Leïla Slimani: Cuvinte de neocolit

0

Castigatoarea Premiului Goncourt 2016, cea mai importanta distinctie literara franceza, vorbeste cu BAZAAR despre Cantec lin – un roman despre ce inseamna sa fii femeie si mama in lumea de azi.

La capatul intalnirilor cu librarii, o etapa traditionala in Franta inainte de punerea in vanzare a unei carti, Leïla Slimani a stiut ca noul ei roman va avea succes. Reactiile cursesera fluviu. Multi librari, primii cititori ai cartii, gasisera in Cantec lin un ecou al propriilor ganduri, indoieli si spaime. Romanul a prins, intr-adevar, la public si a castigat Premiul Goncourt toamna trecuta. Autoarea avea atunci 35 de ani si era insarcinata cu al doilea copil, „detaliu” care n-avea cum sa treaca neobservat avand in vedere subiectul cartii. Povestea se desfasoara exclusiv intr-un cadru familial. Cand Myriam decide sa se intoarca la avocatura, refuzand ideea ca propriii copii ar putea fi o piedica in calea succesului si a libertatii personale, ea si sotul ei par sa gaseasca bona perfecta in persoana lui Louise. Frantuzoaica intr-un job facut acum doar de imigrante, devotata si imediat indragita de copii, Louise e dispusa sa stea cu cei mici oricate ore din zi, organizeaza pentru ei petreceri fantastice si, in plus, face menajul in apartamentul tanarului cuplu dintr-un arondisment prosper al Parisului. Dar in acest cadru aparent sigur se petrece o atrocitate, cu care incepe, de altfel, cartea: „Bebelusul a murit. N-a fost nevoie decat de cateva secunde (…) Micuta era inca vie atunci cand au sosit ajutoarele. S-a impotrivit ca un animal salbatic.” Pentru Leïla Slimani, tragedia – inspirata din cazul real al unei dadace care a omorat doi copii intr-un apartament din Manhattan – este scanteia pentru o explorare precisa a conditiei de mama, a ideii de clasa sociala astazi si a mastilor raului.

Harper’s BAZAAR: Mi-a placut foarte mult franchetea cu care scrieti despre conflictul dintre dragostea pentru copii – acea dragoste care o face pe Myriam sa-si doreasca uneori sa ajunga mai devreme acasa, sa-si rasfete copiii, sa-i acopere cu sarutari – si nevoia ei disperata de a lucra. Credeti ca trebuie sa vorbim mai mult despre acest conflict interior al mamelor?

Leïla Slimani: Nu stiu daca trebuie, dar cred ca literatura e locul perfect pentru a o face. Literatura ne permite sa ne exprimam sentimentele cele mai onctuoase si gandurile cele mai negre, sa spunem lucrurile pe care nu le-am spune in viata de zi cu zi. Cred, de asemenea, ca nu putem vorbi toata ziua despre cosmarurile si temerile noastre ca mame, pentru ca viata ar deveni de netrait.

H.B.: Aveti impresia ca-i un subiect tabu cel despre care scrieti?

L.S.: Da, pentru ca de mii de ani femeile au fost crescute cu ideea ca vocatia lor principala este de a fi mame. Li s-a spus mereu: „Cand veti deveni mame, va veti simti complete, fericite si niciodata singure. Totul va fi minunat.” Evident, e o mare minciuna a societatii patriarhale. Cred ca-i important sa spunem ca a fi mama nu inseamna doar fericire si zambete, ci si momente de mare angoasa, de frica, de solitudine. Felul in care societatea patriarhala defineste conditia de mama este, de multa vreme, foarte strict: o mama buna inseamna X, Y si Z. De exemplu, in franceza exista expresia „mama denaturata”, dar nu si „tata denaturat”. Nimeni nu spune ca un tata care lucreaza mult, calatoreste si isi vede rar copiii este un „tata denaturat”.

H.B.: Faptul ca sunteti mama v-a permis sa abordati acest subiect cu mai multa sinceritate?

