femeie. Dar nu pot să-l fac acum, cât sunt încă tânăr. Mai am nevoie de timp ca să învăț cum să construiesc un personaj feminin.“ – PAOLO SORRENTINO

H.B.: A fost greu să o convingeți pe Jane Fonda să accepte rolul îngroșat al unei vedete de cinema?

P.S.: Nu, pentru că este o femeie cu un pronunțat simț al autoironiei. A înțeles imediat că doream să joace o mare divă și s-a și inspirat din actrița pe care i-am pomenit-o. Dar nu pot spune numele acesteia pentru că nu vreau să ajung la închisoare.

H.B.: Nu vă bate gândul să faceti și un film concentrat pe o femeie?

P.S.: Ba da! Mă gândesc constant la asta și, pentru că tot spuneam că filmele se bazează pe dorințe, dorința mea este să fac un film despre o femeie. Dar nu pot să-l fac acum, cât sunt încă tânăr. Mai am nevoie de timp ca să învăț cum să construiesc un personaj feminin. Femeile sunt cel mai greu de cunoscut. Mai ușor înțelegi fizica cuantică decât o femeie.

Rachel Weisz în Youth. Foto: Gianni Fiorito

H.B.: Chimia dintre Michael Caine și Harvey Keitel a fost naturală sau ați lucrat-o?

P.S.: A fost naturală. Chiar m-am simțit vinovat pentru că n-a trebuit să fac nimic. Sunt amândoi foarte buni.

H.B.: La fel ca Toni Servillo în La grande bellezza, amândoi au ochelari foarte frumoși. Lucrați cu același designer de ochelari?

P.S.: Când eram tânăr, îmi plăceau foarte mult ochelarii lui Noam Chomsky, iar de când fac filme îi cer mereu designerului de costume să facă rost de ochelari ca ai lui. Nu știu dacă merge la același optician. De fapt, habar n-am de unde-i procură.

H.B.: Credeți că oamenii vor ieși de la film mai fericiți sau mai speriați de bătrânețe?

P.S.: Sper că vor fi puțin mai fericiți și că vor înțelege că, atât timp cât te întrebi ce se va întâmpla mai încolo, capeți o anumită libertate și de aici un fel de tinerețe.

Interviu realizat de Iulia Blaga

Articolul a apărut în ediția Harper’s BAZAAR ianuarie-februarie 2016.

 

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here