Literatura la feminin: Interviu cu Ioana Nicolaie

0
433
interviu Harper's BAZAAR Ioana Nicolaie

Pornind de la noul ei roman, „Pelinul negru” (Ed. Humanitas), Ioana Nicolaie vorbeste cu BAZAAR despre cum se vede Cernobilul prin ochii unei fetite, dar si despre literatura noastra feminina de acum.

De-ale „Pelinului negru”

Harper’s BAZAAR: Cum a aparut romanul „Pelinul negru”? De ce Cernobil si de ce acest titlu?

Ioana Nicolaie: Cuvantul Cernobil se traduce prin pelinul negru sau iarba neagra, asadar nu e un titlu cautat, mi l-au furnizat cinismul istoriei si expresivitatea stranie a predestinarii. Caci explozia centralei nucleare din aprilie 1986 nu se putea petrece decat intr-o zona a negrului si amarului. Ca norul radio-activ a sugrumat apoi, pe nevazute, parti mari de lume, s-a aflat greu si mai tarziu, nici azi nu exista statistici oficiale despre efectele dezastrului in tara noastra. Am scris romanul si ca o forma de revolta fata de aceasta situatie, dar si pur si simplu ca sa precizez anumite lucruri, sa pun degetul pe ele, chiar daca asta e de parca l-as scufunda in acid. M-am nascut intr-un oras din nordul Transilvaniei, Sangeorz-Bai, despre care am aflat de curand ca e de fapt zona de granita: in linie dreapta, peste munti, sunt doar treizeci de kilometri pana in Ucraina. Am copilarit asadar, fara nici cea mai mica banuiala, intr-un loc contaminat radioactiv – vreo zece ani nu s-au mai facut castravetii, de pilda. Dar abia cand am inceput sa simt pe propria-mi piele urmarile, am inteles cat de acuta era grozavia. Cativa ani m-am intrebat continuu cine era de vina, de ce nu raspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum de exista atatea victime subintelese, care n-au deloc glas. Nu mi-am putut raspunde altfel decat scriind aceasta carte. Punctul de vedere e al unei fetite nascute la cateva luni dupa explozie, iar cei cativa ani pe care ii decupez din viata ei lasa sa se vada, sper, mare parte din desenul de adancime. Pentru ca inca de la nastere e grav bolnava, are sanse mici de supravietuire. Cu toate acestea rezista si, mai mult, in ciuda oricarei prognoze, ajunge sa vorbeasca, e drept ca mai tarziu, cam pe la patru ani. Si tot atunci, iar asta pare un miracol, reuseste sa mearga singura in picioare. Cativa ani se dezvolta ca un copil complet normal, insa odata inscrisa la scoala apar problemele. Dislexia nu era ceva cunoscut si tratat atunci, asa ca i se recomanda o scoala pentru copii cu nevoi speciale. A doua jumatate a volumului se petrece, prin urmare, intr-o astfel de institutie si e profund emotional. N-a fost usor sa plonjez in drama, sa o desir scriitoriceste si s-o fac sa devina semnificativa pentru cititori. „Pelinul negru” e, asadar, ca o franghie pe care, pe masura ce o calci, se tot roade, pana devine o biata sfoara ce sfarseste, inevitabil, prin a se rupe. Iar caderea nu inseamna strivirea pur si simplu de asfalt, ci scufundarea din uman in sub-uman. Eroinei mele i se intampla, din pacate, toate acestea.

interviu Harper's BAZAAR Ioana Nicolaie Pelinul negru

H.B.: Ramanand in „Pelinul negru”, cum s-a construit acest personaj – druga? De unde acest cuvant, care este povestea din spatele lui?