L.S.: Desigur. Am dedicat aceasta carte fiului meu, iar motivul este ca el m-a facut mama. Noi facem copii, dar si copiii ne fac pe noi parinti. Iar cand devenim parinti, descoperim in noi parti pe care nu le stiam inainte. Pentru mine, sa devin mama a fost o mare bucurie, dar si o spaima, pentru ca mi-am dat seama ca din acel moment exista cineva care are nevoie de mine. Cand ai un bebelus in brate, te gandesti: „Ce s-ar face fara mine? Ar muri de foame, de sete.” Aceasta nevoie imensa a copiilor fata de parinti e concomitent un lucru extraordinar si angoasant.

„Cred ca urmatoarea revolutie va veni din felul in care barbatii isi redefinesc rolul si atitudinea in societate.” Leïla Slimani

H.B.: Pe langa rolul de mama, mai abordati o tema delicata – a uciderii unor copii. Romanul anterior are ca protagonista o nimfomana, iar noua carte, de-abia aparuta in Franta, vorbeste despre viata sexuala a femeilor din Maroc. Ce va atrage inspre teme sau personaje considerate „provocatoare”?

L.S.: Trebuie sa fim atenti cine spune ca aceste lucruri sunt socante. Din punctul meu de vedere, femeile au dreptul de a vorbi despre sexualitatea lor, despre dorinta, despre dificultatea conditiei de mama. Trebuie sa deconstruim acest construct social care a facut ca intimitatea si viata interioara a femeilor sa ramana ascunse prea mult timp.

H.B.: Credeti ca exista materie prea delicata pentru literatura?

L.S.: Nu, literatura poate vorbi despre orice. E un exercitiu dificil, fireste, sa scrii despre Shoah, ca Jonathan Littell in Binevoitoarele, sau sa scrii despre natura raului, ca Dostoievski in Demonii. Tocmai am recitit un fragment din Demonii pe care editorii au refuzat sa-l publice pana-n a doua jumatate a secolului trecut – confesiunea lui Stravogin despre violarea unei fetite. Ce povesteste este oribil, insuportabil, dar in acelasi timp de o frumusete fascinanta, pentru ca reuseste sa dea voce unui monstru. Cred ca trebuie sa fim capabili sa ascultam monstrii. Cu cat vom inchide ochii mai mult si ne vom acoperi urechile mai tare, cu atat va creste riscul ca monstruozitatea sa renasca in societate. Doar privind-o in fata, inclusiv in ipostazele ei literare, o vom intelege mai bine.

H.B.: Cum a incoltit ideea acestei carti?

L.S.: Mi-am dorit foarte mult sa scriu un roman in jurul personajului bonei. Si eu am fost crescuta de o bona, iar apoi m-am aflat in pozitia de a angaja o bona pentru copiii mei. Mi s-a parut ca relatia dintre mama si bona, relatia dintre copii si bona si, in general, pozitia bonei in cadrul unei familii, de care este foarte apropiata, dar careia nu-i apartine, sunt foarte interesante.

H.B.: Ati spus intr-un interviu mai vechi ca atunci cand v-ati mutat in Franta din Maroc, ati descoperit un alt fel de bone, care pot fi „personaje foarte romantice”. Puteti explica putin, va rog?

L.S.: In literatura franceza exista traditia asa-numitei literaturi ancillaire, adica despre servitori. Cateva exemple ar fi O inima simpla, a lui Flaubert, Jurnalul unei cameriste, de Mirbeau, si, intr-un registru mai violent, piesa Cameristele, a lui Genet. Servitorii din literatura sunt fie personaje luminoase, pozitive, uneori chiar erotice, fie personaje de o violenta extrema. Am citit toate aceste carti, pentru ca am vrut sa ma inscriu intr-o linie literara si sa-mi dau seama cum eu – in epoca actuala, in societatea in care traiesc, cu armele literare de care dispun – pot construi un personaj de acest fel.

H.B.: O scena surprinzatoare din carte este cea in care Myriam este acuzata de soacra ei ca isi dedica prea mult timp meseriei, ca e „iresponsabila, egoista”, desi Sylvie insasi lucrase toata viata ei si se mandrise tot timpul cu independenta ei. Credeti ca, intr-adevar, nu exista solidaritate intre femei?