I.N.: Cartea e alcatuita din trei parti – Druga si Tutuana, Tutuana, Druga –, delimitarea realizandu-se atat in functie de repere spatiale (fetita e cand acasa, cu familia ei numeroasa, cu fratii, dar si cu tensiunile dintre parinti, cand la scoala speciala unde ramane pentru un timp), cat mai ales legat de fluctuatiile ei interioare. Copilul isi doreste foarte mult sa invete si sa progreseze, sa scape de vina si de rusine. Druga, ca si Tutuana, celalalt termen al dihotomiei, au si o reprezentare concreta: sunt, de fapt, doua papusi, una urata si una frumoasa, pe care eroina le-a avut in primii ani de viata. In tutuana mintea ei proiecteaza binele, adevarul si frumosul, iar in druga vede raul, minciuna, uratul si, mai ales, dezechilibrul. Naratoarea penduleaza continuu intre cele doua reprezentari, lupta cu fatalitatea, incercand sa scape cumva de sub apasarea implacabilului. Daca va ajunge tutuana, asa cum isi doreste cu toata fiinta, sau druga, nu dezvalui acum, deznodamantul se afla in carte.

H.B.: Cat din copilaria dumneavoastra este in cartea de fata?

I.N.: Am scris in mai multe randuri despre cat de importanta mi se pare autenticitatea in literatura, insa asta nu inseamna ca-mi folosesc in mod brut biografia, ci ca mai degraba o reconstruiesc. Daca in unele volume de versuri – „Nordul”, „Autoimun” – perspectiva este de foarte aproape, de la firul ierbii, as zice, in altele apare distanta. In „Pelinul negru” mult mai mult decat copilaria mea este cea a fratilor mei (m-am nascut intr-o familie numeroasa, cu doisprezece copii) pe care m-am straduit sa o imaginez cat mai verosimila. Prin urmare, fundalul imi este familiar, insa restul este fictiune. Totusi, daca n-as fi stiut indeaproape viata fetitei pe care am ales-o ca naratoare – al carei model este una din surorile mele –, n-as fi reusit sa construiesc in felul acesta volumul. Din pacate, povestea are trei mari si strivitori samburi de adevar: aprinderea de creieri, dislexia si Cernobilul. Si alti samburi, mai mici, precum o scoala speciala din anii ’90, in care eu, autoarea, am ajuns la un moment dat si toate fetitele de acolo, orfane sau nu, cu handicap fizic sau psihic, sau poate ca absolut normale, imi cereau un singur lucru, Mama, te rog ia-ma acasa!. Eu totusi n-am putut s-o iau decat pe una care era sora mea de noua ani.

H.B.: Fetita-narator povesteste intamplari pe care le traieste intre sapte si zece ani. V-a fost greu sa-i gasiti vocea?

I.N.: Orice scriitor pariaza pe unele voci, pe unele personaje, pe unele puncte de vedere. Pentru mine a fost o provocare sa-mi inchipui cum frazeaza si cum gandeste un copil de varsta mica, sa fragmentez lumea in felul in care o vede si o intelege el, dar in acelasi timp sa las deschise toate portile prin care sa se inteleaga atat tragedia ei, cat si feluritele drame din preajma. Perspectiva ei naiva, ca-n picturile lui Chagall, m-a ajutat sa scriu o multime de istorii cu animale, cu pisici, oi, gaini sau porci pe care nu stiu daca le-as fi asternut pe hartie fara un povestitor ca Agustina. In „Pelinul negru” apar si alte personaje decat cele umane, unele scapate din basme, altele imaginate pur si simplu, iar altele, ca porcul Guitu, deosebit de importante.

H.B.: Cat timp ati lucrat la „Pelinul negru”. Aveti o amintire mai aparte din perioada in care a fost scris?

I.N.: Am inceput sa scriu cartea in 2015, la Berlin, la Wissenschaftskolleg, o institutie academica prestigioasa, unde sotul meu, Mircea Cartarescu, a avut o rezidenta care ar fi trebuit sa tina un an, adica destul ca sa-mi termin romanul. Din cauza unor probleme neprevazute, de familie, a trebuit sa ne intoarcem dupa doar trei luni in tara, asa ca am fost nevoita sa ma ocup de cu totul alte lucruri decat de scris. Cand ai de rezolvat zeci de treburi zilnic despre care, cand te uiti indarat, nu poti spune nimic mai mult decat ca ti-au parazitat inutil viata, nu mai ajungi si la masa de scris. Drama scriitorilor e lipsa de timp, toti trebuie sa munceasca, foarte putini sunt cei care au cate o luna de ragaz, adica vreo bursa in strainatate, ca sa se ocupe numai de proiectele lor literare. In tara noastra nimeni nu sustine arta, nici nu-i de mirare daca te gandesti cum se prezinta cei mai multi guvernanti: probabil n-au mai citit o carte din scoala primara, n-au mai mers la teatru de cine stie cand – sunt convinsa ca multi n-au mers niciodata –, iar un concert sau o expozitie de arta contemporana sunt, din punctul lor de vedere, lucruri de pe alta planeta. Pe artisti, daca devin notorii, ii mai balacaresc la televizor sau in ziare, pe mintile cele mai luminate ale tarii asteia le executa cu metoda, sistematic, de parca nu ele sunt singurele care ne credibilizeaza ca natiune. M-am razboit cu servitutile fiecarei zile pana in vacanta de vara cand m-am inchis in camera fara sa mai vreau sa aud de nimic altceva decat de scris. Mi-am terminat romanul la inceputul lunii septembrie, dar, cum ma secase emotional, l-am tinut inca un timp in sertar. Si, da, imi vin in minte multe fragmente din volum, uneori, dupa ce ma ridicam de la masa de scris, ma simteam complet epuizata, cate un ceas sau doua nici nu puteam vorbi. Iar capitolul final, oricat de patetic ar suna, l-am scris cu un urias nod in gat, care-mi revine si-acum, la fiecare recitire.

H.B.: Ce a fost cel mai dificil pentru dumneavoastra scriind acest roman? Care a fost marea provocare?

I.N.: Sa spun cat mai mult, sa punctez o intreaga problematica in pagini cat mai putine. Si sa fac cat mai viu si mai convingator tonul fetitei care spune povestea. Cand am inceput sa scriu volumul, Svetlana Aleksievici inca nu luase premiul Nobel pentru reportajele ei din zonele contaminate de explozia centralei nucleare. Titlul meu de lucru era atunci „Copiii Cernobilului”. Dupa ce s-a anuntat laureata, a trebuit sa-l schimb imediat, ceea ce n-a fost deloc rau, fiindca „Pelinul negru” mi se pare o varianta mult mai buna.

H.B.: Cum vedeti cititorul ideal al cartii?

I.N.: Atent. Cu el insusi, cu textul, cu lumea din text.

De-ale literaturii

H.B.: In anul 2017, cum vedeti locul femeilor scriitoare in literatura noastra?

I.N.: Ma ingrijoreaza resurectia variilor extremisme si pentru ca toate au ca ingredient discriminarea de rasa, de sex, de religie etc. Daca un parlamentar polonez se ridica in Parlamentul European si vorbeste despre inferioritatea femeii (pentru ca ar fi mai mica, mai slaba, deci mai putin apta de munci pentru care sa fie platita egal cu barbatii), cum sa ma iluzionez ca lumea aluneca pe sinele cele mai bune? E limpede ca e putin descentrata, ca echilibrul dat de educatie si de bun-simt e zgaltait serios in ultima vreme. Uneori imi zic ca probabil specia asta nu-si merita femeile, mitul androginului din „Banchetul” lui Platon in care se vorbea despre acea sfera perfecta, alcatuita din doi, barbat si femeie, care i-a inspaimantat prin forta pana si pe zei, e uitat, desuet, complet acoperit sub aluviunile de adancime adunate de oameni de-a lungul istoriei lor deloc luminoase. Cat despre literatura noastra, mi-am dat seama inca din adolescenta ca ar trebui sa aleg un pseudonim daca-mi doresc o receptare rezonabila. Cum n-am facut-o si n-as face-o nici acum, ramane sa ma multumesc cu statutul de veriga mai subtirica, mai slabuta, mai roasa a priori de cliseu (despre scriitoarele noastre se spune ori ca sunt dulcege, indecise, scufundate sub felurite funde suspect colorate, precum cateva poete moderniste care nu difera, de fapt, de poetii contemporani lor, ori ca sunt excesive, scabroase, nebune de-a dreptul, doar, doar vor atrage atentia). De ce nu sunt in stare scriitoarele noastre de carti premiate si iubite de public, precum autoarele acelea cu nume englezesc sau frantuzesc care iau ba un Goncourt, ba un Nobel, v-ar putea explica destul de limpede cea mai mare parte a criticilor nostri barbati. Ei stiu exact ce le lipseste, de ce n-au muschi sau au in cantitate prea mare, de ce sunt precare cand vine vorba de adrenalina sau, dimpotriva, n-au nicio masura. Eu, dimpotriva, socotesc ca unele din cele mai bune carti de dupa revolutie sunt scrise de femei (de la romanele Ioanei Parvulescu, Simonei Sora, Ruxandrei Cesereanu, Simonei Popescu pana la cele ale Ioanei Bradea). Le citesc cu placere si, mai apoi, le recomand cu entuziasm.