L.S.: Ba da, dar in acelasi timp cred ca femeile care lucreaza sunt foarte culpabilizate. Si nu doar barbatii fac asta, ci si femeile intre ele. Cu cat am fost mai culpabilizate, cu cat am suferit mai mult sub privirile critice ale celorlalti, cu atat tindem sa invinovatim la randul nostru mai mult atunci cand avem ocazia – de exemplu, cand avem o nora. „De ce sa fie usor pentru ea, cand eu am suferit atat?” Uneori, pur si simplu nu reusim sa ne abtinem. Eu am o mama feminista, foarte independenta, care si-a castigat singura traiul tot timpul, dar cu toate astea imi mai spune lucruri ce mi se par incredibile. „Saracii copii, ii lasi singuri.” „Nu, ii las cu tatal lor.” „Nu, ii lasi singuri.”

H.B.: V-ati defini ca feminista?

L.S.: Da, bineinteles. Complet.

H.B.: Si care-i atitudinea in Franta fata de feminism?

L.S.: E interesant. Cand am ajuns in Franta, am avut impresia ca feminismul devenise un pic desuet. Dar in ultimii doi-trei ani am observat un reviriment, sunt multe femei care au preluat stafeta feminismului, cu revendicari diferite fata de cele ale mamelor lor: plati egale pentru femei si barbati, lupta impotriva hartuirii sexuale, dorinta de a nu mai fi tratate ca un corp. Si mai interesant este ca din ce in ce mai multi barbati sunt interesati de feminism, pentru ca isi dau seama ca si ei trebuie sa redefineasca masculinitatea – ce inseamna sa fii barbat astazi intr-o societate in care femeile lucreaza la fel de mult. Cred ca urmatoarea revolutie va veni din felul in care barbatii isi redefinesc rolul si atitudinea in societate.

H.B.: Chimamanda Ngozi Adichie e o scriitoare contemporana ale carei opinii despre rasa si gen au ajuns la un public foarte larg – nu-i intamplator ca „We should all be feminists” a fost inscriptionat pe tricouri Dior si ca patru milioane de oameni au vazut pe Youtube discursul ei de la TED Talks. Cum va raportati la noul val de feminism care e intruchipat si de scriitoare?

L.S.: Vorbim, comunicam, sunt legaturi stranse intre noi, scriitoarele, indiferent pe ce continent am fi. Ce spune, de fapt, Chimamanda cand spune „We should all be feminists”? Ca feminismul este o lupta universala, care ne priveste pe toti. In Africa, de unde vine ea, in Maroc, de unde vin eu, oamenii sustin ca feminismul e o inventie occidentala. Noi ne luptam sa convingem ca feminismul ne priveste pe toti, pentru ca el inseamna, de fapt, sa respecti ca femeile si barbatii sunt egali.

H.B.: Care sunt scriitoarele pe care le considerati precursoarele dumneavoastra literare?

L.S.: Paradoxal, pe masura ce trece timpul, citesc tot mai multe carti scrise de femei. Nu mi-am propus asta. M-au pasionat mereu Virginia Woolf, Flannery O’Connor, Doris Lessing, surorile Brontë, Simone de Beauvoir, Marguerite Duras… Cu cat imbatranesc, cu atat sunt mai sensibila la literatura lor.

H.B.: Credeti ca in ceea ce scrieti se simte si experienta de fost jurnalist?

L.S.: Jurnalismul m-a format mult, mai ales ca am fost jurnalist de presa scrisa, deci am scris tot timpul. M-a invatat sa lucrez cu detaliile, sa fiu atenta si sa observ ce se intampla in jur, sa scriu texte care capteaza imediat atentia cititorului – mai ales astazi, daca nu „agati” cititorul din primele paragrafe, l-ai pierdut. Apoi, sunt o mare cititoare de presa. Citesc toate ziarele si toate revistele. Joia dimineata e un moment important din saptamana pentru mine; imi cumpar toate revistele si de vineri pana duminica le citesc. Ador aceste lecturi. E multa dezordine in casa mea din cauza lor, dar le ador.

Romanul Cantec lin (trad. Nadine Vladescu) a aparut in limba romana la Editura Pandora M.

Articol aparut in numarul de decembrie al revistei Harper’s BAZAAR Romania.

Cititi si: “Misterioasa Elena Ferrante și femeile din lumea ei”!

Foto: Guliver/AFP

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here