 

H.B.: Privind si in urma, cata fictiune incape in cartile dumneavoastra? si cata autobiografie?

I.N.: E un echilibru, nu se poate altfel, orice scriitor e asemenea unui zidar care nu toarna in pagini caramizile realitatii, ci le reconstruieste la alta scara. Sau, altfel, autorii nu fac colaje, nu rup portiuni de viata ca sa le relipeasca in asa fel incat sa devina povesti. Prin urmare, daca unele lucruri imi sunt familiare, precum drama unui copil care creste in ultimul deceniu de comunism, despre care am scris in „Nordul”, si la care ma raportez ca la un alter-ego, altele, ca in „Pelinul negru”, au aparut de sub umbrela imprevizibila a fictiunii. Toate scenele din scoala speciala s-au ivit asa si nu a fost deloc simplu sa traiesc pentru o vreme in ele. Fiindca am descoperit acolo niste copii cu traume greu de suportat, abandonati de parinti sau schiloditi pe viata, care gandesc intr-un fel anume, care au interiorizat violenta si teroarea, care inca spera ca nu sunt condamnati pe veci si ca pana la urma vor reusi totusi sa scape. Autobiografia ma ajuta, desigur, cei 11 frati ai mei sunt o lume in sine, trecutul meu cu filoane dens faulkneriene se cere pus pe hartie. Cred ca pana acum am folosit-o mai ales in poezie. Dar cu timpul poate mi se va da sansa sa-mi scriu romanele pe care le am atat de clar in minte. Si volumele de versuri. Chiar si cartile pentru copii.

H.B.: Cine este primul dumneavoastra cititor?

I.N.: Am mai raspuns la intrebarea aceasta. (Rade.) Da, am mare noroc sa-mi fie aproape Mircea, un cititor de calibru, unul care nu menajeaza deloc si care, daca e ceva problematic, reactioneaza transant. Mircea nu-mi citeste cartile decat atunci cand sunt terminate, nu fragmentar, nu in timpul scrierii lor. Nici eu nu-i parcurg volumele decat la final. Prin urmare, nu vorbim despre scrisul nostru, dimpotriva, in timp ce lucram la un volum nou, aproape ca nu aducem vorba despre el. E bine si e important ca e asa. Nu-mi place sa arat parti din ceva, nu e relevant, asa cum o unghie sau, si mai mult, un fragment din inima nu spune mai nimic despre organismul de care apartine.

De-ale vietii

H.B.: Fiind sotia lui Mircea Cartarescu, cat loc ocupa literatura in casa dumneavoastra? Vorbiti despre cartile citite, despre stil, despre ce veti scrie, va sfatuiti, cum e?

I.N.: Cand nu ni se fura la propriu viata, de tumori politice pe care nu le poti reteza decat iesind in piata si protestand, cand nu suntem pe drumurile zilnice, in malaxorul vietii obisnuite care se declanseaza devreme, in zori, si nu se termina decat tarziu, seara, prin urmare in weekend sau in vacante vorbim, da, despre literatura. Mai atingem subiectul si cand stam in ambuteiaje, cum ni se intampla de ceva timp, caci s-a inchis abuziv singurul drum care ne lega de oras si ajungem foarte greu la serviciu sau la evenimentele in care suntem implicati. Asteptand, asadar, intr-un sir de masini, ne mai aducem aminte de ceea ce am mai reusit sa citim pe fuga, in putinul timp pe care-l mai avem pentru asta. Numai ca viata noastra e totusi literatura. Suferim cand ni se inghite timpul de catre altii, ne doare cand nu ajungem la amarata noastra de tastatura unde am vrea sa mai scrijelim cate ceva. Visam, de aceea, la lumi sigure, in care artistii sunt lasati sa-si vada de-ale lor, in care nu ti se reaminteste zilnic de posibile regimuri dictatoriale, in care legile sunt respectate, iar grauntele de frumusete, odata incoltit in minte, nu este aruncat in aer de inca o stire despre iresponsabilitatea unor penali.

H.B.: Sunteti, in acelasi timp, si profesoara (si lucrati cu copii in tot felul de activitati). Ce inseamna pentru dumneavoastra? Cum vedeti generatia de maine fata de generatia dumneavoastra la varsta lor de acum? Sau copilul urban de acum versus copilul de atunci, dintr-un orasel de provincie?

I.N.: Scriind si literatura pentru copii (tocmai au fost reeditate sub titlul de „Arik” doua volume de-ale mele, „Aventurile lui Arik” si „Arik si mercenarii”), tin tot felul de ateliere, sunt invitata in scoli, particip la intalniri cu elevii sau am evenimente in spatii destinate lor. De pilda, timp de cativa ani am moderat la Libraria Humanitas de la Cismigiu „Campionatul povestilor”, mereu cu bucurie si cu o nedisimulata uimire in fata uluitoarei expresivitati a celor mici. Copiii de azi nu au nimic in plus sau in minus fata de copiii dintotdeauna: plonjeaza cu aceeasi bucurie in fantezie, poseda cantitati impresionante de ingenuitate, daca sunt indrumati spre literatura, citesc cu placere, daca sunt ajutati sa se exprime, o fac spontan si foarte inteligent. Diferita e perceptia adultilor fata de ei, caci nu-i mai cunosc, li se pare ca sunt un fel de extraterestri daca-i aud vorbind mai ales despre jocuri pe computer si ii considera niste noi barbari care nu mai au habar de nimic si o sa duca lumea de rapa. Poate ar trebui sa-i creditam mai mult, sa le stam in apropiere, sa le fim modele bune, sa-i ajutam sa aiba, pe cat posibil, o educatie potrivita. De rest se vor ocupa ei si o vor face bine. Cat despre copilul urban versus copilul rural cred ca sunt sterse mare parte din diferentele anterioare. Acum lumea e mai uniforma, pustii se joaca pe aceleasi jocuri si se conecteaza cu usurinta. O singura mare granita ii desparte, si aceea se numeste egalitatea de sanse. Una e sa ai niste profesori buni intr-un colegiu prestigios si alta e sa ti se predea inca de la gradinita numai de catre suplinitori. Vina insa nu o poarta ei, ci guvernele noastre pentru care invatamantul e lucrul cel mai putin important dintre toate. Daca tarile civilizate investesc preferential in educatie, la noi nu doar ca se saraceste pana la insuportabil sistemul, ci se si distruge din interior de tot felul de infometati de diplome false, plagiatori dovediti, care n-au nicio rusine sa se mai arate in lume si care, incredibil, mai vor si sa ne conduca.

H.B.: In timpul protestelor, ati fost foarte implicata (online si offline). Indiferent de vreme, ati rezistat in Piata Victoriei. Ce v-a facut sa va mobilizati sa iesiti de fiecare data? Ce va doriti sa se schimbe si cum priviti toata aceasta mobilizare civica?

I.N.: Am ales in mai multe randuri sa revin in tara, am decis sa locuiesc in limba pe care o stiu cel mai bine si sa fac atat cit imi sta in puteri pentru ea. Am iesit in piata pentru Europa unita si nu pentru ciozvarta rosie pe care indraznesc sa ne-o arunce in fata niste guvernanti fara scrupule. Si-am inghetat acolo gandindu-ma la viitorul copiilor nostri, la cum ii invat eu pe toti pustii cu care interferez cat de importanta e cinstea. Le cer sa fie cinstiti, le pretind asta, cinstea nu e o valoare care sa se negocieze. Prin urmare, n-am cum sa nu le cer acelasi lucru si indivizilor care fac legile dupa gardul acela, intr-un dispret total fata de alegatorii lor. Si-o sa le-o cer in continuare.

Articol aparut in numarul de martie al revistei Harper’s BAZAAR Romania.

Cititi si: „Un cover dupa Shakespeare: Poveste de iarna reimaginata”!

Foto: arhiva personala, prin amabilitatea editurii Humanitas

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here